Interviu cu fosta handbalista bacauana Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER (ex-STIINTA Maxima)

“Doar în Cupa Campionilor mai găseam adversari pe măsură...”

@Interviu cu fosta handbalistă băcăuană Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER, componentă a Ştiinţei Maxima

 

      Multe dintre marile succese ale Ştiinţei din deceniul 8 îşi au explicaţia în careul de aşi care a zăvorât poarta studentelor vreme îndelungată. Ştiinţa nu s-a mulţumit niciodată doar cu 1-2 portari de valoare (aşa cum se întâmplă astăzi, la majoritatea echipelor), ci cu 3-4. Conştientă de importanţa ultimului apărător (de altfel, în trecut, se considera că apărările aduc marile victorii), într-un joc dinamic cum este handbalul (la drept vorbind, cu această tactică-să admitem, nu foarte spectaculoasă- a fost posibil “argintul” obţinut de Naţională la Mondialul din 2005 şi chiar succesele Oltchimului din “era Tadici”) conducerea tehnică din perioada respectivă a căutat mereu să-şi asigure acest post la fiecare început de sezon competiţional. Şi, slavă Domnului, avea de unde să aleagă, între buturile băcăuane apărând, în timp: Doina Copocz-Rodeanu, Ioana Beligan-Vasâlca, Lenuţa Bondar, Alice Pfefferkon-Uzum, Gabriela Adafinei-Tataraki (aceasta din urmă, după 1992). Incă de prin 1985-1986, când Ştiinţa câştiga eventul (Cupa şi campionatul), în poarta Ştiinţei îşi face loc tot mai mult un portar suplu, sigur în intervenţii, cu o flexibilitate de felină, capabil să se desprindă de la o bară la alta, precum gimnastele la paralele. Totul, cu o graţie care avea să o facă la un moment dat pe Angela BRÂNDUŞOIU-WALTER preferata suporterilor locali. Timp de 6 ani, până în 1992 (anul în care Ştiinţa obţine ultimul titlu naţional şi locul 3 în Cupa României) Angela nu va lipsi de la nici unul dintre marile succese ale celebrei echipe fiind, alături de Gabriela Antoneanu-Manea, Lidia Butnăraşu-Livadaru, Emilia Luca şi Adriana Hriţcu (Popa) ultima rază senină pe un cer tot mai întunecat. Când numele ei a dispărut din cronicile sportive locale, strălucind în publicaţiile din cealaltă Europă, aşa cum s-a întâmplat  cu multe alte handbaliste băcăuane (Elena Ciubotaru, Elena Leonte-Grolz, Emilia Luca, Ioana Vasâlca...), trecute la index sau ignorate de vremurile noi, neobişnuite să-şi revendice valorile de dinainte, a fost un semn că, la Ştiinţa, se trage semnalul de alarmă, iar “internaţionalul” avea să fie garat, în scurt timp, pe o linie secundară. Am regăsit-o pe Angela Brânduşoiu-Walter, după 20 de ani, pe meridianele orizontului, în Steinfeld, Rheinland-Pfalz (Germania), la recomandările unui trecut care nu poate fi uitat, dacă îl dorim revolut.

Leonard POPA

- Angela, când ai ţinut pentru prima dată o minge de handbal în mână, îţi mai aminteşti?  Şi de ce în... poartă?

-S-a întâmplat la vârsta de 12 ani şi nu este nici o exagerare dacă îţi spun că îmi amintesc perfect, până în cele mai mici detalii, această zi. Există în viaţa fiecăruia momente, frânturi de viaţă  pe care nu le mai poţi uita niciodată. Probabil că sunt momente în care sufletul sau subconştientul simte, înaintea raţiunii, că se va întâmpla ceva  hotărâtor şi este “atins” de o anumită trăire, în cazul meu de natură pozitivă.  Dar acum, să  răspund la întrebarea ta: aveam 12 ani când, într-o zi de primăvară însorită, în sala clasei a VI-a A de la Şcoala Generală nr. 13 din satul Holt, a intrat un bărbat micuţ de statură, însoţit de doamna directoare a şcolii, care ne-a explicat cu o voce scăzută, că este antrenor de handbal la CSS- Bacău şi se află în căutare de noi tinere talente pentru acest sport. Datorită faptului că toată clasa s-a ridicat pentru a-i saluta, a profitat de acest lucru pentru a ne “sorta” după înălţime. Eu am fost una dintre cele 6 fete pe care dl. Eugen Manoliu le-a ales din această şcoală. De la dumnealui am primit pentru prima oară mingea de handbal în mână. Trebuie, poate, să mai amintesc aici că acest sport nu mi-a fost nicidecum străin; în afară de faptul că, acasă, toată familia era aşezată în faţa televizorului, când se transmiteau Europenele sau Mondialele de handbal masculin, cu trupa lui Gruia, Birtalan, Samungi, Gaţu, mai apoi, băcăuanul nostru Maricel Voinea, precum şi ceilalţi mari handbalişti ai României, am avut ca “exemplu”  o mătuşă handbalistă căreia (cum vrea soarta!), până să plece la Piteşti, tot dl. Manoliu  i-a fost antrenor.   De ce în poartă? Răspunsul este simplu: leneşă la alergare! Cine a lucrat cu Eugen Manoliu îşi aminteşte cu siguranţă de faptul că punea foarte mult accent pe condiţia fizică, în mod deosebit la jucătoarele de câmp. Pentru mine, atâta timp cât aveam o minge în mână, nu era nicio problemă, dar-aşa cum stiu multi-  rezistenţa nu o capeţi la antrenamentele de sală, cu mingea, ci afară, pe stadioane, la munte, în condiţii nu tocmai uşoare. Văzând atunci că portarii au, cel puţin în ce priveşte alergarea, o viaţă mai uşoara, am încercat să-mi conving antrenorul că locul meu este în poartă. Această luptă a durat ceva timp, dar după mai multe “teste” de-a lungul câtorva antrenamente, am reuşit să demonstrez că sunt aptă pentru acest post.

