CULOARUL CÂŞTIGĂTOR AL ATLETISMULUI BĂCĂUAN

CARTEA SPORTIVĂ

CULOARUL CÂŞTIGĂTOR AL  ATLETISMULUI  BĂCĂUAN

   Recent, a ieşit de sub tiparul universitar al Editurii „Alma Mater” o carte-eveniment, care nu ar trebui să lipsească din mâinile iubitorului de sport şi, în special, de pe masa de lucru a documentaristului sportiv. Demersul conf.univ.dr. Dan Iulian ALEXE (n. 8 martie 1979, la Câmpulung Muscel) de la Univ.”V.Alecsandri” din Bacău atrage atenţia asupra conţinutului celor peste 300 de pagini ale lucrării încă din titlu: „Atletismul băcăuan-Campionii naţionali ai României 1914-2014”. Aşadar, o monografie cu statutul de a fi o deschizătoare de drumuri în arhiva atletismului local, care  readuce în prim-plan radiografia completă a unei discipline sportive cu tradiţie şi rezultate deosebite în această parte a ţării. Meritul principal al cărţii lui Dan Iulian Alexe (autor al altor 10 cărţi de specialitate şi 3 cursuri universitare) este de comprimare conştiincioasă şi migăloasă a câtorva decenii atletice băcăuane, fapt care a necesitat un efort de consultare a unui material bibliografic impresionant, risipit în lucrări cunoscute, dar şi în paginile îngălbenite ale publicaţiilor de gen. Excelent structurată în şase capitole (cap.1-Recunostinţă, cap.2-Campionii naţionali seniori, cap.3-Campionii naţionali tineret, cap.4-Campionii naţionali juniori 1, cap.5-Campionii naţionali juniori 2, Cap.6-Sinteză, analiză statistică) şi un index al campionilor băcăuani, cartea se recomandă printr-o ţinută ştiinţifică deosebită.  Autorul (fost el însuşi campion atletic naţional şi multiplu medaliat internaţional) prezintă date statistice, le compară şi găseşte  concluzii de referinţă. Limpezimea compoziţională se asociază cu un echilibru al aprecierii spre care converg toate datele obiective ale rezultatului sportiv, ori de cate ori simte nevoia: „…Dintr-o altă perspectivă, am putea spune că ar exista un trend ascendent al performanţei, care ar pleca de jos, de la juniori, şi ar creşte odată cu ajungerea la seniori. Din nou, apare un DAR, legat direct de faptul că aceia care au participat şi reprezentat cu cinste şi aur naţional Bacăul nu sunt produsul de succes doar al investiţiei structurilor sportive şi administrative din judeţul menţionat, astfel încât trendul ascendent să fie justificat că ar fi planificat şi realizat prin investiţia materială, financiară şi umană a judeţului Bacău. Este cunoscut faptul că originea multor campioni nu este băcăuană, ei fiind selecţionaţi, crescuţi, specializaţi în cu totul alte judeţe, dar au ajuns, prin diferite conjuncturi să reprezinte judeţul Bacău (implicarea oficialităţilor locale în sprijinirea sportului băcăuan, studii universitare, susţinere financiară mai bună, colaborări între antrenori şi cluburi, management bun al unor conducători de cluburi sau al unor profesori-antrenori, care şi-au planificat grupele de performanţă pe termen lung…)…” (pag.303). Recunoaştem aici, de fapt, motorul şi cheia succesului în performanţa sportivă care aspiră spre antologare. Cititorului leneş îi vom prezenta, ca ultim argument în apropierea de cartea lui Dan Iulian Alexe, câteva informaţii care ţin de aritmetica finală a concluziilor: judeţul Bacău a fost reprezentat  pe prima treaptă a podiumului naţional de atletism, în perioada analizată (1914-2014), de 162 de campioni, care au adus 713 titluri (274 de titluri au fost obţinute la masculin şi 439 de titluri la feminin); primul campion naţional al judeţului Bacău a fost Decebal Gheorghiu (n.1943), la aruncarea ciocanului de 5 kg, în 1960, legitimat la Şcoala Sportivă de Elevi Bacău (actualul Club Sportiv Şcolar Bacău); prima campioană naţională a judeţului Bacău a fost Valeria Bufanu (n.1946), atletă legitimată la Clubul Sportiv Dinamo Bacău, care a obţinut aurul în 1963 în proba de 80 m garduri…Pentru cititorul avizat, nu vom recomanda altceva decât titlul articolului de faţă, şi anume faptul că succesul atletismului băcăuan trece, cu siguranţă (şi obligatoriu!), prin culoarul deschis de cartea profesorului Dan Iulian Alexe, prima dintr-un proiect mult mai ambiţios, care vizează istoria completă a atletismului românesc, al doilea volum (deja, anunţat) fiind dedicat performerilor din judeţul de baştină al autorului, Argeş.

@ALEXE, Dan Iulian-„Atletismul băcăuan: campionii naţionali ai României 1914-2014”, Ed.Alma Mater, Bacău, 2015.

@ Pentru o riguroasă prezentare a cărţilor sportive, autorii sunt rugaţi să-şi trimită lucrările pe adresa Redacţiei „Sportul băcăuan”- Bacău, Str.Letea, Bl.4, Sc.B, Et.1, Ap.7 (pt.Leonard Popa)

Leonard POPA

Interviu cu Yiannis YIAPANIS, antrenorul echipei de volei feminin Prestige Apollon Limassol (adversara Ştiinţei Bacău în Cupa CEV)

“Cunosc nivelul înalt de performanţă al Ştiinţei…”

@Interviu cu Yiannis YIAPANIS, antrenorul echipei de volei feminin Prestige Apollon Limassol (adversara Ştiinţei Bacău în Cupa CEV)

   

    Tânărul şi ambitiosul antrenor cipriot Yiannis Yiapanis (n.6.nov.1978) este unul dintre tehnicienii de valoare  care cred în viitorul voleiului feminin din Insula Afroditei. De altfel, recent, Naţionala cipriotă a reuşit să-şi adjudece, neînvinsă, pentru a doua oară consecutiv titlul continental rezervat ţărilor mici europene, într-o competiţie la care au mai participat Scoţia, Liechtenstein, Luxemburg şi Feroe. Prestige Apollon Limassol, echipa pregatită de Yiannis Yiapanis, este primul adversar pe care Ştiinţa Bacău îl va întâlni în Cupa CEV, în luna octombrie.

Leonard POPA

-Kalimera, Yiannis! Eşti mulţumit cu ceea ce ţi-au adus sorţii, în Cupa CEV?

-Dacă aş spune că sunt bucuros după această tragere la sorţi, aş minţi. Cunosc nivelul înalt de performanţă al Ştiinţei şi e foarte greu pentru noi să ne gândim la un rezultat extreme de pozitiv. Formaţia din Bacău este una dintre favoritele la promovare în runda următoare a competiţiei. Să nu se înţeleagă, însă, că vom veni doar într-o simplă excursie, vom căuta să demonstrăm că voleiul cipriot e în progres.

-Ştiu că nu e primul tău contact cu voleiul românesc, despre care cunoşti destule…

-Cu trei ani în urmă, am însoţit ca antrenor secund naţionala masculină a Ciprului, care a disputat două partide, la Piatra Neamţ, contra selecţionatei României. Am pierdut ambele jocuri, dar am constatat, atât valoarea superioară a echipei voastre, cât şi excelenta organizare a turneului de către gazde. De asemenea, în ultimul sezon, am putut urmări câteva jocuri în competiţiile europene ale formaţiilor româneşti, deoarece două jucătoare care activează acum în campionatul României, la echipe din Bucureşti, s-a întâmplat să-mi fie, cândva, eleve la echipa de club. A fost un motiv în plus să le urmăresc la tv, sau-măcar- să mă interesez de rezultatele avute cu echipa lor în campionat. În concluzie, da, ştiu destule lucruri despre voleiul românesc.

