Flash-interviu cu antrenoarea bacauana de atletism Carmina GORGAN (CSM 2010 Bacau/SCM Bacau)

“Sunt puţin dezamăgită de tot sistemul din România şi aş vrea să-mi fac planuri de viitor în altă parte...”

@...mărturiseşte  prof.Carmina GORGAN (antrenoare CSM 2010 Bacău/ SCM Bacău)

...Antrenoarea Carmina GORGAN e ca boare de primăvară care vesteşte trezirea la viaţă. Din senin, din iarbă verde, a răsărit ca să reînnoade şirul performanţelor atletice băcăuane, pe care le mai ştiam doar din legende şi arhive. Bunăoară, am reuşit să o prind între două concursuri, de unde sportivii săi aveau să revină cu noi medalii, semn că despre atletismul băcăuan a început să se vorbească şi la timpul prezent. (L.P.)

-Sunteţi mulţumită de rezultatele sportivilor dvs.în anul în curs?

-Rezultatele sportivilor mei (Petronella Simiuc, Cristian Vorovenci, Lavinia Scurtu...-n.n.) au fost în progres de la un an la altul. Sunt foarte mulţumită când văd că sunt sănătoşi şi sunt nişte "oameni" pe care mă pot baza.
-Este atletismul băcăuan în progres? Aşa se vede din afara pistelor de concurs...
-Părerea mea este că atletismul băcăuan e într-un continuu progres, având în vedere că toţi,  sau aproape toţi, antrenorii au grupe de copii. Marea problemă este atunci când ajung la nivel de tineret şi seniori, când nu mai au susţinere şi se văd nevoiţi să încerce altceva pentru a se putea întreţine.
-Cu ce sportivi băcăuani ne prezentăm la Europenele de Juniori?
-Incă nu am văzut componenţa lotului care ne va reprezenta la Campionatele Europene de Juniori din Italia, dar vă pot spune, cu siguranţă, că sportiva mea, Simiuc Petronella, va fi acolo.

-Ce sportivi vin din urmă? Continuaţi selecţia?
-In ceea ce mă priveşte, continui selecţia şi chiar am o grupă de copii pe care îi pregătesc.

-Planuri de viitor?

- Planuri de viitor? Hmmm... am... normal, ca toată lumea. Dar sunt puţin dezamagită de tot sistemul din România şi aş vrea să-mi fac planuri de viitor în altă parte.

Interviu cu atleta bacauana Petronella SIMIUC (CSM 2010 Bacau)

“Mi-am îmbunătăţit performanţele cu fiecare concurs la care am luat startul!”

@...afirmă atleta băcăuană Petronella SIMIUC (CSM 2010 Bacău)

…Petronella SIMIUC, atleta de la CSM 2010 Bacău, este sportiva despre care auzi şi citeşti tot mai mult, de la un concurs la altul. Eleva antrenoarei Carmina GORGAN pare că s-a lansat într-o cursă imperturbabilă cu propriile limite, devenind una dintre cele mai apreciate atlete băcăuane. Inainte de Europenele de Juniori, care se  desfăşoară chiar la data intrării în tipografie a revistei noastre, am abordat-o pentru un scurt interviu. (L.POPA)

-Petronella, eşti mulţumită de realizările atletice la concursurile la care ai participat, de la începutul anului?
-Da, sunt foarte mulţumită de ceea ce am reuşit anul acesta, întrucât mi-am îmbunătăţit performanţele cu fiecare concurs la care am luat startul, ceea ce înseamnă că totul decurge conform planului şi antrenamentele sunt eficiente.

-Care este cea mai importantă performanţă de până acum?
-Cea mai importantă performanţă am realizat-o chiar de curând,  la o etapă de Campionat National, în care mi-am îmbunătăţit timpul la 1500m cu 10 secunde (!), mai exact, un 4,18. 27, care mi-a adus calificarea la Campionatele Europene de Juniori 1. Intrecerea se va desfăşura în Italia, la Rieti, la sfârşitul lunii. Nu pot să nu menţionez şi rezultatele din sezonul de sală, cand mi-am corectat recordul personal cu 2 secunde, la 1500m, faţă de anul trecut, iar cu timpul de 4.28 am obţinut medalia de argint la o categorie mai mare, tineret. Sezonul în aer liber l-am început cu acelaşi timp de 4.28, dar- în schimb- mi-am îmbunătăţit performanţa la 800m, realizând un nou record personal: 2.09 . La cea de-a doua competiţie de anul aceasta- şi cea mai recentă- am reuşit 4 minute,18 secunde şi 37 de sutimi, pe distanţa de 1500m, care mă clasează pe locul 9 în topul european, iar la 800m- 2.08.88.

-In aceste condiţii, unde te vezi la Europene?
- Fiecare sportiv aspiră tot mai sus...Eu sunt o persoană realistă şi mă văd în finala europeană, dar-bineînţeles- sper şi la o clasare în primele 6 poziţii. Depinde foarte mult de cum va fi cursa.

-Ce mai urmează pentru tine  în anul în curs?
- Următoarele competiţii pentru care mă pregătesc sunt Campionatele Nationale de Juniori 1, urmate de Campionatele Naţionale de Seniori şi Tineret, programate la sfârşitul lunii august, deci sezonul este foarte lung. Apoi, sper să am o săptămână de relaxare, spre a putea reveni cu forţe noi şi putere de muncă pentru calificarea la Campionatele Mondiale de Cros din luna noiembrie.

-Viitorul cum ţi-l imaginezi?

-Sunt multe gânduri de viitor, dar ele se schimbă după fiecare realizare sau eşec al meu. Bineînţeles, mai mare obiectiv decât participarea la Jocurile Olimpice din 2016 de la Rio de Janeiro nu este. Imi doresc foarte mult să ajung acolo şi fiecare secundă scazută la 1500m înseamnă un pas către Jocurile Olimpice.

-Tocmai ai absolvit cu brio liceul. Unde te înscrii la facultate? La Sport, la Universitate?

- Sincer, până de curând,  vroiam să urmez Medicina, la nutriţie şi dietetică, dar mi-am dat seama că voi sta numai în cantonamente, ceea ce înseamnă că nu am timp de mers la facultate. La Sport, nu vreau să dau, aşa că aş prefera să stau un an pe margine şi să plec între timp în Anglia sau SUA, deoarece am foarte multe oferte de la diferite universităţi de acolo...

-Wow! Mă bucur pentru tine! Oriunde vei fi, vei concura, însă,  doar pentru România...

-Bineînţeles, tot timpul voi concura numai pentru România!!

Interviu cu fosta handbalista bacauana Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER (ex-STIINTA Maxima)

“Doar în Cupa Campionilor mai găseam adversari pe măsură...”

@Interviu cu fosta handbalistă băcăuană Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER, componentă a Ştiinţei Maxima

 

      Multe dintre marile succese ale Ştiinţei din deceniul 8 îşi au explicaţia în careul de aşi care a zăvorât poarta studentelor vreme îndelungată. Ştiinţa nu s-a mulţumit niciodată doar cu 1-2 portari de valoare (aşa cum se întâmplă astăzi, la majoritatea echipelor), ci cu 3-4. Conştientă de importanţa ultimului apărător (de altfel, în trecut, se considera că apărările aduc marile victorii), într-un joc dinamic cum este handbalul (la drept vorbind, cu această tactică-să admitem, nu foarte spectaculoasă- a fost posibil “argintul” obţinut de Naţională la Mondialul din 2005 şi chiar succesele Oltchimului din “era Tadici”) conducerea tehnică din perioada respectivă a căutat mereu să-şi asigure acest post la fiecare început de sezon competiţional. Şi, slavă Domnului, avea de unde să aleagă, între buturile băcăuane apărând, în timp: Doina Copocz-Rodeanu, Ioana Beligan-Vasâlca, Lenuţa Bondar, Alice Pfefferkon-Uzum, Gabriela Adafinei-Tataraki (aceasta din urmă, după 1992). Incă de prin 1985-1986, când Ştiinţa câştiga eventul (Cupa şi campionatul), în poarta Ştiinţei îşi face loc tot mai mult un portar suplu, sigur în intervenţii, cu o flexibilitate de felină, capabil să se desprindă de la o bară la alta, precum gimnastele la paralele. Totul, cu o graţie care avea să o facă la un moment dat pe Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER preferata suporterilor locali. Timp de 6 ani, până în 1992 (anul în care Ştiinţa obţine ultimul titlu naţional şi locul 3 în Cupa României) Angela nu va lipsi de la nici unul dintre marile succese ale celebrei echipe fiind, alături de Gabriela Antoneanu-Manea, Lidia Butnăraşu-Livadaru, Emilia Luca şi Adriana Hriţcu (Popa) ultima rază senină pe un cer tot mai întunecat. Când numele ei a dispărut din cronicile sportive locale, strălucind în publicaţiile din cealaltă Europă, aşa cum s-a întâmplat  cu multe alte handbaliste băcăuane (Elena Ciubotaru, Elena Leonte-Grolz, Emilia Luca, Ioana Vasâlca...), trecute la index sau ignorate de vremurile noi, neobişnuite să-şi revendice valorile de dinainte, a fost un semn că, la Ştiinţa, se trage semnalul de alarmă, iar “internaţionalul” avea să fie garat, în scurt timp, pe o linie secundară. Am regăsit-o pe Angela Brânduşoiu-Walter, după 20 de ani, pe meridianele orizontului, în Steinfeld, Rheinland-Pfalz (Germania), la recomandările unui trecut care nu poate fi uitat, dacă îl dorim revolut.

Leonard POPA

- Angela, când ai ţinut pentru prima dată o minge de handbal în mână, îţi mai aminteşti?  Şi de ce în... poartă?