-Care a fost traseul urmat până în poarta Ştiinţei?

-In perioada de juniorat la CSŞ Bacău, am mai avut antrenori pe domnul Alexandru Mengoni iar, apoi, până la încheierea junioratului pe dl. profesor, Eugen Cucu (să-i fie ţărâna uşoară!). In ultimii doi ani de junioarat,  am jucat cu dublă legitimare, atât la CSŞ Bacău, cât şi la Textila Buhuşi, pe atunci în Divizia A, dar şi la naţionala de junioare a României.  In ultimul an de juniorat, mai precis la 16 ani şi jumătate, am avut marele noroc să fiu antrenată la Textila Buhuşi de un antrenor şi un om extraordinar, şi anume de către domnul Ion Gherhard, pe care îl pretuiesc la modul cel mai sincer, pentru că într-adevar se deosebeşte fundamental de restul antrenorilor, prin maniera lui personală de a-şi motiva trupa, atât la antrenamente, cât şi în competiţii. Tot ce m-a învăţat el, începând de la tehnică şi până la atitudinea de portar, nu se găseşte în literatura de specialitate. Totul a stat la baza experienţei sale personale şi trebuie să spun că tot ce am deprins de la dânsul m-a condus până la finalul carierei mele. Aici, sub mâna lui şi cu încrederea ce mi-a acordat-o la doar 17 ani, am reuşit să mă remarc şi la nivelul de Diviziei A, atrăgând tot mai des atenţia conducerii de la CSU Stiinţa Bacău, dar mai ales a antrenorului emerit, răposatul Eugen Bartha.

-Când a fost debutul la Ştiinţa?

-Odată cu încheierea campionatului şi a perioadei de juniorat, am semnat pentru Ştiinţa. Primul campionat cu Stiinţa a fost în 1983-1984.  Imi amintesc foarte bine de primul meci din  Cupa Campionilor, în deplasare, la Bratislava, debutul meu în plan internaţional.

-Când s-a născut, după părerea ta, marea echipă a Ştiinţei? In 1986 (victoria de la Titograd, în Cupa Campionilor) sau în 1989 (cucerirea Cupei Cupelor)?

-Personal, sunt de părere că mult, mult mai devreme. Dar, dacă am doar aceste două variante de raspuns, convingerea mea e că victoria de la Titograd (probabil, cel mai important succes internaţional din istoria clubului băcăuan) a parafat naşterea unei mari echipe! Prin această afirmaţie nu vreau, în nici un caz, să reduc valoarea titlului câştigat în Cupa Cupelor. Nu există meciuri sau competiţii uşoare, poţi doar să-ţi faci misiunea mai uşoară, muncind ca un nebun şi renunţând la multe, chiar şi la tine, în momentul când interesele echipei o cer. Aici este de ştiut că, la o aşa trupă ca a Ştiinţei de atunci, doar în Cupa Campionilor mai găseam adversari pe măsură. Iar Buducnost Titograd a fost în acea vreme, alături de Spartak Kiev, un gigant în handbalul european. Să ajungi să joci împotriva unei echipe de această talie şi să o mai şi baţi pe teren propriu, cu acest lucru nu se pot lăuda multe echipe din acea perioadă, ba- după câte ştiu eu- nici o echipă nu mai reuşise isprava aceasta.

-Nu era greu să “prinzi” poarta alături de Ioana Beligan-Vasilca şi Alice Uzum? Toate trei- portari de aceeaşi mare valoare...Ce vă diferenţia?