-Ce poţi să ne spui despre Apollon? A fost un sezon plin de satisfacţii în Cipru…

-A fost, într-adevăr, un sezon foarte bun pentru echipa mea. Am avut evoluţii apreciate şi am reuşit să ne adjudecam toate titlurile, campionat, Cupă, Super Cupă, al doilea an consecutiv. În ultimul sezon, am pierdut un singur joc.

-Voleiul feminin din Cipru este în progres. Fetele au câştigat competiţia rezervată ţărilor mici europene. Au fost şi jucătoare de la Apollon care au făcut parte din naţionala cipriotă…

-Nivelul voleiului nostru este, cu siguranţă, în creştere. Sunt câteva fete tinere talentate, iar asta este încurajator pentru viitorul voleiului feminin de la noi. Desigur, ca să ne bucurăm de rezultate similare şi în perspectivă, trebuie continuată munca serioasă la cluburi şi respectată disciplina. Trei dintre fetele noastre (Ioanna Leonidou, Sofia Manitarou, Antri Iordanou-n.red.) au făcut parte din naţionala la această competiţie europeană.

-Ce aştepţi de la aceste meciuri cu Ştiinţa Bacău? 

-Jocurile cu Ştiinţa le văd, în primul rând, ca pe o oportunitate de a verifica nivelul competiţional al echipei pe care o antrenez, în raport cu voleiul european.

-Cunosc destul de bine contextul sportiv al Ciprului. Mai e loc, astăzi, în insulă şi pentru alte sporturi, în afară de fotbal?

-Cu siguranţă, în Cipru şi mai în toată Europa, cele mai multe investiţii financiare se îndreaptă către fotbal…Dar mai sunt câteva persoane care îndrăgesc voleiul şi îl finanţează, ţinându-l în viaţă.

-Care sunt planurile sportive de viitor ale tale şi ale echipei?

-În momentul de faţă, sunt satisfăcut de echipa pentru care lucrez şi nu mă gândesc decât cum să o pregătesc cât mai bine pentru viitorul sezon. Prestige Apollon are o conducere şi un management stabile, un preşedinte cu viziune, iar asta e cel mai important lucru pentru echipă. Sunt convins că următorii ani ne vor aduce suficiente satisfacţii sportive.

-În încheierea acestui interviu, ce ai dori, Yiannis, să ne întrebi în legătură cu Ştiinţa? Ce te-ar interesa în mod deosebit?

-Aş dori să pun o întrebare care mi-a venit în minte imediat cum am aflat, după tragerea la sorţi, că adversarul nostru în Cupa CEV va fi Ştiinţa…Ce s-a întâmplat cu echipa voastra în campionat? Aţi condus tot timpul în sezonul regulat, după care aţi clacat neaşteptat în play-off…

PS: Interviul va apărea în Nr.46 al Revistei “SPORTUL BĂCĂUAN”, de săptămâna viitoare. Câştigătoarea din dubla manşă ŞTIINŢA BACĂU-APOLLON LIMASSOL  se va califica în optimile competiţiei, fază a competiţiei în care o va întâlni pe NIS Spartak Subotica (Serbia) sau  TVT Almelo (Olanda).

Interviu cu Laurenţiu AGACHI (fost fotbalist la Sport Club Bacau si Politehnica Iasi)

„Dacă eşti râmă, să nu te plângi că eşti călcat în picioare!”

   Un jucător cu calităţi de libero autentic nu avea cum să treacă neobservat de Dinamo Bucureşti în anii 80…Laurenţiu AGACHI, fotbalistul născut în iarba Bacăului, dar călit în Iaşul universitar, la Poli, a ales, însă, un drum sigur, la intercepţie cu mingea (nu cu banca de rezerve) şi o atitudine demnă, în raport cu cei care, de teama ţepilor, preferau să adune ghiocei, nu trandafiri…Când s-a hotărât la 30 de ani să abandoneze activitatea de performanţă, Bacăul pierdea unul dintre jucătorii în care investise încredere şi speranţă. Prin destinul său fotbalistic, Laurenţiu Agachi a repetat, într-un fel, odiseea lui Vasile Simionaş, plecat şi el de timpuriu, mereu dorit acasă, dar rămas definitiv în statisticile altora. Din aceeaşi generaţie cu C.Solomon, Puiu Antohi şi Puiu Tismanaru, având girul antrenorului C.Anghelache, fostul fundaş central băcăuan (prin origine) şi ieşean (prin adopţie) revine, astăzi, în lotul lărgit al „Sportului băcăuan”. O întoarcere firească, precum o datorie de peste ani…

Leonard POPA

-N-ai început cu maidanul…Te tragi dintr-o familie cu numeroase cadre didactice. N-a fost o problemă să te îndrepţi către Liceul de Fotbal?

-Eram prin clasa a 6-a, când am auzit de o selecţie la Liceul de profil. Mama, învăţătoare la o şcoală din oraş, nici nu vroia să audă de aşa ceva. Vechea mentalitate, avea impresia că toţi fotbaliştii ajung derbedei! Văzând eu cum stau lucrurile, am trecut la ameninţări, spunându-i că nu voi mai învăţa nimic, voi rămâne repetent şi, până la urmă, tot la Liceul de Fotbal voi ajunge. Aşa am devenit elev acolo, sub promisiunea fermă că mă voi ţine şi de carte. Cred că mi-am respectat-o întrucât, până în a 12-a, am fost mereu premiantul clasei.

-Ai prins catedra aceea de fotbal renumită, cu M.Macri şi C.Anghelache la pupitru. Director, Varodin…Selecţia era riguroasă.Veneau copii din toată Moldova. Era singurul liceu de profil din ţară…

-Eu am intrat în clasa lui Mihai Macri, dar după ce acesta a fost scos din învăţământ- nu cunosc motivele- am fost preluaţi de Constantin Anghelache, celebrul profesor şi antrenor. Personal, consider că faptul de a fi ajuns fotbalist în prima divizie lui i se datorează, în cea mai mare măsura. Niciun alt antrenor cu care am lucrat după aceea nu a reuşit să mă înveţe câte am deprins de la profesorul C.Anghelache.

-Despre trecutul său profesional- profesor de schi al Regelui Mihai, fotbalist la Unirea Tricolor, considerată  „echipa legionarilor”…- s-a mai scris. La Bacău, a avut domiciliu forţat, dar a fost lăsat să profeseze. Cum l-ai perceput ca antrenor şi cadru didactic?

-Anghelache ne-a fost un mentor în adevăratul sens al cuvântului. Dânsul ne-a învăţat cum să ne comportăm în teren şi în afara lui, ca să fim respectaţi…Orele de dirigenţie pe care le susţinea erau un spectacol de aforisme şi citate celebre. Unul dintre acestea mi-a plăcut foarte mult şi, într-un fel, mi-a marcat personalitatea sportivă. „Dacă eşti râmă, să nu te plângi că eşti călcat în picioare!”. Am înţeles încă de atunci că drepturile individuale trebuie apărate cu orice preţ…

-Ai fost pus, ca jucător, de multe ori, în această situaţie?

-În destule rânduri…Probabil, mulţi m-au catalogat un caracter dificil, dar eu- ca fotbalist- mi-am susţinut întotdeauna punctul de vedere. Nu am adoptat niciodată poziţia ghiocelului…Când am avut de afirmat ceva, am făcut-o cu tărie şi convingere.