-S-a întâmplat la vârsta de 12 ani şi nu este nici o exagerare dacă îţi spun că îmi amintesc perfect, până în cele mai mici detalii, această zi. Există în viaţa fiecăruia momente, frânturi de viaţă  pe care nu le mai poţi uita niciodată. Probabil că sunt momente în care sufletul sau subconştientul simte, înaintea raţiunii, că se va întâmpla ceva  hotărâtor şi este “atins” de o anumită trăire, în cazul meu de natură pozitivă.  Dar acum, să  răspund la întrebarea ta: aveam 12 ani când, într-o zi de primăvară însorită, în sala clasei a VI-a A de la Şcoala Generală nr. 13 din satul Holt, a intrat un bărbat micuţ de statură, însoţit de doamna directoare a şcolii, care ne-a explicat cu o voce scăzută, că este antrenor de handbal la CSS- Bacău şi se află în căutare de noi tinere talente pentru acest sport. Datorită faptului că toată clasa s-a ridicat pentru a-i saluta, a profitat de acest lucru pentru a ne “sorta” după înălţime. Eu am fost una dintre cele 6 fete pe care dl. Eugen Manoliu le-a ales din această şcoală. De la dumnealui am primit pentru prima oară mingea de handbal în mână. Trebuie, poate, să mai amintesc aici că acest sport nu mi-a fost nicidecum străin; în afară de faptul că, acasă, toată familia era aşezată în faţa televizorului, când se transmiteau Europenele sau Mondialele de handbal masculin, cu trupa lui Gruia, Birtalan, Samungi, Gaţu, mai apoi, băcăuanul nostru Maricel Voinea, precum şi ceilalţi mari handbalişti ai României, am avut ca “exemplu”  o mătuşă handbalistă căreia (cum vrea soarta!), până să plece la Piteşti, tot dl. Manoliu  i-a fost antrenor.   De ce în poartă? Răspunsul este simplu: leneşă la alergare! Cine a lucrat cu Eugen Manoliu îşi aminteşte cu siguranţă de faptul că punea foarte mult accent pe condiţia fizică, în mod deosebit la jucătoarele de câmp. Pentru mine, atâta timp cât aveam o minge în mână, nu era nicio problemă, dar-aşa cum stiu multi-  rezistenţa nu o capeţi la antrenamentele de sală, cu mingea, ci afară, pe stadioane, la munte, în condiţii nu tocmai uşoare. Văzând atunci că portarii au, cel puţin în ce priveşte alergarea, o viaţă mai uşoara, am încercat să-mi conving antrenorul că locul meu este în poartă. Această luptă a durat ceva timp, dar după mai multe “teste” de-a lungul câtorva antrenamente, am reuşit să demonstrez că sunt aptă pentru acest post.

-Care a fost traseul urmat până în poarta Ştiinţei?

-In perioada de juniorat la CSŞ Bacău, am mai avut antrenori pe domnul Alexandru Mengoni iar, apoi, până la încheierea junioratului pe dl. profesor, Eugen Cucu (să-i fie ţărâna uşoară!). In ultimii doi ani de junioarat,  am jucat cu dublă legitimare, atât la CSŞ Bacău, cât şi la Textila Buhuşi, pe atunci în Divizia A, dar şi la naţionala de junioare a României.  In ultimul an de juniorat, mai precis la 16 ani şi jumătate, am avut marele noroc să fiu antrenată la Textila Buhuşi de un antrenor şi un om extraordinar, şi anume de către domnul Ion Gherhard, pe care îl pretuiesc la modul cel mai sincer, pentru că într-adevar se deosebeşte fundamental de restul antrenorilor, prin maniera lui personală de a-şi motiva trupa, atât la antrenamente, cât şi în competiţii. Tot ce m-a învăţat el, începând de la tehnică şi până la atitudinea de portar, nu se găseşte în literatura de specialitate. Totul a stat la baza experienţei sale personale şi trebuie să spun că tot ce am deprins de la dânsul m-a condus până la finalul carierei mele. Aici, sub mâna lui şi cu încrederea ce mi-a acordat-o la doar 17 ani, am reuşit să mă remarc şi la nivelul de Diviziei A, atrăgând tot mai des atenţia conducerii de la CSU Stiinţa Bacău, dar mai ales a antrenorului emerit, răposatul Eugen Bartha.

-Când a fost debutul la Ştiinţa?

-Odată cu încheierea campionatului şi a perioadei de juniorat, am semnat pentru Ştiinţa. Primul campionat cu Stiinţa a fost în 1983-1984.  Imi amintesc foarte bine de primul meci din  Cupa Campionilor, în deplasare, la Bratislava, debutul meu în plan internaţional.

-Când s-a născut, după părerea ta, marea echipă a Ştiinţei? In 1986 (victoria de la Titograd, în Cupa Campionilor) sau în 1989 (cucerirea Cupei Cupelor)?

-Personal, sunt de părere că mult, mult mai devreme. Dar, dacă am doar aceste două variante de raspuns, convingerea mea e că victoria de la Titograd (probabil, cel mai important succes internaţional din istoria clubului băcăuan) a parafat naşterea unei mari echipe! Prin această afirmaţie nu vreau, în nici un caz, să reduc valoarea titlului câştigat în Cupa Cupelor. Nu există meciuri sau competiţii uşoare, poţi doar să-ţi faci misiunea mai uşoară, muncind ca un nebun şi renunţând la multe, chiar şi la tine, în momentul când interesele echipei o cer. Aici este de ştiut că, la o aşa trupă ca a Ştiinţei de atunci, doar în Cupa Campionilor mai găseam adversari pe măsură. Iar Buducnost Titograd a fost în acea vreme, alături de Spartak Kiev, un gigant în handbalul european. Să ajungi să joci împotriva unei echipe de această talie şi să o mai şi baţi pe teren propriu, cu acest lucru nu se pot lăuda multe echipe din acea perioadă, ba- după câte ştiu eu- nici o echipă nu mai reuşise isprava aceasta.

-Nu era greu să “prinzi” poarta alături de Ioana Beligan-Vasilca şi Alice Uzum? Toate trei- portari de aceeaşi mare valoare...Ce vă diferenţia?

-Da, ai dreptate. Să ai trei portari buni la aceeaşi echipă nu este întotdeauna simplu, de aceea cred că hotărârea cine va sta în poartă, la sfârşitul săptămânii, nu a fost mereu uşor de luat din partea antrenorilor. In acelaşi timp, a fost, însă, şi un lucru foarte practic, care îţi permitea să abordezi obiectivele cu încredere, căci aşa cum a fost la noi, care aveam un programul atât de încărcat de-a lungul unui an competiţional, în care echipa trebuia să-şi asume de fiecare dată ţelul-standard, “tripleta” (campionat, Cupa Romaniei şi Cupa Campionilor), era inevitabil să eviţi accidentele. In afară de asta, la echipele de fete trebuie luat mereu în calcul şi perioadele “pre“ şi “postnatale” sau, ca în cazul lui Alice, hotărârea de a rămâne în altă ţară. Aşa că, uneori, au fost situaţii,  cum s-a întâmplat în 1986, când am jucat un tur întreg de campionat ca singurul portar al Ştiinţei. Atunci, dl. Mengoni nu a mai avut nici un dubiu, în privinţa titularizării portarului... In ce mă priveşte, am avut în această constelaţie, un avantaj, dar şi un dezavantaj, în egală măsură,  un anume factor, şi anume tinereţea.

-In 1986, când am jucat finala cu Spartak Kiev, URSS era campioană mondială incontestabilă...Ajunsese handbalul feminin românesc atâta de sus?

-La nivel de echipa naţională, nu neapărat, dar oricum nu poate fi luat ca un lucru general relevant. In afara de asta, Spartak Kiev era, în acelasi timp, şi echipa naţională a Uniunii Sovietice, de la antrenor până la portar plus alte câteva rezerve. Aşa judecând lucrurile, putem afirma că ne-am “bătut” cu naţionala rusă.

-Ce anume a contribuit decisiv la formarea în Bacău a unei mari echipe, practic, una dintre cele mai importante de pe continent şi din lume, întrucât celelalte continente nu prea contau? Factorul politic a avut vreun rol? Sau totul se datorează admiterii în învăţământul superior, Facultatea de Educaţie Fizică din Bacău fiind singura din provincie?  

-Cred că, în primul rând, au contat dragostea faţă de acest sport şi o conducere de club extraordinară, cu dl. Grigore Olteanu, preşedinte, şi antrenorul emerit Eugen Bartha.  Universitatea Bacău a avut, desigur, rolul său, ca instituţie cunoscută şi dorită de sportivii de performanţă, dar importantă a fost şi conjunctura prielnică pentru a pune bazele unui asemenea proiect fezabil. In al doilea rând, dar deloc mai puţin important, un rol mare l-a avut conducerea Municipiului Bacău, care a sprijinit atât clubul in problemele administrative şi financiare, cât  şi jucătoarele, care au găsit acolo o ureche care să le asculte la nevoie, căci titlul de campion nu te scuteşte de necazuri. Au fost multe personalităţi ale oraşului, care s-au angajat activ pentru echipă şi  s-au străduit să ne ofere nouă, jucătoarelor, condiţii cât mai prielnice pentru a putea conduce echipa către succes. Nu mă refer doar la ce ţine de partea administrativă, ci şi în particular, pentru că un lucru se înţelegea foarte bine la vremea respectivă: oricât o fi un jucător de bun şi talentat, tot are nevoie de o viaţă privată bine pusă la punct pentru a se putea concentra la ceea ce are de îndeplinit pe terenul de joc. Cu siguranţă, nu s-a putut mereu realiza optimul, dar să nu uităm ce vremuri am trăit, când nici măcar alimentaţia normală a populaţiei nu era asigurată...Cine ar mai fi putut ajunge la antrenament, dacă ar fi trebuit să stea 4 sau 5 ore la coadă, pentru o sticlă de lapte sau un kg de carne?  Iar dacă, totuşi, s-ar fi încumetat, ce randament ar mai fi putut da acesta? Au fost mai multi factori care s-au potrivit şi armonizat, altfel nu ar fi rezistat şi înflorit echipa de-a lungul atâtor ani. Categoric, totul este influenţat de politică! O politică bună influenţează pozitiv economia, care la rândul ei întăreşte partea socială a unui stat, iar sportul întruchipează o ramură importantă a socialului.  O ecuaţie simplă, pe care ar trebui să o stăpânească orice politician, oricât de puţin dibaci. Nu sunt în măsură să judec dacă edilii de astăzi ai Bacăului  ar putea sa facă mai mult, în special pentru echipa de fete de la Ştiinţa, dar din câte am aflat, există în ultimul timp foarte mult angajament în ce priveşte sportul băcăuan, în general.
-Ce îţi mai aminteşti din finala câştigată în Cupa Cupelor în 1989, în faţa Kubanului Krasnodar (22-19 şi 22-22)?

