Interviu cu Laurenţiu AGACHI (fost fotbalist la Sport Club Bacau si Politehnica Iasi)

„Dacă eşti râmă, să nu te plângi că eşti călcat în picioare!”

   Un jucător cu calităţi de libero autentic nu avea cum să treacă neobservat de Dinamo Bucureşti în anii 80…Laurenţiu AGACHI, fotbalistul născut în iarba Bacăului, dar călit în Iaşul universitar, la Poli, a ales, însă, un drum sigur, la intercepţie cu mingea (nu cu banca de rezerve) şi o atitudine demnă, în raport cu cei care, de teama ţepilor, preferau să adune ghiocei, nu trandafiri…Când s-a hotărât la 30 de ani să abandoneze activitatea de performanţă, Bacăul pierdea unul dintre jucătorii în care investise încredere şi speranţă. Prin destinul său fotbalistic, Laurenţiu Agachi a repetat, într-un fel, odiseea lui Vasile Simionaş, plecat şi el de timpuriu, mereu dorit acasă, dar rămas definitiv în statisticile altora. Din aceeaşi generaţie cu C.Solomon, Puiu Antohi şi Puiu Tismanaru, având girul antrenorului C.Anghelache, fostul fundaş central băcăuan (prin origine) şi ieşean (prin adopţie) revine, astăzi, în lotul lărgit al „Sportului băcăuan”. O întoarcere firească, precum o datorie de peste ani…

Leonard POPA

-N-ai început cu maidanul…Te tragi dintr-o familie cu numeroase cadre didactice. N-a fost o problemă să te îndrepţi către Liceul de Fotbal?

-Eram prin clasa a 6-a, când am auzit de o selecţie la Liceul de profil. Mama, învăţătoare la o şcoală din oraş, nici nu vroia să audă de aşa ceva. Vechea mentalitate, avea impresia că toţi fotbaliştii ajung derbedei! Văzând eu cum stau lucrurile, am trecut la ameninţări, spunându-i că nu voi mai învăţa nimic, voi rămâne repetent şi, până la urmă, tot la Liceul de Fotbal voi ajunge. Aşa am devenit elev acolo, sub promisiunea fermă că mă voi ţine şi de carte. Cred că mi-am respectat-o întrucât, până în a 12-a, am fost mereu premiantul clasei.

-Ai prins catedra aceea de fotbal renumită, cu M.Macri şi C.Anghelache la pupitru. Director, Varodin…Selecţia era riguroasă.Veneau copii din toată Moldova. Era singurul liceu de profil din ţară…

-Eu am intrat în clasa lui Mihai Macri, dar după ce acesta a fost scos din învăţământ- nu cunosc motivele- am fost preluaţi de Constantin Anghelache, celebrul profesor şi antrenor. Personal, consider că faptul de a fi ajuns fotbalist în prima divizie lui i se datorează, în cea mai mare măsura. Niciun alt antrenor cu care am lucrat după aceea nu a reuşit să mă înveţe câte am deprins de la profesorul C.Anghelache.

-Despre trecutul său profesional- profesor de schi al Regelui Mihai, fotbalist la Unirea Tricolor, considerată  „echipa legionarilor”…- s-a mai scris. La Bacău, a avut domiciliu forţat, dar a fost lăsat să profeseze. Cum l-ai perceput ca antrenor şi cadru didactic?

-Anghelache ne-a fost un mentor în adevăratul sens al cuvântului. Dânsul ne-a învăţat cum să ne comportăm în teren şi în afara lui, ca să fim respectaţi…Orele de dirigenţie pe care le susţinea erau un spectacol de aforisme şi citate celebre. Unul dintre acestea mi-a plăcut foarte mult şi, într-un fel, mi-a marcat personalitatea sportivă. „Dacă eşti râmă, să nu te plângi că eşti călcat în picioare!”. Am înţeles încă de atunci că drepturile individuale trebuie apărate cu orice preţ…

-Ai fost pus, ca jucător, de multe ori, în această situaţie?

-În destule rânduri…Probabil, mulţi m-au catalogat un caracter dificil, dar eu- ca fotbalist- mi-am susţinut întotdeauna punctul de vedere. Nu am adoptat niciodată poziţia ghiocelului…Când am avut de afirmat ceva, am făcut-o cu tărie şi convingere.