-Când ai debutat la Sport Club? Erai considerat unul dintre liderii generaţiei tale…

-La 16 ani şi jumătate…Fizicul mă ajuta. Îmi amintesc că Sport Clubul jucase în campionat, la Timişoara, şi pierduse cu 2 sau 3-0…Antrenorul Dumitru Nicolae Nicuşor s-a supărat într-atâta de tare, încât, pentru meciul de Cupă cu Dierna Orşova, care a urmat două zile mai târziu, a trimis toţi senatorii de drept acasă şi, în locul lui Mircea Constantinescu, Sinăuceanu, Duţan, Baluţă…, am apărut garda tânără, adică eu, Costel Solomon, Mândrilă, Sorin Dumea…Atunci am debutat, era ediţia de campionat din 1976…

-Au fost multe meciuri la tineret, dar şi câteva în primul eşalon…Începuse să se dea credit şi tinerilor fotbalişti crescuţi la Bacău…Sport Club nu mai repeta, însă, performanţele din trecut, se zbătea din greu să evite retrogradarea. Ce se întâmpla?

-Echipa era ruptă, practic, în trei…Pe de o parte, eram noi-cei care proveneam de la Liceu, ceilalţi crescuţi la juniorii Sport Clubului şi nucleul sosit mai tot timpul de afară, jucători aflaţi la apusul carierei…Nu reuşeam niciodată să ne adunăm şi să formăm un tot…Comunicarea între noi, din toate punctele de vedere, era deficitară. Îmi amintesc, totuşi, cu plăcere meciul în care am păşit pentru prima dată pe gazonul Diviziei A. În decembrie 1976, am jucat la Bacău cu Poli Timişoara. La bănăţeni, liderul echipei era Dembrovschi, marea vedetă băcăuană, transferat în 1974, când formaţia retrogradase în Divizia B…Dembo era şi idolul meu, fotbalistul care mă fascinase toată copilăria, aşa că atunci când mi s-a spus că voi fi în teren şi va trebui să-l marchez, am simţit o emoţie fără margini. Tot timpul m-am frământat cum s-o fac mai bine fără să-l accidentez!

-În 1978, ai reuşit admiterea la Politehnică şi te-ai transferat la Poli Iaşi. Practic, un nou început…

-Unul extrem de dificil…Echipa era în Divizia B, dar eu am avut de luptat, în primul rând, cu ostilitatea celor mai în vârstă, care îşi făceau veacul şi legea la Poli- Romilă, Ursu, Simionaş. Conta, apoi, şi faptul că veneam dintr-un oraş, de la o echipă cu care Poli nu se înţelesese niciodată. Disputele între Iaşi şi Bacău erau precum cele dintre Steaua şi Dinamo…Un campionat întreg m-am simţit un intrus, atât în vestiar, cât şi la antrenamente. În sezonul următor, însă, Vasile Simionaş s-a retras şi a devenit antrenorul echipei. În mintea mea se prefigura, deja, o despărţire cu cântec, numai că în prima etapă, la Slobozia, sunt anunţat titular…Cred că şi din cauza emoţiilor, nu mi-a ieşit nimic. Gata, s-a terminat, mi-am spus, dar în etapa a doua, la Galaţi, cu Dunărea, Simionaş mă anunţă din nou printre titulari. De data asta, reuşesc un joc perfect în apărare, făcând cuplu cu Ursu, şi echipa scoate un punct. După meci îl întreb pe nea Simi ce se întâmplă, de unde această schimbare de atitudine faţă de mine, după un campionat întreg, cât am fost colegi în teren, în care a făcut tot posibilul să nu mă număr printre titulari…Simionaş mi-a zâmbit şi mi-a spus că acum e antrenor, nu jucător, şi e interesat să folosească tot ce are mai bun la dispoziţie…De atunci, am rămas definitiv în 11-le de bază al lui Poli, cu care am promovat, am retrogradat şi iar am promovat, în sezoanele următoare…8 ani bătuţi pe muchie în tricoul alb-albastru!

-Ai jucat împotriva tuturor marilor atacanţi din deceniul 8, când campionatul intern era considerat printre cele mai puternice din Europa, asta şi datorită performanţelor Stelei, ale Craiovei şi Dinamo…Cu cine ţi-a fost mai greu, acolo, în iarbă?

-Le-am fost adversar direct lui Cămătaru, lui Nedelcu II-vârful acela înalt cât Palatul Telefoanelor, de la Timişoara, lui Dudu Georgescu, dar m-am descurcat onorabil. Cele mai multe probleme mi le-au creat Radu II şi colegul meu de la Liceul de Fotbal, Puiu Antohi, ajuns la Galaţi. Pe unde m-a prins, Puiu m-a făcut întotdeauna, n-am avut leac la detenta şi lovitura lui de cap.

-După succesul Stelei în 1986, s-a dat drumul la meciurile strategice…În afară de spectatori, nu striga nimeni „hoţii!”…Poli intrase şi ea în hora aranjamentelor de culise?

-Prea puţin, la Iaşi, era altă atitudine faţă de ce se întâmpla la Bacău…Rectorul Politehnicii făcea parte din conducerea clubului, presiunile politice erau rare. În cei 8 ani, cât am jucat la Poli, au fost doar două situaţii, în care ni s-a cerut să cedăm puncte, pe teren propriu. O dată cu Delta Tulcea, în schimbul unui aranjament industrial, profitabil pentru oraş, şi altă dată cu Aripile Bacău, care avea nevoie de victorie, pentru a se salva de la retrogradare. De fiecare dată, s-a intervenit politic, noi nu am văzut nici un leu.

-Era Poli o echipă boemă, în sensul studenţesc al cuvântului? Jucaţi cât şi cum vroiaţi?

-La Poli, nu era situaţia de la Sportul Studenţesc, unde de echipă se ocupa Nicu Ceauşescu. Nici la facultate nu se intervenea decât în cazuri speciale. Uneori, se întâmpla ca profesorii universitari să nu fie interesaţi câtuşi de puţin de fotbal. Îmi amintesc că în penultimul an de facultate, am avut  examen cu celebrul Olah, la cursul de Automatizări…La ultimul subiect nu prea am ştiut, aşa că profesorul-pentru a mă promova- mi-a propus un „târg”…În anul următor, la acelaşi curs, pe lângă materia anului 6, să o pregătesc integral şi pe cea din anul 5, la care rămăsesem dator. Am acceptat pe loc, cine nu ar fi făcut-o (?!), gândind ca între timp se vor schimba multe…A trecut anul şi uite că, la ultimul examen din facultate, dau ochii tot cu profesorul Olah…Învăţasem sistematic, răspund bine la toate cele trei subiecte cu materia anului 6 şi când încerc să-i dau, deplin satisfăcut, profesorului carnetul de note, acesta mă opreşte şi îmi aminteşte de „târgul” făcut…Trebuia, deci, să rezolv şi subiectele cu materia anului anterior, conform înţelegerii pe care profesorul n-o uitase…Am rămas mut, şi la propriu, şi la figurat, astfel că am fost declarat pe loc REPETENT!  M-am dus urgent la club, a fost contactat rectorul, dar profesorul a rămas ferm pe poziţie, nu mă putea promova, întrucât nu respectasem ce convenisem…Norocul meu a fost o găselniţă în regulament, care îmi dădea dreptul la o reexaminare în faţa unei comisii, din care făcea parte, însă, şi profesorul respectiv! Şansa mi-a surâs a doua oară, pentru că examenul a fost programat în 26 ianuarie şi, întrucât în ziua respectivă, tovarăşul N.Ceauşescu îşi sărbătorea împlinirea unui număr de ani, am fost promovaţi toţi restanţierii! Acesta era gradul de implicare a clubului…