-Hmm, este oarecum o amintire tristă pentru mine. Pe drumul străbătut până în finală, am fost cu echipa şi mi-am adus contribuţia (ca şi restul echipei de altfel), atât în meciurile oficiale, cât şi la antrenamente, îndeosebi în meciul de calificare în finală, contra echipei bulgare ŢSKA Zname Sofia. Soarta a vrut ca, înainte cu o săptămână de disputarea finalei, să am un caz de deces în familie. Am primit de la antrenori o învoire de 2 zile ca să merg la înmormântare, ca mai apoi să aflu că am fost  scoasă de pe lista jucătoarelor pentru această finală, fără niciun fel de explicaţie. Am urmărit acest joc ca orice alt spectator, din tribună. M-am bucurat, desigur, de victorie, dar în acelaşi timp, sufleteşte, am receptat situaţia ca fiind ceva nedrept, dureros ca o rană, care pare-se că nici acum, după atâţia ani, nu s-a închis. Dar am trăit concomitant şi un moment de mare revelaţie, ca o confirmare a rolului meu,  când, la sfârşitul partidei,  aproape toată echipa, cu excepţia antrenorilor, s-a îndreptat spre locul în care mă aflam şi m-a aplaudat. Un gest deosebit de solidaritate şi demonstraţie a ceea ce înseamnă o echipă unită, formată din jucătoare cu caractere tari. Şi lacrimi, foarte multe lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni, chiar şi multe ore după aceea. Imi pare rău, ţi-aş fi povestit cu mare plăcere ceva mai vesel, dar acestea sunt amintirile mele legate de această finală, dulci şi amare în acelaşi timp.

-După 1989, ce s-a întâmplat la Ştiinţa? Nu s-au mai repetat marile succese din campionat şi din cupele europene...In 90/91, am fost eliminaţi de eterna Spartak Kiev din Cupă, în urma a două înfrângeri identice (19-21). Incă mai erai în poarta Ştiinţei...

-Dupa revoluţie s-au întâmplat foarte multe… Atât de multe lucruri, că nici eu nu le mai pot păstra într-o cronologie foarte clară. A început cu transferul primelor jucătoare în străinătate, o situaţie inedită pe atunci  în România. Laura Lunca, Lenuş Ciubotaru, Ioana Vasâlca şi Filofteia Daniloff şi-au luat rămas bun de la noi şi au luat drumul Spaniei. Cu toate acestea, echipa avea încă resurse suficiente să emită în continuare pretenţii la titlul naţional şi la un onorabil parcurs european. Asta am şi demonstrat mai apoi, câşigând titlul in 1992.  Cert este faptul că nenumaratele schimbări în politică, şi implicit în economie, au adus la un moment dat conducerea clubului, în imposibilitatea de a ne mai putea păstra. S-a încercat o perioadă ca problemele cu care clubul se confrunta, să rămână neştiute sau, măcar, să nu ajungă până la noi, dar acest lucru a înrăutăţit şi mai mult situaţia, pentru că în felul acesta au apărut multe speculaţii, de tot felul, care au stricat simbioza echipei şi au redus încrederea pe care o aveam, atât în conducerea clubului, cât şi în noi înşine. In primăvara anului 1992, când piedestalul pe care ne aflam a început tot mai rău să se clatine, am primit un sprijin foarte puternic din partea celui care mai târziu a fost ales primar şi care a polarizat Bacăul ca nimeni altul, Dumitru Sechelariu. Datorită sprijinului financiar acordat clubului, în special echipei de handbal fete, am reuşit să ne redresăm iar în ultimul meci al campionatului, împotriva Chimistului Rm. Vâlcea (25-21), să reuşim să aducem trofeul şi titlul de campioane din nou la Bacău, după un meci în care Lidia Butnăraşu a marcat 11 goluri iar Emilia Luca 10! A fost o atmosferă extraordinară, de neuitat, plină de bucurie, dar mai ales de optimism pentru viitor. Ce s-a întâmplat mai apoi nu ştiu, au fost discuţii şi hotărâri luate în culise şi nu poate nimeni susţine că ar cunoaşte cu exactitate ce s-a întâmplat. Orice afirmaţie în aceasta direcţie ar fi doar pur speculativă. De aceea, nu vreau să spun decăt că, aşa cum ştiu foarte mulţi din “familia” de fani şi susţinători ai noştri, Dumitru Sechelariu a concediat fetele pe care el angajase la “Selena” (aproape toată echipa) cu litera ”i” din Codul Muncii (disciplinar, fără dreptul de reangajare o perioadă de timp-n.n.) şi şi-a luat mâna de pe noi, cum spune românul. Cu aceasta, s-a produs ruptura definitivă, ireparabilă. Conjunctura politică, şi implicit administrativă, din acea perioadă şi-a pus amprenta  pe soarta echipei de handbal fete “CSU Ştiinţa” Bacău. Dl. Grigore Olteanu, om de handbal, a cedat  postul de preşedinte al clubului, iar noi, jucătoarele rămase, am plecat una după alta, la alte echipe de club, pentru a face ceea ce învăţasem cel mai bine până atunci: să jucăm handbal! 

-Ce a urmat în viaţa ta sportivă după anii de glorie petrecuţi la Ştiinţa?

-A fost o Odisee de-a lungul şi de-a latul Germaniei. Prima echipă cu care am semnat un contract de profesionist după plecarea de la Bacău, a fost SG Ditzenbach, într-un oraş situat undeva pe lângă Frankfurt/Main. După aceea au urmat BSV Sachsen Zwickau, în Est, 1FC Köln în Vest, apoi m-am întors pentru un an în centrul Germaniei, la Hessen, iar în final, ultima staţie pe care mi-am ales-o, mai ales datorită fiicei mele, a fost în Sudul Germaniei, la VfL Waiblingen, lângă Stuttgart. A fost o perioadă foarte frumoasă din cariera mea, în care am savurat handbalul într-un alt mod decât la Bacău, mult mai liber. Datorită acestui fapt, am descoperit in mine noi posibilităţi de mobilizare a unor puteri, despre existenţa cărora nici eu nu ştiam că le posed.Temerile mele de dinainte, în ce priveşte răceala germanilor, nu s-au adeverit; poate şi pentru că am avut noroc să fiu activă la cluburi serioase care mi-au recunoscut deschis aportul la succesele echipei şi m-au sprijinit întotdeauna la greu. 
-Astăzi, eşti stabilită în Germania...Eşti în apropierea handbalului sau... dimpotrivă?

-In Germania am jucat aproape la fel de mult cât la Ştiinţa, iar dacă iau în consideraţie şi perioada de la „Textila“ Buhuşi sunt mai bine de 23 de ani în care am mâncat, am băut şi am respirat doar handbal. Hotărârea de a-mi agăţa adidaşii în cui a fost, desigur, ca şi pentru mulţi sportivi, una la fel de greu de luat. Am avut nevoie de o perioadă cam lungă de timp până am reuşit să merg din nou la un meci de handbal ca spectator, ştiind  că eu nu voi mai încânta sau supăra pe nimeni cu prestaţiile mele din teren. Oricum, a fost o hotărâre luată cu înţelepciune, pentru a putea avea timpul necesar de a-mi consolida o anumită poziţie profesională, fără de care nu se poate trăi nicăieri omeneşte, cu atât mai puţin în Germania. Lucru pe care l-am reuşit, dar-iată- acesta este şi motivul pentru care, din păcate, îmi rămâne foarte puţin timp pentru handbal.

-Mai există şi alte foste handbaliste băcăuane stabilite în Germania (Ioana Vasilca, Emilia Luca, Heydrun Janesch...). Te mai vezi cu ele?

-Aleluia, să trăiască Facebook! Datorită acestui net social am avut marea bucurie să pot relua contactul cu o mare parte din fete cu care încerc, pe cât se poate, să păstrez legătura. Pentru mine este o mare bucurie să le revăd, chiar dacă doar pe ecranul calculatorului. E mare lucru că ne putem felicita reciproc de ziua de naştere, Paşte, Crăciun sau Revelion; un semn că echipa n-a dispărut, că noi suntem în continuare împreună şi vom rămâne pe viaţă legate de aceleaşi amintiri. Cu Lidia am petrecut vara trecută câteva zile de neuitat, iar si m-aş bucura nespus să pot întâlni şi restul fetelor.   
-Familia ce face?

-Mama trăieşte în Bacău, iar fiica mea, Andreea, care a împlinit 26 de ani, lucrează în domeniul asigurărilor şi îşi încheie anul acesta studiile Bachelor în “Business Management”,  la Stuttgart.

-La Bacău, când mai ajungi?

-Asta e o întrebare pe care mi-o pune şi mama. Iar răspunsul meu este acelaşi: “Nu ştiu...” In orice caz, trebuie să ajung anul acesta, pentru că mi-e tare dor de mama şi, în general, de acasă. Doar că nu ştiu exact când o să-mi pot lua câteva zile de concediu. Deocamdată, nu prea e loc, am cam mult de lucru şi sunt mai mereu pe drumuri.

-Ştiinţa e, acum, în eşalonul secund...Ce ar trebui făcut ca să revină la înălţimea tradiţiei sale? E o întrebare pe care o pun mereu...