-Când ai debutat la Sport Club? Erai considerat unul dintre liderii generaţiei tale…

-La 16 ani şi jumătate…Fizicul mă ajuta. Îmi amintesc că Sport Clubul jucase în campionat, la Timişoara, şi pierduse cu 2 sau 3-0…Antrenorul Dumitru Nicolae Nicuşor s-a supărat într-atâta de tare, încât, pentru meciul de Cupă cu Dierna Orşova, care a urmat două zile mai târziu, a trimis toţi senatorii de drept acasă şi, în locul lui Mircea Constantinescu, Sinăuceanu, Duţan, Baluţă…, am apărut garda tânără, adică eu, Costel Solomon, Mândrilă, Sorin Dumea…Atunci am debutat, era ediţia de campionat din 1976…

-Au fost multe meciuri la tineret, dar şi câteva în primul eşalon…Începuse să se dea credit şi tinerilor fotbalişti crescuţi la Bacău…Sport Club nu mai repeta, însă, performanţele din trecut, se zbătea din greu să evite retrogradarea. Ce se întâmpla?

-Echipa era ruptă, practic, în trei…Pe de o parte, eram noi-cei care proveneam de la Liceu, ceilalţi crescuţi la juniorii Sport Clubului şi nucleul sosit mai tot timpul de afară, jucători aflaţi la apusul carierei…Nu reuşeam niciodată să ne adunăm şi să formăm un tot…Comunicarea între noi, din toate punctele de vedere, era deficitară. Îmi amintesc, totuşi, cu plăcere meciul în care am păşit pentru prima dată pe gazonul Diviziei A. În decembrie 1976, am jucat la Bacău cu Poli Timişoara. La bănăţeni, liderul echipei era Dembrovschi, marea vedetă băcăuană, transferat în 1974, când formaţia retrogradase în Divizia B…Dembo era şi idolul meu, fotbalistul care mă fascinase toată copilăria, aşa că atunci când mi s-a spus că voi fi în teren şi va trebui să-l marchez, am simţit o emoţie fără margini. Tot timpul m-am frământat cum s-o fac mai bine fără să-l accidentez!

-În 1978, ai reuşit admiterea la Politehnică şi te-ai transferat la Poli Iaşi. Practic, un nou început…

-Unul extrem de dificil…Echipa era în Divizia B, dar eu am avut de luptat, în primul rând, cu ostilitatea celor mai în vârstă, care îşi făceau veacul şi legea la Poli- Romilă, Ursu, Simionaş. Conta, apoi, şi faptul că veneam dintr-un oraş, de la o echipă cu care Poli nu se înţelesese niciodată. Disputele între Iaşi şi Bacău erau precum cele dintre Steaua şi Dinamo…Un campionat întreg m-am simţit un intrus, atât în vestiar, cât şi la antrenamente. În sezonul următor, însă, Vasile Simionaş s-a retras şi a devenit antrenorul echipei. În mintea mea se prefigura, deja, o despărţire cu cântec, numai că în prima etapă, la Slobozia, sunt anunţat titular…Cred că şi din cauza emoţiilor, nu mi-a ieşit nimic. Gata, s-a terminat, mi-am spus, dar în etapa a doua, la Galaţi, cu Dunărea, Simionaş mă anunţă din nou printre titulari. De data asta, reuşesc un joc perfect în apărare, făcând cuplu cu Ursu, şi echipa scoate un punct. După meci îl întreb pe nea Simi ce se întâmplă, de unde această schimbare de atitudine faţă de mine, după un campionat întreg, cât am fost colegi în teren, în care a făcut tot posibilul să nu mă număr printre titulari…Simionaş mi-a zâmbit şi mi-a spus că acum e antrenor, nu jucător, şi e interesat să folosească tot ce are mai bun la dispoziţie…De atunci, am rămas definitiv în 11-le de bază al lui Poli, cu care am promovat, am retrogradat şi iar am promovat, în sezoanele următoare…8 ani bătuţi pe muchie în tricoul alb-albastru!

-Ai jucat împotriva tuturor marilor atacanţi din deceniul 8, când campionatul intern era considerat printre cele mai puternice din Europa, asta şi datorită performanţelor Stelei, ale Craiovei şi Dinamo…Cu cine ţi-a fost mai greu, acolo, în iarbă?

-Le-am fost adversar direct lui Cămătaru, lui Nedelcu II-vârful acela înalt cât Palatul Telefoanelor, de la Timişoara, lui Dudu Georgescu, dar m-am descurcat onorabil. Cele mai multe probleme mi le-au creat Radu II şi colegul meu de la Liceul de Fotbal, Puiu Antohi, ajuns la Galaţi. Pe unde m-a prins, Puiu m-a făcut întotdeauna, n-am avut leac la detenta şi lovitura lui de cap.