-A urmat despărţirea de Poli şi încercarea de revenire acasă, la Bacău…

-După terminarea facultăţii, au mai fost câteva etape de campionat. Într-una din acestea am jucat acasă cu Mecanica Huşi. Antrenor la echipă fusese numit Leonida Antohi. Eu ajunsesem golgeterul lui Poli şi pentru că devenisem specialistul executării penaltyurilor…În jocul acela cu formaţia din Huşi, câştigat cu 3-2, marcasem 2 goluri. Dup meci, însă, antrenorul m-a chemat la club şi, punându-mi în cârcă golurile oaspeţilor, m-a anunţat că prima şi îndemnizaţia mea se înjumătăţesc. A fost momentul în care am decis să mă despart de Poli şi să mă întorc la Bacău…Mai ales că fusesem contactat de C.Costinescu-preşedintele clubului, şi N.Vătafu-antrenorul echipei. Sport Club era în pauza dintre tur şi retur şi se afla în cantonament la Slănic. Am început să mă pregătesc, dar după două zile, primesc telefon la hotel de la Vasile Ianul, preşedintele lui Dinamo, care îmi spune să cumpăr a doua zi ziarul Sportul, să aflu ceva important pentru mine. Zis şi făcut. Dimineaţă, alerg la chioşcul de ziare şi pe ultima pagină a Sportului, la rubrica rezervată transferurilor fotbalistice, citesc cu stupoare că eu şi portarul Dohot- amândoi de la Poli Iaşi, Dorin Mateuţ, Dănuţ Lupu şi Marcel Sabou am devenit fotbaliştii lui Dinamo Bucureşti…Am rămas fără cuvinte, nu intenţionasem niciodată să mă transfer la Dinamo…! Pun mâna pe primul telefon şi îi telefonez urgent lui Vasile Ianul, să aflu ce s-a întâmplat, cum de am ajuns dinamovist fără să fi purtat nicio discuţie cu nimeni, fără să fi semnat vreun act…De la celălalt capăt al firului, Ianul mi-a spus doar că Mircea Lucescu ne-a vrut la echipă şi i s-a facut voia. Am ameninţat că voi solicita o expertiză grafologică, pentru a se verifica semnăturile de pe actele de transfer, dar Vasile Ianul, în stilu-i caracteristic, mi-a pus o întrebare retorică, menită să mă dezarmeze decisiv „…şi expertiza aceea cine crezi că o va face dacă nu NOI?!”…Nu mai era nimic de comentat, m-am suit în tren şi m-am prezentat la Dinamo. Am participat la câteva antrenamente, apoi, am plecat cu echipa în turneu în Siria şi în Portugalia. La Lisabona, am avut programat un meci  amical cu Benfica. Mi-am dorit enorm să joc măcar un minut, dar Mircea Lucescu nu m-a introdus deloc în teren, alimentându-mi şi mai mult dorinţa de plecare. La întoarcere în Bucureşti, l-am rugat pe Vasile Ianul să mă lase să plec la Bacău…De acasă, Costinescu şi Vătafu mă sfătuiau să stau jumătate de an acolo, că apoi mi se va da drumul să plec…Cât am stat la Dinamo, m-au contactat şi cei de la Victoria, unde preşedinte era Dumitru Dragomir. Lovindu-se şi ei de refuzul meu categoric de a mă transfera, au hotărât pe loc să-l ia pe Costel Solomon, de la Sport Club. În fine, m-am întors la Bacău, când campionatul era pe terminate…Am primit un apartament şi am început să-l mobilez. Pe vremea aceea, televizoarele color se dădeau numai cu aprobarea Consiliului Local. Am făcut şi eu o cerere către prim-secretarul de atunci, Vasile Săndulache. La două zile, sunt chemat la dânsul şi, extrem de contrariat, acesta mă întreabă dacă, nu cumva, „…am depăşit măsura şi nu-mi cunosc limitele…” Apoi, îmi arată  toate cele 30 de cereri pentru televizoare color solicitate în numele meu. M-am crucit! Am înţeles că lucrurile nu sunt tocmai limpezi la Bacău şi începusem să regret că am ales să mă întorc acasă. De altfel, când am început să joc, au apărut şi disensiunile cu antrenorul N.Vătafu. Un mariaj total nepotrivit!...Aşa că am pus, din nou, mâna pe telefon şi l-am contactat pe Vasile Ianul, rugându-l să-mi găsească o echipă. Acesta mi-a oferit varianta FC Argeş şi am ajuns în Trivale, unde antrena Alexandru Moldovan. Au fost câteva apariţii în primul 11, după care am hotărât să pun punct carierei de fotbalist. Dacă aş fi ştiut ce urma în decembrie, poate, n-aş fi făcut-o…Oricum, din septembrie 1989, nu am mai călcat pe nici un stadion…

-Se poate trăi în afara fotbalului, după o carieră sportivă îndelungată, în primele două eşaloane?

-Cu siguranţă, da. Mulţi cred că, în România, nu se mai poate trăi decât dacă furi…Eu sunt convins că reuşita individuală e garantată de trei principii, dacă le urmezi: să fii un bun profesionist, să-ţi respecţi cuvântul şi să fii corect cu cei din jurul tău!

-Care e cel mai păgubos lucru din fotbalul românesc actual?

-Mentalitatea de astăzi a fotbalistului român…De cum deschide ochii în fotbalul mare, obsesia lui e…tatuajul!

-Speranţa de unde să o aprindem?

-Poate, de la Academiile de Fotbal iniţiate de fostele glorii ale fotbalului nostru…

-În ce divizie mai activează formaţia Bacăului?

-Nu ştiu exact…În Divizia C?

HANDBAL, Divizia A (F): ŞTIINŢA BACĂU-CSU Târgovişte 34-22

M-am înşelat 20 de minute…

   Înmuguresc copacii, dar nu ştiu nici ei de ce. Pe lângă stropii de ploaie, cad şi echipele ca popicele. Cine a aruncat cu bila să rămână cu duminicile fără soare şi bilet la mare! Scăldate de la început în ape tulburi, pe handbalistele băcăuane nu le aşteaptă nicio furtună. Cine şi ce să li se mai ia din traistă?!  De altfel, nici nu ne-am avântat noi prea în larg, ştiind că de la locul 5 în sus te toacă toate echipele. Ne-a rămas nouă nobila misiune de a face harcea-parcea tot ce prindem în subsolul clasamentului şi apoi să-l curăţăm de funingine (eu, când văd coşarul, ştiu că îmi merge bine la sfârşit de săptămână!). Am aşteptat partida cu Târgoviştea, ca pe o sărbătoare, fiind convins că, mai mult decât adversarele, o să ne încurce ploaia de afară. M-am înşelat cam 20 de minute, timp în care oaspetele s-au ţinut de umbra Ştiinţei precum chindia…Altădată n-o făceau nici 3 minute, semn că la Târgovişte s-a dat ceasul înainte mai devreme. Începe să-mi placă divizia secundă. E singurul loc unde dormi liniştit noaptea, pentru că ştii dinainte cine te poate învinge şi cine se străduieşte degeaba. Între Bacău şi Târgovişte asemănările se cunosc- ambele echipe sunt hrănite cu pişcoturile Ministerului Educaţiei- dar le separă următoarele: 1.Anda Chelaru (jucătoare numai bună de îngrămădit în valiză, înainte de a o lua la goană spre oriunde) 2.Reflexele portarului Diana Ivanov 3.Braţul Anei Ciurariu 4.Şerpuirile Iuliei Faig. Dacă nu le plac diferenţele, tărgoviştencele n-au decât să-i dea mingea Ramonei Ciobanu!

…Gata, campionatul a obosit din nou, ne revedem după ce vom rămâne cu ouăle sparte şi fără miei pe islaz.

Leonard POPA

   

Interviu cu atleta băcăuană Lavinia SCURTU-BULOV (multiplă campioană naţională în proba de prăjină)

“Nu mi-e frică decât de mine în competiţii. E singura teamă pe care o am!”