-Greu de răspuns. Cel puţin pentru mine, care nu cunosc în amănunt cu ce probleme se confruntă echipa actuală, doar mi le pot închipui. Poate că răspunsul meu de mai sus, despre “ce a contribuit decisiv la formarea în Bacau a unei mari echipe…” ar fi potrivit şi aici. Totuşi, indiferent în ce divizie joacă echipa, dacă reuşeşte sau nu anumite performanţe, cine este un adevărat iubitor de handbal ar trebui să meargă la sală, să urmărească jocurile şi să-şi sprijine echipa. Pentru că aşa se cuvine. Eu sunt sigură că aceste fete nu au nevoie doar de sprijin material, ci mai ales de unul moral. E mare lucru să nu fii lăsat singur în aceste situaţii, iar din câte ştiu eu, Sala Sporturilor este mai mult goală, când se joacă handbal feminin la Bacău…

-Cum comentezi noile ierarhii mondiale ale handbalului feminin? Unde poziţionezi România?  

-Pentru mine, Norvegia are cam cea mai puternică şi omogenă trupă, de aceea rămâne una din marile favorite la Mondialele din decembrie. Dar handbalul nu este doar un sport frumos, ci şi unul al surprizelor. De aceea nu aş miza prea mult pe pontul acesta, pentru că posibilitatea de a pierde ar fi la fel de mare ca şi şansa de a câştiga. In ce priveşte naţionala României, cel puţin în grupă, are şanse foarte mari de a încheia pe primul loc şi aşa să se califice în optimi. Eu sunt de părere că un moral puternic poate aduce fetele noastre în primele 5 din lume, dar pentru asta ar trebui numit Ion Gerhard antrenor. Crezi că ajunge cineva de la Federaţie să citească aceste rânduri?!  Este cam mult, m-am lungit cu povestitul, iar aici e cazul sa-mi amintesc de un citat din Goethe, cuprins într-o scrisoare către prietenul său Schiller, care începea aşa: “Dragă prietene, îţi scriu o scrisoare lungă, căci pentru una scurtă nu-mi ajunge timpul.”...

Interviu cu handbalista Tereza TAMAS-PISLARU (Zajecar/Serbia)

“Echipa naţională nu se refuză, este o onoare...”

    Pentru Tereza-Ludmila TAMAŞ-PĨSLARU (n.28 aprilie 1982/ Roman), handbalul a însemnat încă de la început un şir neîntrerupt de succese şi speranţe împlinite, ca o umbră a uriaşului său talent nativ. Campioană europeană de junioare în 1999 şi de tineret în 2000, portarul format în surprinzătoarea pepinieră a Romanului a continuat ascensiunea şi în anii senioratului, rămânând definitiv în inimile tuturor celor care au văzut-o apărând la Silcotub Zalău, Oltchim Rm.Vâlcea sau la Naţională. Sunt goal-keeperi pe care banca de rezervă îi inhibă şi îi scoate din circuitul marii performanţe. Nu a fost niciodată  cazul Terezei Pîslaru, convocată în prima reprezentativă a ţării, chiar şi atunci când le seconda pe Luminiţa Huţupan sau Talida Tolnai în echipa vâlceană. Multe dintre succesele celor din prim-plan se leagă de încrederea în forţele proprii pe care le-o dau întotdeauna valoarea şi devotamentul celor din spatele lor... Semnatară a argintului mondial obţinut de România la Sankt Petersburg în 2005, Tereza continuă să-şi aureoleze palmaresul la 8 ani distanţă, cucerind în ultimul sezon eventul sârbesc, Cupa şi Campionatul, cu actuala sa echipă de club, Zajecar. Ajunsă la vârsta maturităţii depline, sportiva romaşcană este imaginea vie a performerului pe care doreşti să-l vezi cât mai mult şi mai des în arenă...

Leonard POPA

-Cum e viaţa la Zajecar, Tereza? Te-ai obişnuit cu arena şi ceea ce este dincolo de ea?
-La Zajecar a fost o experienţă frumoasă într-un orăşel mic cu oameni sufletişti, iubitori de handbal. M-am obişnuit repede cu echipa pentru că erau foarte multe jucătoare din străinătate, Spania, Ucraina, Croaţia, Ungaria, aproape toate vorbind foarte bine limba engleză. In afara arenei, am întâlnit un domn care a studiat în România şi vorbea perfect româneşte, şi care ne-a ajutat cu tot ce aveam nevoie.
-Cum ai caracteriza campionatul Serbiei? Este mai puternic decât cel al nostru? In trecut, acolo, în fosta Iugoslavie, era o şcoală de handbal teribil de puternică.
-Nu cred e mai puternic decât campionatul României. Majoritatea echipelor mizează pe jucătoare tinere, deoarece, la fel ca şi în handbalul românesc, sunt probleme financiare, iar jucătoarele consacrate din Serbia aleg să plece în străinătate.
-Ati castigat, anul acesta, Cupa şi campionatul…V-aţi impus detaşat? Ce ne poţi spune despre echipa unde evoluezi care, în trecut, a jucat în cupele europene chiar şi împotriva echipelor româneşti?
-Campionatul s-a jucat până în penultima etapă. Contracandidata la titlu, echipa din Jagodina, a câştigat şi ea toate meciurile, in afară de cele două partide cu RK Zajecar, la care s-a adăugat un egal cu ZRK Radnicki Kragujevac. RK Zajecar a câştigat campionatul în ultimele 4 sezoane, iar eu am făcut parte din lot în ultimele două. Echipa a avut probleme financiare, deoarece câţiva sponsori s-au retras după ce am ratat calificarea în grupele Ligii Campionilor. Din aceste motive, câteva jucătoare de bază au cerut rezilierea contractelor, părăsind echipa. Astfel, jumătate din campionat a fost foarte dificil, 7-8 jucătoare fiind nevoite să joace meci de meci. Cred că fost cel mai muncit campionat din cariera mea de până acum.
-Plecarea ta de la Oltchim a stârnit numeroase regrete...Traversai un moment bun al carierei, chiar şi la Naţională ai avut evoluţii unanim apreciate. A fost o alegere bună, la momentul respectiv?
-Plecarea de la Oltchim nu a fost alegerea mea…La sfârşitul sezonului 2010-2011, eu şi câteva jucătoare din echipa de atunci am fost anunţate că nu mai este nevoie de serviciile noastre. In consecinţă, am fost informate că putem să ne căutam echipe, clubul dorind să ne rezilieze contractele. 

-Acum, vezi ce se întâmplă la Oltchim...Parcă toată lumea a dezarmat. Nu mai are nimeni tăria să lupte, să reziste pe baricade. Ai fost mult timp acolo. Unde şi când s-a greşit? Se putea evita colapsul celei mai galonate formaţii româneşti de după 1989?

-Despre Oltchim nu am ce să spun, nu ştiu unde s-a greşit şi cine. Sponsorii şi conducerea sunt în măsură să decidă acest lucru.
-Cum se vede handbalul feminin românesc din exterior?
-Handbalul românesc este apreciat în străinătate, avem jucatoare de perspectivă, care cred că pot face faţă în orice campionat străin.
-Romanul cum l-ai regăsit? Iată că şi echipa de acolo, de unde ai pornit în lume, e capabilă de obiective superioare pe care să le şi îndeplinească...
-Mi-a făcut plăcere să văd că oraşul s-a schimbat foarte mult în bine, de când am plecat. Chiar se vede că Primaria şi Consiliul Local se implică în proiecte. Avem un parc frumos, s-a construit un bazin de înot, curăţenia în oraş se vede, am înţeles că există un proiect pentru reamenajarea ştrandului. In sfârşit, arată ca un oraş european. Mă bucur că la Roman avem o echipă în prima Ligă şi cel mai important este că reuşeşte să rămână acolo şi, cine ştie, poate chiar să joace într-o cupă europeană. La HCM, sunt oameni apropiaţi de handbal care asigură condiţii excelente pentru jucătoare.
-Gânduri de...Naţională? Nu cumva, traversăm o perioadă cu foarte mulţi portari buni pe metru pătrat?  Mă refer la tine, Talida, Paula, Mihaela Smedescu...
-Naţionala a avut întotdeauna portari de valoare, cred că a fost postul care a fost întotdeauna acoperit. Dacă va fi nevoie de mine la reprezentativă, voi răspunde cu plăcere la convocări. Echipa naţionala nu se refuză, este o onoare să joci pentru ţara ta.
-In ce campionat ţi-ar plăcea cel mai mult să evoluezi?
-Nu cred că este important unde joci, cel mai mult contează să ai atitudine de profesionist.
-Familia ce  face?
-Familia este foarte bine, avem o fetiţă, Jessi, care ne umple viaţa.

Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

“Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi perioadă de tranziţie...''

@Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ face parte dintr-o generaţie de voleibaliste căreia Bacăul îi datorează enorm. Echipa anilor 1991-1996 (mereu îmi va face plăcere să o amintesc: Eugenia Ichim, Cristiana Voiculescu-Cojocaru, Melania Rusei, Danelia Donciu, Daniela Lucianu, Andreea Plăcintă-Pletosu, Laura Halus, Cristina Schragner, Ionela Tuduriu...) care a  încetăţenit ideea că Ştiinţa poate şi  trebuie să-şi propună mult mai mult decât o prezenţă palpitantă în primul eşalon. A fost formaţia care a pus bazele succeselor de mai târziu, cochetând pentru prima dată cu titlul naţional (locul 3 în 1992-93, locul 2 în 1993-94). Jucătoare de bază în sextetul antrenat de prof. Florin Grapă şi Melu Manta, Loredana Condruz (astăzi, profesoară în Quebecul canadian) este una dintre acele fete minunate care au scos voleiul din raftul al doilea şi i-au oferit strălucirea prim-planului. Alături de ele, au crescut ambiţii şi s-au consolidat cariere profesionale.