-După succesul Stelei în 1986, s-a dat drumul la meciurile strategice…În afară de spectatori, nu striga nimeni „hoţii!”…Poli intrase şi ea în hora aranjamentelor de culise?

-Prea puţin, la Iaşi, era altă atitudine faţă de ce se întâmpla la Bacău…Rectorul Politehnicii făcea parte din conducerea clubului, presiunile politice erau rare. În cei 8 ani, cât am jucat la Poli, au fost doar două situaţii, în care ni s-a cerut să cedăm puncte, pe teren propriu. O dată cu Delta Tulcea, în schimbul unui aranjament industrial, profitabil pentru oraş, şi altă dată cu Aripile Bacău, care avea nevoie de victorie, pentru a se salva de la retrogradare. De fiecare dată, s-a intervenit politic, noi nu am văzut nici un leu.

-Era Poli o echipă boemă, în sensul studenţesc al cuvântului? Jucaţi cât şi cum vroiaţi?

-La Poli, nu era situaţia de la Sportul Studenţesc, unde de echipă se ocupa Nicu Ceauşescu. Nici la facultate nu se intervenea decât în cazuri speciale. Uneori, se întâmpla ca profesorii universitari să nu fie interesaţi câtuşi de puţin de fotbal. Îmi amintesc că în penultimul an de facultate, am avut  examen cu celebrul Olah, la cursul de Automatizări…La ultimul subiect nu prea am ştiut, aşa că profesorul-pentru a mă promova- mi-a propus un „târg”…În anul următor, la acelaşi curs, pe lângă materia anului 6, să o pregătesc integral şi pe cea din anul 5, la care rămăsesem dator. Am acceptat pe loc, cine nu ar fi făcut-o (?!), gândind ca între timp se vor schimba multe…A trecut anul şi uite că, la ultimul examen din facultate, dau ochii tot cu profesorul Olah…Învăţasem sistematic, răspund bine la toate cele trei subiecte cu materia anului 6 şi când încerc să-i dau, deplin satisfăcut, profesorului carnetul de note, acesta mă opreşte şi îmi aminteşte de „târgul” făcut…Trebuia, deci, să rezolv şi subiectele cu materia anului anterior, conform înţelegerii pe care profesorul n-o uitase…Am rămas mut, şi la propriu, şi la figurat, astfel că am fost declarat pe loc REPETENT!  M-am dus urgent la club, a fost contactat rectorul, dar profesorul a rămas ferm pe poziţie, nu mă putea promova, întrucât nu respectasem ce convenisem…Norocul meu a fost o găselniţă în regulament, care îmi dădea dreptul la o reexaminare în faţa unei comisii, din care făcea parte, însă, şi profesorul respectiv! Şansa mi-a surâs a doua oară, pentru că examenul a fost programat în 26 ianuarie şi, întrucât în ziua respectivă, tovarăşul N.Ceauşescu îşi sărbătorea împlinirea unui număr de ani, am fost promovaţi toţi restanţierii! Acesta era gradul de implicare a clubului…