O fată cucereşte înălţimile cu prăjina…An de an, numele său apare pe cea mai înaltă treaptă a podiumurile campionatelor naţionale, fie că acestea se desfăşoară în sală sau în aer liber. Lavinia SCURTU-BULOV este Ysinbaieva  României, n-o detronează nimeni de ani buni. În 2012, a doborât un record naţional vechi de un deceniu, iar anul trecut a devenit mama unui băieţel (este măritată cu fostul handbalist băcăuan Anatol Bulov). A fost singurul an în care prăjina românească a avut o altă campioană. Titlul de anul acesta, obţinut la C.N. (indoor) de Seniori desfăşurate la Bucureşti, a venit pentru eleva antrenoarei Carmina Gorgan ca o nouă confirmare. Lupta prăjinistei băcăuane cu limitele continuă!

                                                                                                                                        Leonard POPA

-Eşti cunoscută drept o polisportivă...Ai încercat mai multe probe atletice...Cine te-a descoperit? Profesoara Carmina Gorgan? În Bacău, e greu să fii descoperit de altcineva...Când, în ce împrejurări?

-Am început atletismul la Oneşti, dar nu-mi plăcea ceea ce faceam, deoarece eram la o probă mai puţin plăcută mie. De când eram mică,  îmi place săritura cu prăjina şi am aflat că la Bacău se poate practica această probă, aşa că am hotărât să mă mut. Pe antrenoarea Carmina Gorgan o cunoşteam şi,  după ce am ajuns la Bacău,  am început pregătirea fizică specifică săriturii cu prăjina, iar în 2 luni am ieşit campioană naţională de juniori 2, cu o săritură de 2.80 m.

-Eşti o “prăjinistă” cu state vechi, cea mai cunoscută din ţară…Cum ţi-ai defini “specialitatea”?

-E singura probă în care mă pot exprima şi genul de specialitate la care nu mă "plictisesc" antrenamentele din fiecare zi. Am antrenamente diferite care conţin: forţă, viteză, rezistenţă, gimnastică, exerciţii de echilibru de concentrare şi multe altele.

-Anul acesta, ai început bine concursul indoor. Ai sărit 3,70 m la Bacău, în ianuarie, si 3,50 m acum,  la Bucureşti, când ai redevenit campioană naţională, depăşind-o clar pe Adina Buzescu (3,20m)...Cum ai caracteriza primele concursuri ale anului?

-Am început sezonul bine şi mă aşteptam chiar la mai mult. Dar sunt mai mulţi factori care influenţează evoluţia atletului de la prăjină… Eu am schimbat prăjina şi aceasta de acum este mai dură, ceea ce este mai bine pentru mine, dar mai am nevoie de sărituri. La finala de la Naţionale,  am stat mai bine de o oră ca să încep concursul. Adversarele mele sunt mai slabe,  au început de pe la 2.70 m şi, până au sărit toate,  eu am stat şi am aşteptat. Mi-am pierdut din încălzire,  nu am mai fost la fel. Contează mult un titlu de campion la naţionale, îţi dă mereu încredere. Sper ca în sezonul de aer liber să fie mai bine şi să am mai multe competiţii la activ.

-Ai revenit după o absenţă competiţională...Ţi-a fost greu să o faci? Cum ai regăsit proba, după anul în care ai devenit mămică? În progres ori dimpotrivă?

-Am început în forţă şi cu mare entuziasm după aproape un an de pauză, antrenamentele au mers neasteptat de bine şi mă aşteptam să-mi revin, sunt o persoană optimistă.

-De ce ţi-e teamă mai mult în lupta cu înălţimile? De concurenţă sau de lipsa ei în ţară?

-Nu mi-e frică decât de mine în competiţii. E singura teamă pe care o am.

-Ce urmează în agenda competiţională?

-Urmează un sezon mai lung decât cel de sală şi asta sper să fie în favoarea mea. Am nevoie de multe concursuri. Vor fi competiţii internaţionale şi aştept cu nerăbdare să particip. Important este să fiu sănătoasă şi să nu mă accidentez.

-Ce ne separă de podiumul întrecerilor internaţionale?

-Concurentele din alte ţări au condiţii mult mai bune. Şi,  ce este mai important, au prăjini pe care le pot schimba mereu, în funcţie de cum se simt, de vreme şi de gabaritul fiecăreia. Eu am o prajină pe care am cumpărat-o împreună cu antrenoarea mea, în urmă cu 5 ani. Abia iarna aceasta am schimbat-o. Nu mă mai ajuta să progresez şi încă mai am nevoie de prăjini. Adversarele din afară vin cu tubul de prăjini după ele,  aproximativ  8-12 prăjini, eu merg doar cu una, indiferent de datele concursului, în sală sau în aer liber…  

 

*Interviu cu prof.Alexandra Theodora APOSTU (arbitru de fotbal)

“Nu spune lumii ce vrei tu să faci,  pentru că nu lumea îţi dă soluţii, ci doar Dumnezeu!”

        Prima dată, am întâlnit-o la o ediţie de început a Memorialului “Nicolae Florea” la minifotbal. O profesoară tânără şi frumoasă, însoţindu-şi echipa la o competiţie sportivă,  atrage mereu privirile. Ceea ce, iniţial, am crezut că e o sarcină strict de serviciu, am înţeles cu vremea că e o mare pasiune. Numai pasiunile adevărate ne fac vizibili paşii în nisip sau iarbă. Colegii din presă, mai familiarizaţi cu farmecul şi ambiţiile eşaloanelor inferioare,  mi-au vorbit mereu laudativ de un arbitru care, cu seriozitate şi migală- de-a dreptul pedagogice-  bate în lung şi-n lat întrecerea judeţeană, în căutare de experienţă şi  afirmare. 2015 a venit cu o veste de prima pagină pentru profesoara Şcolii “I.Creangă” din Bacău, Alexandra Theodora Apostu. Arbitrul,  pe care îl ascunde cu mândrie şi discreţie profesională în spatele unui ecuson, tocmai a fost nominalizat pe listele FIFA… Felicitări, Alexandra!

                                                                                                                       Leonard POPA

-Vă amintiţi primul meci de fotbal văzut de dvs.? Unde s-a întâmplat, pe stadion sau la tv?

- În mod sigur, primul meci de fotbal văzut, a fost live ..Un meci de-al tatălui meu.., dar fără să-mi amintesc de el, fiind prea mică.

-Cum aţi ajuns să arbitraţi? L-aţi practicat? Oneştiul a avut o puternică echipă de fotbal feminin în anii 90…Apoi, ştiu că o arbitră, care a ajuns să conducă partide din turneul final al Mondialului, Irina Mârţ, a fost portar în echipa oraşului său, Roman. A dat o probă de joc, chiar şi la echipa din Bacău, dar nu l-a convins pe Sorin Avram, antrenorul formaţiei feminine băcăuane…

-Am ajuns la fotbal din întâmplare, ca mai toată lumea care se învârte în acest fenomen. Nu m-aş fi gândit nicio clipă că o să ajung arbitru de fotbal. Eram elevă la Liceul Sportiv, practicam handbalul- îmi plăcea foarte mult- dar, cum lucrurile nu ies după cum le plănuim noi, această pasiune (handbalul) a rămas undeva în urmă şi "a apărut" arbitrajul. Eram la un meci de fotbal de liga a IV-a, împreună cu tatăl meu, şi- ca tot omul necunoscător, dar priceput la toate- comentam prestaţia arbitrilor. Încă mă mai amuz de îndrăzneală mea copilărească de atunci, dar imitam şi eu ce vedeam pe margine... În acel moment, observatorul jocului, domnul Buhalău, mi-a recomandat prietenos: "nu ar fi bine să vii la cursurile de arbitraj, dacă tot îţi place fotbalul ?". ..Câteva clipe, mi-au lipsit cuvintele, dar apoi, fără să-mi dau seama, am răspuns da!  După ceva timp (să fi fost vreo 2 luni de aşteptare, în care curiozitatea mea atinsese cote maxime) am primit telefonul domnului Buhalău care mă anunţa că încep cursurile şi că prima mea "carte de arbitraj" o pot împrumuta de la dumnealui. Aşa am început arbitrajul, dar drumul este lung, chiar dacă la început părea simplu. Vreau să-i mulţumesc acestui om distins, întrucât ştie să fie pozitiv în asemenea situaţii şi reuşeşte să transmită această stare tuturor celor cu care intră în contact.