-Dnă.Loredana Condruz, cum se vede România din Canada, de către o familie de foşti sportivi băcăuani (soţul, Florin Condruz, a fost jucător de handbal) stabilită acolo?
-Departe...Şi la propriu şi la figurat!  Am plecat din ţară pe 11 mai 2005. Au trecut deja 8 ani,  dar pentru noi- şi cred că pentru oricare român- acasă rămâne întotdeauna România. Acolo ne sunt rădăcinile, părinţii, prietenii, anii frumoşi ai tinereţii...Suntem des dezamăgiţi de veştile pe care ni le dau părinţii despre situaţia socială, politică şi economică din România. Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi ''perioadă de tranziţie ''de aproape 24 de ani...
-Multe foste sportive băcăuane, Jeni Ichim, Dana Buhlea, dvs.,..ca să mă refer doar la volei, aţi ales să vă continuaţi viaţa dincolo...
-Am decis la vârsta de 36 de ani să emigrăm în Canada,  pentru că nu vedeam nicio alternativă după o viaţă de sport. Eu şi soţul meu, Florin,  am terminat Facultatea de Educaţie Fizică- Bacău şi, la apusul carierei, singura perspectivă era de a găsi un post de profesor de educaţie fizică, undeva într-o şcoală din judeţul Bacău. Cunoaştem cu toţii situaţia în care se află cadrele didactice din România. Şi atunci şi-din pacate- şi acum...

-Astăzi, mai aveţi vreun contact cu voleiul sau handbalul?
-Fetiţa noastră cea mai mare, Bianca-Ioana, are 13 ani şi măsoară deja 1,83m...Este elevă la o şcoală secundară şi se pare că pasiunea ei este voleiul...Face parte din echipa de junioare 2 a şcolii şi, împreună cu antrenorii ei, mergem la turnee. Din când în când,  organizăm şi meciuri de pregătire între părinţi şi elevi.
-Cu ce vă ocupaţi în Quebec?
-Eu sunt profesoară de educaţie fizică la şcoala primară. Din fericire, diploma de profesor de educaţie fizică e recunoscută în Québec.Am avut nevoie de 15 credite- făcute la Universitatea Montréal- pentru a putea profesa. Meseria îmi oferă şansa de a mai atinge mingea de volei, uneori.
-Să ne amintim Ştiinţa anilor 90, din care aţi făcut parte...Ce anume v-a rămas profund în memorie din perioada aceea?
-...Participarea Ştiinţei în cupele europene, lupta noastră continuă pentru a câştiga campionatul, dar mai ales publicul băcăuan care ne-a încurajat şi ne-a sprijinit tot timpul. Nu ştiu dacă astăzi se mai adună tot atâţia spectatori ca în vremurile acelea...
-Antrenorul Fl.Grapă îmi spunea cândva că echipa aceea a fost cea mai frumoasă din câte au evoluat de-a lungul anilor la Bacău...V-o mai amintiţi? Jeni Ichim, Condruz, Cojocaru, Donciu,  Rusei, Schragner, Tuduriu, Placintă, Lucianu...Care consideraţi că erau calităţile cu care Ştiinţa acelor vremuri s-a impus trecerii timpului, rămânând în memoria colectivă a suporterilor?
-Am fost, într-adevăr,  o echipă frumoasă, tot timpul în progres. Evoluţia presupune de multe ori sacrificii şi transformări. Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale acelei echipe a fost faptul că eram extrem de muncitoare. Din acest motiv,  fiecare obiectiv atins ne dădea o satisfacţie incomensurabilă. Cred, de asemenea, că pentru domnul profesor Grapă, noi am fost echipa care l-a lansat şi l-a făcut cunoscut, ca antrenor. Intr-un fel,  valoarea lui a crescut o dată cu valoarea noastră...
-A avut şi puncte slabe?

-Nu cred că am avut puncte slabe. Cum spuneam, eram o echipă în devenire, cu multe, multe schimbări (ca în orice sport)....Poate, dacă asta pote fi văzut ca un punct slab, am dus întotdeauna lipsă de ''vedete''sau de nume cu rezonanţă...
-Ştiinţa a câştigat anul acesta campionatul, dar în echipa de bază se regăsesc puţine băcăuance...E bine sau e un semn de slăbiciune al voleiului local?
-Felicitări băcăuancelor! In ziua de astăzi, sportul înseamnă BUSINESS. Pe vremea noastră (ooops, încep să vorbesc ca mamaia!), încă se mai juca pentru GLORIA SPORTULUI. Aveam prime şi salarii,  dar sunt convinsă că era mărunţiş, în comparaţie cu sumele de acum. Jucam cu o plăcere de nedescris! Voleiul era viaţa mea, jucam pentru fiecare om amărât, care rupea din salariu pentru un bilet la sală, jucam pentru numele clubului, jucam pentru BACĂU!  Nu cred că Ştiinţa nu ar introduce în lot jucătoare din România, dacă ar avea de unde aduce. Cred că şcolile sportive s-au desfiinţat...
-In ciuda unui campionat-zic eu- puternic, Naţionala nu reuşeşte să spargă mediocritatea în care se zbate de câţiva ani...Am ratat, de curând, promovarea în turneul final al Europenelor, în faţa Croaţiei, apoi, în barajul cu Cehia...Care consideraţi că ar fi cauzele?
-Dacă, într-adevăr, am avea un campionat puternic,  am avea şi rezultate. Dar poate că tocmai jucătoarele  străine fac campionatul puternic, deci Naţionala e compusă din ''valorile ''locale. Şi eu am fost de câteva ori selecţionată la prima reprezentativă şi am rămas întotdeauna cu un gust amar. Dacă antrenorul de la naţională era de la Craiova, cel puţin 3 jucătoare din primele 6 erau de la Craiova. Dacă antrenorul era de la Flacăra, 3 erau componentele acelei echipe...Intotdeauna se mergea pe favoritisme. Aşadar, nu mă miră situaţia de acum. Fiind de multe ori singura de la Bacău, şansele mele de a juca erau aceleaşi ca la a câştiga la loterie…

-La Bacău, aţi mai ajuns? Ce anume de aici vă provoacă încă dorul?
-Am fost în România în 2011. Am trecut prin Bacău, pentru că am vizitat-o pe prietena mea de o viaţă, Cristiana Cojocaru. Din păcate, am fost într-o trecere scurtă de 2 zile. Imi lipseşte sportul, ne lipsesc prietenii, mulţi din ei sunt mai peste tot prin lume...Din fericire, din grupul nostru de prieteni de aici,  din Montréal,  fac parte mari atleţi, pe care sunt convinsă că-i cunoaşteţi, Bogdan Ţăruş, Cătălin Mărunţelu...Cu Eugenia Ichim, colega mea de echipă,  vorbesc mai tot timpul şi ne şi vedem, în ciuda distanţei de peste 1000 de km care ne desparte. Pentru toţi ceilalţi,  rămân reţelele sociale....Ne lipsesc, de asemenea,  suporterii (doamna Deneş, Gică, Dinu Tamaş, Cornel Bârsan şi mulţi, mulţi alţii). Le transmitem tuturor multă sănătate şi salutări!
-Gânduri de viitor şi către...Ştiinţa?
-Sper ca Ştiinţa să rămână în topul echipelor din campionat. Le doresc fetelor mult succes. Pentru noi, îmi doresc din tot sufletul ca Bianca, fata noastră, să ajungă în sportul de performanţă cât mai departe! Imi doresc să fim cu toţii sănătoşi şi să ne revedem într-un viitor nu prea îndepărtat, la... poveşti, la un pahar de bere!

Interviu cu prof.Corneliu COSTINESCU (presedinte SPORT CLUB BACAU 1975-1989)

“Eu cred în revenirea fotbalului băcăuan... Dacă anul acesta îşi va întări echipa, în următorul va putea ataca prima divizie!”

   Pentru prof.Corneliu COSTINESCU, fotbalul românesc nu a avut niciodată niciun secret. A ştiut înaintea tuturor cine va lua titlul, cine va câştiga Cupa, cine va retrograda! Uneori, cu câţiva ani înainte... Un vizionar absolut! După 1974, anul în care s-a despărţit de marile sale valori (Dembrovschi, Ghiţă…), ca după un cutremur  devastator, fotbalul băcăuan şi-a regăsit cadenţa, graţie măiestriei celui care avea să devină cel mai bun conducător de club din deceniile 7 şi 8...Corneliu Costinescu a fost un reper, garanţia că fotbalul băcăuan are ceva din misterul şi tăria Phoenixului, capabil să renască din propria cenuşă. Cine l-a cunoscut îndeaproape l-a îndrăgit şi l-a respectat. Cine nu, a sfârşit prin a şi-l apropia si aproba profesional.

Leonard POPA

-Vă mai amintiţi începuturile carierei fotbalistice? Nu numai că sunteţi creatorul Ştiinţei Bacău, dar aţi fost unicul antrenor din istoria echipei...

-Da, se întâmpla în 1965, când am format acea echipă de studenţi băcăuani, cu care am promovat succesiv din Campionatul Orăşenesc, până în Divizia B!  Din prima generaţie de fotbalişti, mi-i amintesc pe cei din formaţia de bază: Murărescu-Popa, Stoica, Ciocoiu, Taşcu-Rotaru, Hermeziu-Chetronie, Miclăuş, Marga, Boacă. Am promovat în Campionatul Regional, după numai un an, în urma unui baraj disputat la Adjud, cu o echipă din Tg.Ocna. In Regiune, am avut o evoluţie peste aşteptări, dar am ratat accederea în Divizia C, pierzând barajul cu ŞUT Galaţi. Am înţeles, însă, că putem mai mult şi, în anul următor, am mers şnur, astfel că la sfârşitul campionatului am promovat în al treilea eşalon. Nu ne-am oprit, însă, aici. Intr-o serie cu Victoria Roman şi Foresta Fălticeni, ambele foste divizionare B, am încheiat şi turul şi returul pe primul loc, obţinând dreptul de participare la barajul pentru B, care avea să se desfăşoare la Bucureşti. Am jucat cu Metalul Târgovişte, Cimentul Medgidia şi Metalul Plopeni...După două partide, 1-0 cu Medgidia şi Plopeni,  eram deja promovaţi! Aceasta a fost odiseea echipei. La început, antrenam singur, apoi l-am avut alături pe Grigore Sichitiu. Aveam însă şi un consilier, pe Petre Steinbach...