-A urmat despărţirea de Poli şi încercarea de revenire acasă, la Bacău…

-După terminarea facultăţii, au mai fost câteva etape de campionat. Într-una din acestea am jucat acasă cu Mecanica Huşi. Antrenor la echipă fusese numit Leonida Antohi. Eu ajunsesem golgeterul lui Poli şi pentru că devenisem specialistul executării penaltyurilor…În jocul acela cu formaţia din Huşi, câştigat cu 3-2, marcasem 2 goluri. Dup meci, însă, antrenorul m-a chemat la club şi, punându-mi în cârcă golurile oaspeţilor, m-a anunţat că prima şi îndemnizaţia mea se înjumătăţesc. A fost momentul în care am decis să mă despart de Poli şi să mă întorc la Bacău…Mai ales că fusesem contactat de C.Costinescu-preşedintele clubului, şi N.Vătafu-antrenorul echipei. Sport Club era în pauza dintre tur şi retur şi se afla în cantonament la Slănic. Am început să mă pregătesc, dar după două zile, primesc telefon la hotel de la Vasile Ianul, preşedintele lui Dinamo, care îmi spune să cumpăr a doua zi ziarul Sportul, să aflu ceva important pentru mine. Zis şi făcut. Dimineaţă, alerg la chioşcul de ziare şi pe ultima pagină a Sportului, la rubrica rezervată transferurilor fotbalistice, citesc cu stupoare că eu şi portarul Dohot- amândoi de la Poli Iaşi, Dorin Mateuţ, Dănuţ Lupu şi Marcel Sabou am devenit fotbaliştii lui Dinamo Bucureşti…Am rămas fără cuvinte, nu intenţionasem niciodată să mă transfer la Dinamo…! Pun mâna pe primul telefon şi îi telefonez urgent lui Vasile Ianul, să aflu ce s-a întâmplat, cum de am ajuns dinamovist fără să fi purtat nicio discuţie cu nimeni, fără să fi semnat vreun act…De la celălalt capăt al firului, Ianul mi-a spus doar că Mircea Lucescu ne-a vrut la echipă şi i s-a facut voia. Am ameninţat că voi solicita o expertiză grafologică, pentru a se verifica semnăturile de pe actele de transfer, dar Vasile Ianul, în stilu-i caracteristic, mi-a pus o întrebare retorică, menită să mă dezarmeze decisiv „…şi expertiza aceea cine crezi că o va face dacă nu NOI?!”…Nu mai era nimic de comentat, m-am suit în tren şi m-am prezentat la Dinamo. Am participat la câteva antrenamente, apoi, am plecat cu echipa în turneu în Siria şi în Portugalia. La Lisabona, am avut programat un meci  amical cu Benfica. Mi-am dorit enorm să joc măcar un minut, dar Mircea Lucescu nu m-a introdus deloc în teren, alimentându-mi şi mai mult dorinţa de plecare. La întoarcere în Bucureşti, l-am rugat pe Vasile Ianul să mă lase să plec la Bacău…De acasă, Costinescu şi Vătafu mă sfătuiau să stau jumătate de an acolo, că apoi mi se va da drumul să plec…Cât am stat la Dinamo, m-au contactat şi cei de la Victoria, unde preşedinte era Dumitru Dragomir. Lovindu-se şi ei de refuzul meu categoric de a mă transfera, au hotărât pe loc să-l ia pe Costel Solomon, de la Sport Club. În fine, m-am întors la Bacău, când campionatul era pe terminate…Am primit un apartament şi am început să-l mobilez. Pe vremea aceea, televizoarele color se dădeau numai cu aprobarea Consiliului Local. Am făcut şi eu o cerere către prim-secretarul de atunci, Vasile Săndulache. La două zile, sunt chemat la dânsul şi, extrem de contrariat, acesta mă întreabă dacă, nu cumva, „…am depăşit măsura şi nu-mi cunosc limitele…” Apoi, îmi arată  toate cele 30 de cereri pentru televizoare color solicitate în numele meu. M-am crucit! Am înţeles că lucrurile nu sunt tocmai limpezi la Bacău şi începusem să regret că am ales să mă întorc acasă. De altfel, când am început să joc, au apărut şi disensiunile cu antrenorul N.Vătafu. Un mariaj total nepotrivit!...Aşa că am pus, din nou, mâna pe telefon şi l-am contactat pe Vasile Ianul, rugându-l să-mi găsească o echipă. Acesta mi-a oferit varianta FC Argeş şi am ajuns în Trivale, unde antrena Alexandru Moldovan. Au fost câteva apariţii în primul 11, după care am hotărât să pun punct carierei de fotbalist. Dacă aş fi ştiut ce urma în decembrie, poate, n-aş fi făcut-o…Oricum, din septembrie 1989, nu am mai călcat pe nici un stadion…

-Se poate trăi în afara fotbalului, după o carieră sportivă îndelungată, în primele două eşaloane?

-Cu siguranţă, da. Mulţi cred că, în România, nu se mai poate trăi decât dacă furi…Eu sunt convins că reuşita individuală e garantată de trei principii, dacă le urmezi: să fii un bun profesionist, să-ţi respecţi cuvântul şi să fii corect cu cei din jurul tău!

-Care e cel mai păgubos lucru din fotbalul românesc actual?

-Mentalitatea de astăzi a fotbalistului român…De cum deschide ochii în fotbalul mare, obsesia lui e…tatuajul!

-Speranţa de unde să o aprindem?

-Poate, de la Academiile de Fotbal iniţiate de fostele glorii ale fotbalului nostru…

-În ce divizie mai activează formaţia Bacăului?

-Nu ştiu exact…În Divizia C?