-Unde şi când aţi debutat în arbitraj?

-La Oneşti am început arbitrajul, la Oneşti am debutat. Meci de juniori, începutul anului 2006, cu mari emoţii, foarte stângace, dar cu oameni dragi alături de mine.

- Ati arbitrat în diviziile inferioare, prin judeţ...Unde v-a fost cel mai greu să o faceţi?

-Am arbitrat, încă arbitrez şi îmi doresc ca fiecare week-end să fie cu meciuri în judeţ sau în ligile superioare. Se ştie că arbitrajul în ligile inferioare nu este deloc uşor. Nu mi-a fost simplu ca femeie să mă impun, dar am încercat să fiu eu, să fiu pozitivă şi să-mi ascult colegii cu mai mare experienţă, care mă încurajează mereu. Timpul, experienţa acumulată, gândirea antrenată mă fac să fiu relaxată, dar concentrată, în acelaşi timp, pe ceea ce am de făcut în teren. Iar asta mă ajută să pot deosebi ceea ce trebuie să pun la suflet de ceea ce sunt răutăţi. Întâlnim fel şi fel de oameni… Important este să ştim să-i “cernem". Desigur, de multe ori, mi-a fost dat să aud multe "dulciuri" la meciurile de judeţ, dar am convingerea că tocmai acele meciuri m-au făcut să-mi doresc să fiu mai bună, să promovez şi să pot fi un om mai bun. Greu este, şi dacă eşti la liga 4, şi mai sus… Important este să-ţi zici mereu: aceasta este ziua mea cea mai bună, azi sunt omul care se poate concentra 100%, azi pot gândi limpede şi azi pot lua deciziile cele mai bune! Ziua asta contează. Mâine e departe…

-Când arbitraţi, simţiţi că spectatorii sunt, mai curând, de partea dvs. decât de partea jucătorilor?

- Când arbitrez,  sunt doar eu cu mine pe teren. Poate părea ciudat…Încerc să colaborez cât mai bine cu colegii mei şi, făcându-ne meseria, să conducem un joc pe care îl privesc cu cea mai mare seriozitate. Spectatorii sunt în tribună pentru meciul de fotbal, nu pentru arbitri. Ce vorbesc ei, nu este treaba mea. M-am educat să nu-i mai aud, indiferent că vorbesc de rău sau de bine.

-Cum aţi primit vestea nominalizării pe listele FIFA?

- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această bucurie!

- Numiţi câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă o femeie-arbitru...

-Fiecare om are calităţile sale. Important este să şi le îmbunătăţească, să şi le dezvolte şi să creadă în puterile lor. Ca femeie-arbitru, trebuie să ai personalitate, curaj, onestitate şi să fii foarte tare din punct de vedere psihic. Pentru mine, nu există arbitru şi arbitră, ci doar arbitru! Deci, indiferent că eşti bărbat sau femeie, arbitrezi după aceleaşi reguli, aceleaşi meciuri. Trebuie să fii la fel de bine pregătit! Cred că femeile sunt, totuşi, mai ambiţioase.

-Intuiesc mai bine fazele jocului?

-Intuiesc fazele acei arbitrii care sunt concentraţi, care sunt pregătiţi fizic, psihic, care au un echilibru în tot ceea ce fac.

- Ce proiecte (mai) aveţi în arbitraj?

- Proiectele prefer să le păstrez pentru sufletul meu, să muncesc şi să mă rog pentru sănătatea de care am nevoie spre a le putea îndeplini. Nu spune lumii ce vrei tu să faci,  pentru că nu lumea îţi dă soluţii, ci doar Dumnezeu!

-Cum împăcaţi munca didactică, la catedră, cu prezenţa pe stadion?

- Meseria de profesor mi-am dorit-o încă din liceu. Atunci am realizat ce înseamnă să stai între oameni... Cred că se îmbină foarte bine aceste două lucruri. Îmi fac cu drag meseria. Merg relaxată la serviciu, zâmbesc, apoi merg liniştită la antrenament. Este o meserie care îmi permite să am timp pentru ceea ce îmi place cel mai mult, arbitrajul!

-Aveţi colegi- profesori de ed.fizică- pe care nu-i mai vede nimeni niciodată, pe stadioane sau în Sala Sporturilor, la nicio competiţie sportivă, care nu practică niciun sport...Ce le-aţi transmite acestora?

-Probabil că fiecare are motivele lui, atunci când decide să se rupă de competiţii, de freamătul sălilor de sport şi al stadioanelor… Timp există, însă, pentru orice, atâta timp cât eşti interesat. Eu le pot spune doar că, atunci când simţi că faci un lucru care nu-ţi dă satisfacţii, să renunţi ...Gândeşte, fii matur şi încearcă altceva!

-

Interviu cu dl.prof. Cornel CIOCOIU (fostul „căpitan” al Ştiinţei Bacău)

„Dacă aş fi ştiut atunci că dl. Costinescu a desfiinţat Ştiinţa, nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu dânsul!”

Când a decis să se retragă din activitatea de performanţă, la nici 30 de ani, avea în buzunar câteva oferte de la echipe din primul eşalon. Trebuia să spună „da!” şi i s-ar fi oferit pe loc o maşină, idealul material din perioada respectivă, a cărui valoare era de două ori mai mare decât aceea a unui apartament în centrul oraşului…Devenise, cu timpul, imaginea fundaşului central perfect: înalt, cu detentă şi un excelent joc cu capul- ceea ce îl aducea mereu în ipostaza de finalizator. Costică Rădulescu, legendarul antrenor al lui Dinamo Bacău, şi-l dorea enorm  la prima formaţie a oraşului…”Ce cuplu ar face cu Catargiu!” gândea „Baba” (porecla lui C.Rădulescu). A rămas, însă, insensibil la toate tentaţiile, alegând să fie jucătorul-emblematic al unei singure echipe, Ştiinţa Bacău, pe care a iubit-o şi slujit-o exemplar, identificându-se cu ea.  O poveste de dragoste eternă, între un fotbalist şi o formaţie de ligă secundă, curmată doar prin desfiinţarea prematură a acesteia, tocmai prin voinţa celui care o crease. Acesta a fost Cornel Ciocoiu, marea vedetă a Ştiinţei, frumoasa echipă a Bacăului, de la începutul anilor 70…Peste timp, imaginea sa, neîmplinită dacă e să ne gândim la uriaşul talent fotbalistic cu care a fost înzestrat, avea să fie răzbunată prin cariera fotbalistică a unuia dintre cei doi fii ai săi, Cristi Ciocoiu. 

Leonard POPA

-Vi se spunea „Părintele”…Vă asculta tot careul, dar nu era singurul motiv! N-a fost greu, în perioada aceea, pentru un fiu de preot să se apuce de fotbal?