-Ce a urmat se ştie...Ştiinţa a devenit cu timpul o bună divizionara B, un fel de Gloria Bistriţa din cealaltă serie. Erau voci în oraş care susţineau ca această echipă va lua locul într-o bună zi celebrei Dinamo Bacău...Din ultimii ani ai existenţei sale, nu pot să uit câţiva  jucători pe care toată lumea îi vedea în primul eşalon: Ciocoiu (seniorul, tatăl viitorului fotbalist băcăuan, care avea să cunoască împlinirea fotbalistică la Steaua-n.n.)-un fundaş excelent, Săvulea-o extremă foarte rapidă, Pelea, “nouarul”-un golgeter autentic care amintea de Rugiubei, dar despre acesta din urmă vom mai avea ocazia să discutăm în interviul de faţă, întrucât l-aţi avut ca jucător, într-o încercare disperată de a recupera un fotbalist al cărui nume fusese, la un moment dat, pe buzele tuturor...Să ne întoarcem, însă, la primul an de B. Bacăul avea o puternică echipă de A, Dinamo, una extrem de promiţătoare în B-Ştiinţa, şi alta în C, care le furniza celorlalte mai mereu materie primă de bună calitate, Letea...V-aţi adaptat rigorilor eşalonului secund, ştiind foarte bine că jumătate dintre echipele celor două serii putea evolua fără probleme în prima divizie?

-Ştiinţa a avut un stil de joc ofensiv, plăcut ochiului, manifestând un “tupeu” surprinzător pentru o formaţie înfiinţată doar de trei ani. In chiar prima etapă din anul promovării în Divizia secundă (ediţia 1969/1970-n.n.), am întâlnit pe “23 August”, cel mai puternic adversar din serie, Progresul Bucureşti, retrogradată din primul eşalon. La ei jucau: Andrei- Marinescu, Măndoiu, Grama, Ad.Constantinescu- Neacşu, Dudu Georgescu- R.Ionescu, Raksi, Pavlovici, Ţarălungă. La noi, foarte puţin cunoscuţii: Bîlc- Boiangiu, Constantin, Ciocoiu, Corobană- Rotaru, Margasoiu- Mihalache, Pelea, Goia, Sdrobiş...In programul de meci editat cu această ocazie se comenta: “ŞTIINŢA-acest enfant terrible al fotbalului băcăuan care azi întâlneşte- ingrată programare- cel mai puternic team al seriei, Progresul Bucureşti, fiul risipitor ce doreşte începând de azi să găsească drumul întoarcerii sale în Divizia A, va încerca totul...La Waterloo, un vestit general rostea nişte cuvinte, care au devenit celebre şi au aplicabilitate şi azi: GARDA MOARE, DAR NU SE PREDĂ! Dictonul se potriveşte foarte bine şi evenimentului fotbalistic de azi! Să aşteptăm fluierul de începere şi să încurajăm apoi pe tot parcursul partidei, tinerii fotbalişti studenţi băcăuani”...Ce a urmat a fost ca un vis frumos. In prima repriză, Pelea a deschis scorul. Victor Stănculescu, antrenorul “bancarilor”, la pauză, a venit la mine şi m-a rugat să discutăm...I-am spus că o vom face cu plăcere, după meci. In repriza secundă, am mai înscris un gol şi Ştiinţa a câştigat neaşteptat cu 2-0! Am avut o echipă teribilă, capabilă să crească de la un campionat la altul şi chiar să ameninţe primul eşalon. In 1969-1970, am terminat pe locul 14, din 16 formaţii, dar am rămas în B. In 1970-1971, am ocupat locul 12, în 1971-1972, pe 14, în sezonul 1972-1973 pe 9, iar în 1973-1974 pe locul 3! In ultimul an al existenţei, în 1974-75, am ocupat locul 14 (din 18 formaţii), seria I fiind câştigată de Sport Club care a revenit, astfel, în Divizia A, la 5 puncte de următoarea clasată, Progresul Brăila. In 1974, ultimul meu an la Ştiinţa, a fost un salt extraordinar, în timp ce concitadina Sport Club (fosta Dinamo) retrogradase în B, de pe penultimul loc, în urma celebrului meci cu Dinamo Bucureşti (o încăierare generală, în urma căreia mai mulţi jucători băcăuani au fost suspendaţi câte 2 ani, iar unul-Gogu Munteanu-pe viaţă-n.n.)…Din lotul Ştiinţei făceau parte, printre alţii, Bîlc, Tănăsache, Panait, Zaharia, Ciocoiu, Grosaru, Rugiubei, Săvulea, Jelescu, Sandu, Drăucean…In sezonul acela, la sfârşitul turului, în timp ce Sport Clubul gâfâia din greu, am îndrăznit mai mult şi am solicitat trei jucători de la prima echipă a Bacăului, printre ei, pe Băluţă, cu care eram convins că puteam să mă bat în anul următor la promovare. Nu i-am primit, pentru că în oraş taberele erau, deja, formate, o parte era cu Ştiinţa, alta cu Sport Club…N-a fost un lucru bun, întrucât fotbalul băcăuan, astfel risipit, şi-a pierdut vigoarea. Păcat, pentru că la nivel de reprezentativitate stătea destul de bine, în Divizia B activând şi Petrolul Moineşti. Din păcate, la sfârşitul campionatului, moineştenii au retrogradat şi ei...

-In lotul menţionat, l-am revăzut pe Rugiubei. Cum a ajuns la Ştiinţa? Cu un an în urmă, fusese golgeterul turului primei divizii...Era idolul puştanilor, alături de Dembrovschi.

-Căzuse în dizgraţia Sport Clubului. Eu am crezut în calităţile lui- avea o excelentă lovitură de cap- l-am adus la Ştiinţa, sperând că va reveni în prim-planul fotbalistic. Am stat cu el în cameră la fiecare deplasare, pentru a-l avea permanent sub control. Nu am reuşit să-l smulg anturajului care răpise fotbalului băcăuan un mare jucător. A avut voinţă, dar nu a avut puterea necesară. După anul la Ştiinţa, a plecat acasă, la Bucureşti, unde i s-a pierdut urma. Nu s-a mai ştiut nimic despre el, decât în momentul dispariţiei sale tragice. Rugiubei a întregit seria neagră a marilor fotbalişti băcăuani care n-au ştiut să se respecte. Gram-Rugiubei-Chitaru...Talente uriaşe cu un destin ingrat!

-In 1974, aşadar, Ştiinţa joacă în Divizia B alături de un Sport Club retrogradat şi decimat datorită suspendărilor dictate în urma scandalului cu Dinamo...E un an extrem de ciudat, care avea să schimbe şi traiectoria dvs. profesională. După  vreo patru etape, în care fosta divizionară A nu obţinuse decât un punct, vi se propune să treceţi în tabăra “duşmanului” şi să preluaţi conducerea clubului, succedându-i lui Roli Stratulat...Ştiu că aţi pus atunci nişte condiţii...Dvs. care, de regulă, nu puneaţi niciodată condiţii, atunci aţi solicitat un lucru despre care nu s-a ştiut multă vreme şi despre care nici astăzi nu ştiu foarte mulţi. Ce s-a întâmplat?

-Când mi s-a propus să preiau comanda Sport Clubului de către conducerea locală de Partid, am pus două condiţii. Prima a fost să încercăm revenirea în Divizia A imediat, nu după un an, aşa cum susţineau cei mai mulţi, pentru a nu grăbi lucrurile, după scandalul cu Dinamo, şi a doua să fie desfiinţată...Ştiinţa!

-Cum vine asta?! Nu era, ca să spun aşa,  un act masochist? Dvs. aţi creat Ştiinţa şi tot dvs. aţi dorit să o desfiinţaţi?!

-Domnule, eu am cunoscut întotdeauna dedesubturile. Am ştiut mereu disputele din jurul problemelor. Două echipe din acelaşi oraş, în acelaşi eşalon, ar fi fost ca două săbii în aceeaşi teacă. Aşa a fost mereu.Uitaţi-vă la ce se petrece astăzi la Cluj, la Bucureşti, la ce era pe vremuri, la Arad, cu UTA şi Vagonul... Fotbalul băcăuan avea nevoie de linişte pentru a putea reveni pe prima scenă fotbalistică, nu de dispute cauzate de ambiţiile şi orgoliile locale. Ambele condiţii mi-au fost acceptate şi aşa am ajuns în fruntea Sport Clubului. L-am adus antrenor pe Constantin, la sfârşitul turului, apoi câţiva jucători importanţi- printre ei, portarul Narcis Coman- lângă ei, i-am promovat pe cei mai talentaţi de la tineret, centrul de juniori şi Liceul de Fotbal, ca să crească mai repede... Aşa am revenit în Divizia A, obţinând victorie după victorie. La sfârşitul campionatului, însă, Ştiinţa a fost practic desfiinţată, prin mutarea sa la Oneşti. Asa mi s-a îndeplinit a doua condiţie...

-Sport Clubul a fost refăcut. Pe lângă cei tineri, produşi la Bacău, Doru Botez, Tiberiu Ilie, Chitaru, regretatul V.Şoşu, C.Solomon, Cărpuci, au venit şi câţiva  jucători consacraţi (Aelenei, Bădin, Dudu Georgescu…), care împreună cu seniorii de aici, Catargiu,Ursache…, au creat în câţiva ani un nucleu valoros, rezistent în bătăliile primului eşalon. Banca tehnică a fost, însă, mai fragilă...Se tot perindau antrenorii pe la Bacău. Costică Rădulescu, Nicuşor, Traian Ionescu, Angelo Niculescu...Anul şi antrenorul. Ce se întâmpla, de fapt? Erau imixtiunile Partidului sau neînţelegerile din cadrul clubului?