-Pe atunci, era greu orice. Mi-am petrecut copilăria în Letea, leagănul fotbalului băcăuan. Cristea Ghica îşi începea trialurile dimineaţa şi le sfârşea spre seară. Eu mă trăgeam dintr-o familie de fotbalişti. Unchiul meu, Costel Ciocoiu, era un jucător cunoscut în „11-le” Letei. Sorin şi Lucreţiu Avram erau verii mei. De-acasă, mi se insuflase dragostea pentru fotbal şi şcoală. N-a fost deloc greu să aleg fotbalul. Eram înalt, când săream, îi vedeam pe toţi ceilalţi ca din avion. Cristea Ghica, selecţionerul unic băcăuan pe vremea aceea,  m-a ales imediat, alături de un alt viitor fotbalist cunoscut, Cizic, portarul…

-Da, mi-l amintesc, când erau probleme cu Ghiţă, intra el să apere poarta lui Dinamo Bacău. Nu a stârnit, însă, simpatii deosebite…

-La Iaşi, cât fusese student, devenise un portar apreciat. Când s-a întors acasă, la Bacău, a fost interesat mai mult de meserie. A  lucrat ca inginer la Metalurgia, până a decedat, Dumnezeu să-l ierte. A rămas, însă, un foarte bun prieten, pentru toţi cei care l-au cunoscut…

-Liceul? Unde l-aţi terminat?

-La Liceul 3, cu problemele specifice vremurilor acelea. Am prins admiterea, când începuse prigoana împotriva copiilor de chiaburi şi preoţi. În toiul examenelor, au sosit doi indivizi de la Sfatul Popular, m-au urcat într-o maşină şi m-au dus în faţa unei şcoli profesionale. M-au dat jos spunându-mi că aceea e şcoala unde trebuie să înveţe cei ca mine… Până la urmă, lucrurile s-au îndreptat, am ajuns la liceul dorit, dar am rămas cu sentimentul acela de teamă pe care, cu siguranţă, l-au trăit şi alţi copii din familii aşezate, în anii lui Dej. Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, mergând spre şcoală,  m-am postat cu alţi copii, în faţa televizorului scos în vitrina „Punguţei cu doi bani”- magazinul celor mici (pe colţ, la intersecţie cu Casa de Cultură-n.red.). Era singurul din oraş, de provenienţă rusească,  şi de la ora 7.30 se transmiteau desene animate cu Mihaela, un personaj foarte îndrăgit. La un moment dat, emisiunea s-a oprit şi cineva copleşit de emoţie a anunţat pe un ton grav că preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române a decedat. Era ziua de 19 martie 1965, când s-a transmis comunicatul despre moartea lui Gh.Gh.Dej. Eu am resimţit asta ca pe o eliberare…

-La Ştiinţa când aţi ajuns?

-La trei ani după ce se înfiinţase echipa, în 1967, când Ştiinţa se pregătea să câştige regiunea, iar Dinamo Bacău revenea în Divizia A, sub comanda lui Titi Teaşcă. În 1969, am promovat şi noi în Divizia B, după un baraj.

-Aţi participat la jocurile acelea de baraj?

-Da. Am jucat la Bucureşti, cu formaţii din Târgovişte, Medgidia şi Plopeni. După primele două victorii, eram promovaţi. Îmi amintesc cu plăcere şi 11-le de atunci. În poartă-Enăchiuc, apoi Boiangiu, C.Ghica, eu şi Corobană-în apărare, Rotaru, Lucreţiu Avram, Mihalache-la mijloc, Margasoiu, Pelea şi Sdrobiş în atac. Am câştigat primele două jocuri şi ne-am asigurat promovarea în Divizia B. În al treilea meci, antrenorul Corneliu Costinescu a trimis în teren numai rezerve şi am pierdut, permiţându-le şi adversarilor să promoveze.

-Intraseţi la facultatea de educaţie-fizică?

-Eram student, dar nu la sport…Am finalizat Bacalaureatul mai târziu, întrucât fiind plecat cu echipa, nu am putut să-l susţin în prima sesiune. Nu mai erau locuri decât la…matematică, aşa că am ajuns student acolo, la sport se ocupaseră. După un an, am reuşit să trec la Facultatea dorită. În final, am făcut ce mi-a plăcut.

-Primii ani ai Ştiinţei în Divizia B au fost ani de „menţinere”…Nu supăram pe nimeni. Au fost, însă, anii aceia furtunoşi, ultimele sezoane din viaţa echipei. În 1973-1974, când Sport Clubul a retrogradat, Ştiinţa Bacău a terminat pe locul 3 în Divizia B, fiind depăşită doar de FC Galaţi şi Gloria Buzău. Puteam mai mult?

-Ştiinţa avea un lot valoros şi începuse să aibă un public al ei. În sezonul acela, la echipă mai erau, în afară de mine, portarul Bîlc, Tănăsache, Jelescu, Săvulea, Pelea („nouarul”), Drăucean, Deheleanu, Pavel Panait, Rugiubei…Îi speriasem pe toţi din serie în anul acela, dar nu cred că s-ar fi putut promova. Bacăul avea echipă în prima divizie, ideea era ca din fiecare judeţ să fie câte una, cred că doar Clujul şi Aradul erau excepţii. Dar nici ele nu rezistau cu două formaţii mai mult de un sezon. 

-L-aţi pomenit pe Rugiubei…E fosta glorie a lui Dinamo Bacău!

-Da. Fusese o încercare de-a lui Corneliu Costinescu de a-l readuce pe linia de plutire. Cu doi ani înainte, fusese golgeterul turului primei divizii. Acum, era o epavă, nu a mai putut face nimeni nimic. Eu eram căpitanul echipei şi îl aveam în „grijă”. Degeaba…A jucat vreo zece meciuri spre final de partidă, dar uitase complet ceea ce îi adusese gloria locală, golul. La sfârşitul campionatului, a dispărut cu totul. A plecat acasă, la Bucureşti, şi nu s-a mai aflat nimic despre el. Alcoolul ne răpise definitiv un fotbalist talentat. Cam aşa au stat lucrurile şi cu Ene Daniel, celebra extremă a lui Dinamo Bacău.

-Îmi aduc aminte că, într-o vreme, la Ştiinţa, jucase şi Rică Volmer, Dumnezeu să-l odihnească! Marca o grămadă de goluri, juca în faţă, apoi, când a ajuns la Sport Club, a fost reprofilat în fundaş central. Mulţi doar aşa şi-l amintesc.

-Da, Rică juca „vârf”, cu Pelea. Când a pierdut din calităţile fizice, a fost retras. Şi mie îmi plăcea la finalizare. Fiind înalt de statură, veneam mereu la cornere şi de aici ieşeau multe goluri. La Ştiinţa, cornerele deveniseră „specialitatea casei”. Eu aveam detentă excelentă  şi o bună lovitură cu capul. Dacă fotbalul s-ar fi jucat numai pe sus, eram de mult în Naţională. Mă repliam, însă, cam greu.

-În campionatul 1974/1975, aţi jucat în serie cu Sport Club- mă rog, ceea ce mai rămăsese din el, după scandalul cu Dinamo, când a şi retrogradat. Atunci a început şi rivalitatea între cele două formaţii?

-Nu. Cred că se întâmplase mai înainte. Sport Clubul avea clasări lăudabile în campionat, locul 6 în 1971-1972, locul 4-în anul următor, dar mai sus nu putea ajunge şi oamenii se cam plictisiseră, orientându-se către noi şi văzându-ne drept echipa de viitor, cu perspective de promovare. O echipă imprevizibilă, aşa cum era Ştiinţa în anii aceia, e mult mai atrăgătoare decât una care îşi atinsese nivelul maxim de performanţă. Când a ajuns cu noi în Divizia B, toată lumea se aştepta s-o dăm la pace, să punem umărul la repromovarea echipei în primul eşalon. N-a fost deloc aşa. În tur, am făcut 0-0, după ce mie mi s-a anulat un gol perfect valabil în prima repriză. În retur, nu au mai riscat, s-a primit un telefon de la Partid şi noi am fost învinşi cu 4-0…

-Începuseră aranjamentele?!

-Da, însă la alt nivel…De obicei, Partidul făcea ordine în toate. În 1971-72, de pildă, tot campionatul, am tras pentru „Sportul Studenţesc”, care a şi promovat de altfel, în prima divizie. Drept recompensă, am primit un turneu în Austria, singurul din istoria echipei.

-În toată această perioadă, de formaţie a răspuns Corneliu Costinescu, viitorul preşedinte de legendă al Sport Clubului, el succedându-i în funcţie lui Roli Stratulat. Cum era cu dânsul, ca antrenor?

-Corneliu Costinescu a avut calităţi de pedagog care l-au propulsat, mai târziu, în rândul celor mai cunoscuţi preşedinţi de cluburi de la noi. La echipă, ne descurcam, însă, mai mult singuri. Odată, în campionat, aveam meci la Piatra Neamţ. Ceahlăul făcuse rost de un vârf de vreo 2 metri şi, la şedinţa tehnică, ne gândeam toţi cum să-l anihilăm. Pentru că eu eram cel mai înalt din echipa noastră, misiunea asta mi-a revenit mie. Trebuia să stau lipit de el şi să încerc să sar înaintea lui, înainte ca mingea să ia înălţime. Când a venit Corneliu Costinescu şi a văzut ce punem la cale, ne-a schimbat imediat tactica. „Lăsaţi-l naibii singur- ne-a spus el, nu vedeţi ce înalt e? Ăsta o să lovească mingea cu capul şi o s-o dea numai peste poartă!”…Ne-am conformat, am pierdut meciul şi ăla ne-a înscris două goluri…

-În 1974-1975, Sport Clubul a terminat pe primul loc şi a revenit în prima divizie. Ştiinţa a fost, însă, mutată la Oneşti, fiind practic desfiinţată. Cum aţi primit vestea?

-Vă fac o mărturisire. Eu abia anul trecut am aflat că la originea desfiinţării echipei a fost Corneliu Costinescu, cel care a condiţionat preluarea funcţiei de preşedinte în cadrul Sport Clubului, numai dacă Ştiinţa va fi transferată la Oneşti. Dacă aş fi aflat atunci, în vara lui 1975, aceste lucruri nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu Corneliu Costinescu! Eu eram în armată,  într-o concentrare pe la Brăila, iar varianta oficială a fost că „Aşa a hotărât Partidul!”. Nu a mai comentat nimeni nimic. Cei mai mulţi fotbalişti au urmat echipa la Oneşti. Eu nu am vrut s-o fac. Aveam oferte de la formaţii din prima divizie, de la Petroşani şi Constanţa, dar mi-am spus că, mai bine, trec la catedră, profesor de educaţie-fizică. Am căutat o anumită stabilitate profesională. Am renunţat la fotbalul de performanţă, am mai jucat un timp pe la Letea, dar principala preocupare mi-a fost şcoala.

-Şi nu aţi regretat mai târziu?

-Nu, pentru că mi-am găsit satisfacţia în pregătirea copiilor…Şi, fără să mă laud, chiar am motive de mândrie profesională. Nu ştiu câţi cunosc asta, dar primii paşi în sport pentru două mari campioane de-ale noastre, eu i-am îndrumat. E vorba de Mihaela Melinte, cunoscuta atletă, şi Narcisa Lecuşanu, fosta handbalistă. Ambele au fost elevele mele la Şcoala Nr.1, de unde m-am pensionat. În clasa a 5-a, Mihaela privea ora de sport ca pe o corvoadă, nu venea nici măcar în echipament. Îi plăcea, totuşi, handbalul, dar văzând că la probele de aruncare îmi rătăcea toate mingile de oină, am luat-o de mână şi am dus-o la Sport Club, antrenorului Doru Agachi, care a făcut din ea campioană mondială la aruncarea ciocanului. Cu Narcisa, a fost mai simplu. A practicat handbal încă de la început, până când am recomandat-o antrenorului Cucu, la CSŞ Bacău. Calităţile sale erau evidente pentru oricine.

-Să ne întoarcem, însă, la fotbal…Pe mulţi jucători băcăuani importanţi i-aţi cunoscut direct, pe alţii i-aţi văzut. Care v-au plăcut mai mult?

-La Bacău, au evoluat mulţi jucători foarte buni. Nu e vorba doar de Dembrovschi. Înaintea lui au fost I.Lazăr, Publick, Eftimie, Ţârcovnicu, Ciripoi, portarul Faur-mai talentat decât Ghiţă- şi cel mai bun portar care a existat în fotbalul românesc, Narcis Coman…Am jucat cu câţiva dintre ei, deşi eram junior. Odată, la Botoşani, la un turneu cu lotul de tineret, a venit cu noi şi Kurt Gross, de la echipa mare. Văzând că sunt nerăbdător să intru în teren, mi-a replicat imediat „Măi, băiete, de ce te tot agiţi atâta? În fotbal, cel mai bine e să fii rezervă…Împarţi numai victoriile!”…Dintre fotbaliştii strict băcăuani, născuţi şi crescuţi aici, dacă ar fi să fac un podium, i-aş plasa pe cei trei, în ordinea următoare: 1.Sorin Avram 2.Chitaru 3.Cristi Ciocoiu…Acesta din urmă, nu pentru că e băiatul meu, dar are-cu siguranţă- numărul cel mai mare de jocuri internaţionale disputate ca fotbalist la naţionalele de juniori, tineret şi la Steaua…Sorin Avram, nu încape în discuţie, a fost cel mai important jucător autohton, numai că în vremea sa contactele internaţionale erau destul de rare, din motivele cunoscute. A fost singurul jucător din prima divizie care centra perfect din cădere şi juca la fel de bine şi pe dreapta, şi pe stânga…Din ţară, sigur, mi-au plăcut Dobrin, desigur-Hagi, dar el a plăcut tuturor, Dinu şi, mai ales, Pârcălab…

-Este fotbalul în cădere liberă?

-După părerea mea, da…Uitaţi-vă la câte surprize se înregistrează în preliminariile Europene şi Mondiale. Primii loviţi de criză au fost italienii. Apoi, englezii s-au făcut de râs. Brazilia nu mai e Brazilia, şi ştiţi de ce? Pentru că toţi fotbaliştii ei caută să joace la echipe din Europa! A dispărut farmecul natural al jucătorului brazilian, cu tehnică încântătoare. În ţară, n-am avut o Copacabana, dar  nu mai sunt maidanele, fotbalul de cartier, care au fost adevărata noastră academie fotbalistică. Acolo nu te puteai prezenta fără să ai ABC-ul moştenit de acasă, lovirea mingii, pasarea ei…Nu te alegea nimeni, stăteai pe margine şi îi vedeai pe ceilalţi.

-Ce-i de făcut la Bacău, ca să revenim în prim-plan şi să refacem o tradiţie? Bacăul dă impresia că se află mai mereu, în ultimul timp, în căutarea tradiţiilor de tot felul…

-La Bacău, dar poate nu numai aici, ar trebui  un parteneriat 50% - 50%, între Asociaţia Oamenilor de Afaceri şi Primărie. Abia atunci formaţia de fotbal va fi percepută ca fiind a oraşului. Peste tot unde s-a întâmplat ca frâiele echipei să fie date unei singure persoane,  s-a greşit, iar proiectul a eşuat…S-a întâmplat şi la noi, dar şi la alţii. Nimeni nu a vrut să sprijine fotbalul dezinteresat, toţi care s-au vrut patroni de echipă au urmărit un scop strict personal.