-Dacă tot am ajuns aici cu discuţia, vreau să clarific acest aspect. Niciodată cei de la Partid nu mi-au impus vreun antrenor. Niciodată nu mi-au cerut să schimb pe cineva. Am avut libertatea deplină de a manageria clubul. In acelaşi timp, trebuie să spun că eu nu m-am amestecat niciodată în treaba antrenorilor. Nu m-am dus în vestiar, nu am tras de limbă jucătorii... In 1984, l-am schimbat pe Costică Rădulescu, deşi era în graţiile suporterilor şi «omul de casă» al prim-secretarului Băluţă. Nu mi-a reproşat nimeni de ce am făcut-o...Prim-secretarul m-a sunat şi m-a întrebat, pur şi simplu, dacă eu consider că am făcut bine ce am făcut...Mi-am menţinut poziţia şi asta a fost tot.

-Vă întreb eu acum...De ce aţi făcut-o? Nu v-a fost teamă de reacţia tribunei? Costică Rădulescu era iubit la Bacău, încă de pe vremea când era secundul lui Teaşcă...Mai mult, fusese jucător aici, făcuse parte din prima echipă a lui Dinamo, aceea transferată de la Cluj...

-L-am schimbat pe Costică Rădulescu, întrucât îmi punea suporterii în cap! Susţinea mereu după meciurile de acasă că echipa nu merge bine, pentru că eu nu vreau să-l transfer pe Caşuba de la Suceava...Dar eu eram în permanentă legătură cu clubul de acolo şi aranjasem ca, în primul an, să-l luăm pe Avădanei, apoi, în anul următor, pe Caşuba. Eu mi-am respectat întotdeauna cuvântul. Mi-au displăcut schimbările bruşte de situaţii.

-Aţi avut relaţii foarte bune cu toate conducerile de club. Cu cine dintre preşedinţi v-aţi înţeles cel mai bine?

-Cu Cacoveanu de la Tg.Mureş.

-Cu cei de la Bucureşti ce relaţie aţi avut?

-N-am avut adversităţi cu nimeni. Mie nu mi-a plăcut, însă, Capitala...Am fugit de Bucureşti tot timpul. Intr-un an, după un joc cu Iaşul în deplasare, la club am găsit o notă telefonică prin care eram chemat de urgenţă, a doua zi, la Federaţie. N-am apucat să vorbesc cu nimeni, am luat trenul de noapte şi la prima oră m-am prezentat în faţa Gen.Stan, aşa cum mi se spusese. Impreună am urcat la Secretarul FRF iar acolo mi s-a spus direct că trebuie să rămân în Bucureşti, preşedinte la Federaţie. M-am speriat! Mă tot gândeam ce vor spune la Bacău, cei de la Partid...Pe de altă parte, nici nu puteam refuza. O funcţie era o sarcină de partid...M-am întors acasă şi m-am prezentat imediat la Alexandrina Găinuşă, noul prim-secretar al judeţului. I-am spus ce şi cum iar dânsa nu m-a întrebat altceva decât ce doresc să fac. I-am spus că vreau să rămân la Bacău, să continui treaba începută aici. A pus mâna pe telefon, a sunat la Federaţie şi le-a spus celor de acolo să mă lase în pace, că mai am multe de făcut la Bacău. Nu i s-a opus nimeni, se înţelegea foarte bine cu Elena Ceauşescu, toţi o respectau. In locul meu, a fost pus Pascu...

-V-aţi înţeles bine cu Alexandrina Găinuşă ...Ei i se datorează multe realizări din acest oraş: complexul sportiv, gara...Ce vă mai amintiţi despre ea? Din păcate, a decedat anul trecut, fără să mai ajungă în Bacău, după Revoluţie...

-A fost o femeie deosebită. Mi-au rămas în minte cuvintele pe care mi le-a spus imediat dupa ce a fost instalată prim-secretar. M-a chemat la ea şi mi-a zis: “Tov.Costinescu, n-aş vrea ca lumea din Bacău să creadă că a venit o femeie şi a nenorocit fotbalul. Dimpotrivă, vreau ca lucrurile să meargă mai bine!”. Când au apărut discuţiile legate de transferul lui Catargiu la Vâlcea, la început, nici nu a vrut să audă. Până la urmă, nu a avut nici ea cum să se opună, erau intervenţii prea mari, care o depăşeau. Atâta m-a rugat: “Tov.Costinescu, daţi-i drumul, dar nu aş vrea ca băcăuanii să ştie cu eu ştiu de transfer...”. Oamenii din oraş o apreciau. Nu dorea sub nicio formă să-i dezamăgească. Erau şi poveştile acelea de pe vremea lui Cuza, care circulau şi în timpul ei, că dis-de-dimineaţă umbla deghizată să vadă ce preţuri şi mărfuri se pun în vânzare la piaţă şi în magazine...Da, am avut o relaţie civilizată. Asta spre deosebire de ceea ce mi s-a întâmplat cu un alt prim-secretar, cu Tănase, care în Şedinţa de analiză a activităţii din 16 decembrie 1989, m-a ameninţat cu închisoarea, pentru că i-am dat dezlegare lui Costel Solomon!

-Aţi interacţionat în diverse rânduri cu oamenii regimului...Sport Club a fost nevoit să intre în combinaţii strategice? Povesteau foste glorii locale că menţineam un echilibru între Steaua şi Dinamo...Nu trebuia să ne punem rău cu nimeni. Eu însumi scriam în presa locală,  la începutul anilor 90, despre asta...Era impresia generală că făceam jocurile celor mari...

-Pot să spun că meciurile cu Steaua şi Dinamo n-au fost niciodată aranjate. Când puteam să câştigăm, câştigam! Amintiţi-vă de acel 3-0 cu Steaua, pe zăpadă...De alt 3-0 cu Dinamo, în 88-89, când i-am făcut să piardă titlul...Dar au fost jocuri memorabile şi cu alte echipe teribile ale vremii, cu Craiova-de pildă. Am trăit şi am rezistat prin propriile forţe.

-Care a fost secretul rezistenţei îndelungate în primul eşalon, 15 ani, până în 1989?

-Eram extrem de serioşi în tot ce făceam. Şi primele oferite jucătorilor erau modice, ne permiteam să le achităm fără întârzieri. Unele formaţii din provincie ofereau mult mai mult, stricau piaţa, Hunedoara, Reşiţa..., Noi nu ne-am întins mai mult decât ne era plapuma...

-Dintre antrenori cu cine v-aţi înţeles cel mai bine?

-Cu toţi, dar cu Gh.Constantin am avut o relaţie specială. Când a venit la Bacău, a dorit să-l aducă pe Coman, portarul. Un talent extraordinar, dar cu probleme. Intr-o vreme fusese portarul nr.1 al ţării, însă acel 0-3 de la Lisabona, din preliminariile Mondialului ’70, îl scosese din circuit. In 1975, l-am transferat la noi, onorând dorinţa lui Constantin. Totul a fost bine şi frumos, până când a început să lipsească cu săptămâna de la antrenamente. Evident, antrenorul îl trecuse pe linia moartă, mai ales că beneficia de un portar extrem de serios în tot ceea ce făcea, Ursache. Nu putea să se antreneze unul toată săptămâna şi la meci, duminica, să apere altul. După o astfel de escapadă, când nimeni nu mai ştia nimic despre el, m-am pomenit la prima oră a dimineţii cu Narcis Coman la club. “Tăticu-aşa mi se adresa- te rog, spune-i lui Constantin să-mi mai dea o şansă...,să mă ia în deplasare...”. Noi tocmai aveam un meci extrem de important pentru supravieţuire, la Cluj, cu CFR, amenintaţi şi ei cu retrogradarea...Cum să risc să-i spun lui Constantin să-l ia cu echipa? Până la urmă, am cedat insistenţelor şi antrenorul, după mai multe discuţii contradictorii cu mine, a acceptat. Vreau să spun că în partida aceea, Constantin a intrat pe teren cu portarul Coman, complet neantrenat. Clujenii au stat călare pe noi 80 de minute, dar Coman a fost fenomenal. A scos tot! Mai mult, în ultimele faze ale jocului, cu o degajare lungă, l-a pus pe Aelenei pe contraatac, care a marcat golul victoriei! Aşa ne-am salvat în campionatul acela. După Ghiţă, Narcis Coman a fost cel mai valoros portar care a apărat în poarta Sport Clubului!

-V-au trecut prin faţa ochilor mai multe generaţii de fotbalişti băcăuani...Opriţi-vă la un 11 ideal cu care, să zicem, am face faţă şi astăzi fotbalului din prima divizie...

-In mod obligatoriu, într-o asemenea echipă, de după 1975-când am preluat conducerea clubului,  ar încăpea: Coman- Margasoiu, Catargiu, Arteni, Cărpuci, Soşu, Botez, Avădanei, Chitaru, Vamanu, Burleanu, Andrieş...Arteni, de pildă, a fost un fundaş pe care doreau să-l evite toţi marii atacanţi ai momentului. Ii  luaseră, cum s-ar spune, frica...Ori de câte ori îl vedeau în teren, nu se simţeau în largul lor. Chitaru a fost o mare valoare, păcat că s-a stins atât de repede şi a avut sfârşitul pe care  l-a avut...

-L-am cunoscut pe vremea când devenise maseur la Partizanul (FC Cotidian-după 1989)...Işi făcea treaba conştiincios, încălzind fotbalişti care n-au avut nici 10 la sută din valoarea lui. Dar echipa nu a rezistat şi a ajuns pe drumuri. Nu-i mai dădea nimeni nicio atenţie, trăia din mila cunoscuţilor. N-am ştiut, însă, niciodată cine l-a descoperit.

-Nicolae Radu! Avea ochi...Radu- Dumnezeu să-l ierte şi pe el!- avea această calitate deosebită. Nu se înşela niciodată, în privinţa jucătorilor de perspectivă...

-După 1989, imediat după Revoluţie, aţi dispărut un timp din fotbalul băcăuan. A fost o  retragere impusă?

-Nu. Făcusem un preinfarct, chiar în timpul unui turneu cu echipa în Israel, iar medicii îmi impuseseră să nu mai merg pe stadion, să nu mai ascult nici măcar la radio meciurile echipei...Intre timp, la club, lucrurile se schimbaseră, fotbalul se despărţise de celelalte sporturi. Conducerea fusese încredinţată lui Onucu Rus şi V.Cincu...Apoi, au venit alţii, echipa a fost preluată de Constar, o firmă privată de construcţii, care  avea să dea faliment, după câţiva ani...

-De la Constar, a trecut apoi la Selena. Noua conducere v-a cooptat în structurile clubului. V-aţi întors. Cum aţi conlucrat cu Dumitru Sechelariu? Personal, l-am suspectat că a transformat fotbalul într-un orgoliu, un moft spre care au tânjit mulţi dintre îmbogăţiţii vremurilor noi. Toţi cei cu bani achiziţionau echipe de fotbal. Inainte de 89, mulţi dintre ei nici nu ştiau unde e stadionul. Se pricepea, într-adevăr, la fotbal?

-Sechelariu a fost, în tot ce a făcut, un autodidact! A avut tăria şi ambiţia  să se perfecţioneze. Unde nu se pricepea, întreba pe alţii. Ajunsese să cunoască elemente de tactică, deşi la început manifestase naivitate şi ignoranţă. Şi-a dorit foarte multe pentru fotbalul băcăuan. Nu a neglijat nici perspectiva, ţinând o strânsă legătură cu centrul de juniori, cu Liceul de Fotbal, şi stimulând jucătorii şi antrenorii de acolo, ori de câte ori era cazul...

-In paralel, aţi desfăşurat o consistentă activitate în cadrul FRF. Aţi făcut parte din stafful federal care a adus fotbalul românesc în primele 5 locuri din lume...

-Din 1993 şi până în 2005, am fost vicepreşedinte, membru în Comitetul Executiv, poziţie care m-a onorat. Şi astăzi conduc Comisia de Fair-Play din cadrul Federaţiei...

-Datele sunt, însă, diferite. Fotbalul românesc a alunecat, de la o campanie la alta...Nu vă mai întreb de cauze. Le ştiu toţi. Ce comparaţie aţi putea face, însă, între fotbalul de acum şi acela din perioada de tinereţe a activităţii dvs. fotbalistice?

-E un regres vizibil. Valoric, aş spune că Divizia C echivalează cu campionatul regional de atunci, Divizia B cu Divizia C, iar jumătate din actuala Divizie A cu Divizia B...Am coborât, deci, o treaptă.

-In acest context, îi mai daţi fotbalului băcăuan vreo şansă? Iată, Sport Clubul tocmai a revenit în Divizia secundă...

-Să ştiţi că eu cred în revenirea fotbalului băcăuan! Dacă anul acesta îşi va întări echipa, în următorul va putea ataca prima divizie. E o conducere tânără, ambiţioasă, are alături o Primărie dispusă să facă totul pentru sportul de performanţă, aşa că obiectivele se pot îndeplini!

-

Interviu cu handbalista Georgiana IGNAT (Spe Strovolos/Cipru)

“Criza de aici a afectat foarte mult cluburile”

@Interviu cu handbalista Georgiana IGNAT (Spe Strovolos/Cipru)

  

     Pentru unii, Ciprul reprezintă doar o aventură. Pentru alţii, o vacanţă de vis în ţara frumoasei născute din spuma mării. Mereu râvnită şi disputată de-a lungul unei istorii zbuciumate, Insula Afroditei mai are, însă, puterea să zâmbească şi sportului. Discipline care îi erau complet necunoscute în urmă cu 30 de ani au început să prindă contur pe harta unei ţări divizate încă din 1974, care a păşit în Europa Unită doar cu un picior. Dacă despre partea turcă a insulei (Kibris) se ştiu puţine lucruri, toată activitatea sportivă de acolo desfăşurându-se într-un anonimat total (dat fiind statutul său politic nerecunoscut decât de Ankara) dinspre partea grecească încep să ne parvină tot mai multe informaţii. Bunăoară, în campionatul de handbal feminin al Ciprului (ca şi în cel de volei sau de baschet), România a devenit unul dintre investitorii cei mai cunoscuţi şi doriţi. Câteva handbaliste tinere şi talentate, care n-au mai încăput în ograda tot mai strâmtă de acasă, şi-au asumat rolul de apostolat sportiv, căutând şi clădind performanţa acolo. Este şi cazul ieşencei Georgiana Ignat (n.6.02.1989), interul stâng format la atât de respectata şcoală de handbal din Dealul Copoului, care anul acesta şi-a adjudecat cu Spe Strovolos, echipa la care evoluează (o adevărată colonie românească) titlul de vicecampioană naţională.

Leonard POPA

-Handbaliste române în Cipru, Georgiana?! Câte şi unde?
-La ora actuală, suntem aici 6 jucătoare române, 2 la Panelinious, echipa din Lefkosia, 3 la Aradipou, echipa din Larnaka, iar 1 este accidentată şi în acest sezon nu a jucat la nicio echipă.

-Tu, o moldoveancă de-a noastră, studentă la Cuza, cum ai ajuns acolo?
-Totul s-a întâmplat în vara anului 2008, după ce am terminat LPS din Iaşi, acolo unde a venit o antrenoare de handbal stabilită în Cipru, Gabriela Condrea (fosta jucătoare a Teromului, din anii 90-n.n.) care căuta jucătoare pentru echipa ce avea să o infiinţeze aici. Dumneaei absolvise facultatea la Iaşi, după care a fost un timp antrenoare la Târgovişte. A ajuns apoi în Cipru (un alt antrenor cu nume, stabilit în insulă, este Gh.Sbora, fostul tehnician craiovean-n.n.), a antrenat nenumărate echipe şi, într-un final, şi-a deschis propriul ei club sportiv. Echipa era la început, aveam nevoie de multă muncă să o punem pe picioare şi să construim ceva împreună. Am jucat 2 sezoane, totul a mers bine, echipa era în creştere, dar din păcate a renunţat, din cauza unor probleme financiare.

-La ce formaţii din ţară ai mai jucat? Pe ce post?

-In ţară nu am jucat decât la echipa din liceu, LPS Iaşi, deoarece imediat după ce am terminat, am venit aici, pe post de inter stâng.

-Cum te-ai acomodat în Cipru? Ai învăţat limba greacă?

-Inceputul a fost greu, având în vedere căldurile de aici, dar oamenii sunt foarte primitori şi prietenoşi aşa că m-am acomodat foarte repede. Am învăţat limba greacă, mi-a plăcut foarte mult şi mi s-a părut foarte interesantă.

-Vorbeşte-ne despre sezonul competiţional parcurs cu echipa ta din Larnaka...Ce rezultate aţi obţinut? Ştiu că în toamnă aţi jucat şi în cupele europene...
- După cum am zis, din cauza problemelor cu prima echipă, antrenoarea noastră a decis să ne dea cu împrumut la o altă grupare şi aşa am ajuns la formaţia din Larnaka. A fost un sezon cu multe dificultăţi, întrucât handbalul de aici nu mai e ce a fost odată. Probleme financiare, jucătoarele din ce în ce mai puţine...Dar toate acestea ne-au unit şi am reuşit să mai terminăm un sezon. Criza de aici a afectat foarte mult cluburile. Din zvonurile auzite, în toamnă, nu vor mai exista echipa feminină de handbal şi cea de junioare. Guvernul nu mai poate da banii necesari pentru ca handbalul de aici să rămână în picioare. Este păcat, deoarece este un sport frumos şi se pot găsi noi talente cu care să se meargă mai departe. Bineînţeles, această criză a afectat şi restul sporturilor de aici, dar vom vedea în sezonul următor ce a rămas neatins. Da, anul trecut, am jucat în cupele europene cu o echipă din Olanda. Din păcate, am pierdut, dar aşa e în competiţie. Nu am avut pregătirea necesară, însă am mers înainte cu capul sus, am avut o evoluţie rezonabilă. In general, parcursul nostru competiţional a fost unul bun, terminând pe locul 2 în campionat, cu toate neajunsurile, antrenamente puţine, jucătoare lipsă şi probleme financiare...

-Ce statut au handbalistele în Cipru? Amatoare sau profesioniste?
- Acum, nu cred ca mai putem vorbi de jucătoare profesioniste. Poate că, în urmă cu 2-3 ani da, dar la ora actuală trecem la statutul de amatoare...E şi motivul pentru care cele mai bune jucătoare cipriote preferă să plece în Grecia. E şi cazul lui Sizinou, cel mai bun produs autohton.

-Oamenii vin la meciuri? Calitativ, cum ţi se pare handbalul cipriot? La băieţi, am văzut unele progrese...

- Nu, vin la meciuri doar cei apropiaţi, familiile, prietenii... Şi este păcat, foarte mulţi dintre ei nu au văzut niciodată un meci de handbal şi nu arată a fi interesaţi. Altele sunt tabieturile ciprioţilor. Ne-am obişnuit cu asta şi noi, cele care locuim aici. Handbalul cipriot este la un nivel foarte slab. Intr-adevăr, la băieţi, sunt ceva progrese, cluburile se implică mai mult, în schimb, la femei, este din ce in ce mai greu. Multe jucătoare cipriote din cele întâlnite aici se retrag înainte de a cunoaşte marea performanţă.

-Gânduri de viitor?

-Având în vedere situaţia, nu ştiu cum o să decurgă totul. Bineînţeles că aş vrea să continui, aşa amator cum e la ora actuală,  atât cât se mai poate...