-Da, ai dreptate. Să ai trei portari buni la aceeaşi echipă nu este întotdeauna simplu, de aceea cred că hotărârea cine va sta în poartă, la sfârşitul săptămânii, nu a fost mereu uşor de luat din partea antrenorilor. In acelaşi timp, a fost, însă, şi un lucru foarte practic, care îţi permitea să abordezi obiectivele cu încredere, căci aşa cum a fost la noi, care aveam un programul atât de încărcat de-a lungul unui an competiţional, în care echipa trebuia să-şi asume de fiecare dată ţelul-standard, “tripleta” (campionat, Cupa Romaniei şi Cupa Campionilor), era inevitabil să eviţi accidentele. In afară de asta, la echipele de fete trebuie luat mereu în calcul şi perioadele “pre“ şi “postnatale” sau, ca în cazul lui Alice, hotărârea de a rămâne în altă ţară. Aşa că, uneori, au fost situaţii,  cum s-a întâmplat în 1986, când am jucat un tur întreg de campionat ca singurul portar al Ştiinţei. Atunci, dl. Mengoni nu a mai avut nici un dubiu, în privinţa titularizării portarului... In ce mă priveşte, am avut în această constelaţie, un avantaj, dar şi un dezavantaj, în egală măsură,  un anume factor, şi anume tinereţea.

-In 1986, când am jucat finala cu Spartak Kiev, URSS era campioană mondială incontestabilă...Ajunsese handbalul feminin românesc atâta de sus?

-La nivel de echipa naţională, nu neapărat, dar oricum nu poate fi luat ca un lucru general relevant. In afara de asta, Spartak Kiev era, în acelasi timp, şi echipa naţională a Uniunii Sovietice, de la antrenor până la portar plus alte câteva rezerve. Aşa judecând lucrurile, putem afirma că ne-am “bătut” cu naţionala rusă.

-Ce anume a contribuit decisiv la formarea în Bacău a unei mari echipe, practic, una dintre cele mai importante de pe continent şi din lume, întrucât celelalte continente nu prea contau? Factorul politic a avut vreun rol? Sau totul se datorează admiterii în învăţământul superior, Facultatea de Educaţie Fizică din Bacău fiind singura din provincie?  

-Cred că, în primul rând, au contat dragostea faţă de acest sport şi o conducere de club extraordinară, cu dl. Grigore Olteanu, preşedinte, şi antrenorul emerit Eugen Bartha.  Universitatea Bacău a avut, desigur, rolul său, ca instituţie cunoscută şi dorită de sportivii de performanţă, dar importantă a fost şi conjunctura prielnică pentru a pune bazele unui asemenea proiect fezabil. In al doilea rând, dar deloc mai puţin important, un rol mare l-a avut conducerea Municipiului Bacău, care a sprijinit atât clubul in problemele administrative şi financiare, cât  şi jucătoarele, care au găsit acolo o ureche care să le asculte la nevoie, căci titlul de campion nu te scuteşte de necazuri. Au fost multe personalităţi ale oraşului, care s-au angajat activ pentru echipă şi  s-au străduit să ne ofere nouă, jucătoarelor, condiţii cât mai prielnice pentru a putea conduce echipa către succes. Nu mă refer doar la ce ţine de partea administrativă, ci şi în particular, pentru că un lucru se înţelegea foarte bine la vremea respectivă: oricât o fi un jucător de bun şi talentat, tot are nevoie de o viaţă privată bine pusă la punct pentru a se putea concentra la ceea ce are de îndeplinit pe terenul de joc. Cu siguranţă, nu s-a putut mereu realiza optimul, dar să nu uităm ce vremuri am trăit, când nici măcar alimentaţia normală a populaţiei nu era asigurată...Cine ar mai fi putut ajunge la antrenament, dacă ar fi trebuit să stea 4 sau 5 ore la coadă, pentru o sticlă de lapte sau un kg de carne?  Iar dacă, totuşi, s-ar fi încumetat, ce randament ar mai fi putut da acesta? Au fost mai multi factori care s-au potrivit şi armonizat, altfel nu ar fi rezistat şi înflorit echipa de-a lungul atâtor ani. Categoric, totul este influenţat de politică! O politică bună influenţează pozitiv economia, care la rândul ei întăreşte partea socială a unui stat, iar sportul întruchipează o ramură importantă a socialului.  O ecuaţie simplă, pe care ar trebui să o stăpânească orice politician, oricât de puţin dibaci. Nu sunt în măsură să judec dacă edilii de astăzi ai Bacăului  ar putea sa facă mai mult, în special pentru echipa de fete de la Ştiinţa, dar din câte am aflat, există în ultimul timp foarte mult angajament în ce priveşte sportul băcăuan, în general.
-Ce îţi mai aminteşti din finala câştigată în Cupa Cupelor în 1989, în faţa Kubanului Krasnodar (22-19 şi 22-22)?

-Hmm, este oarecum o amintire tristă pentru mine. Pe drumul străbătut până în finală, am fost cu echipa şi mi-am adus contribuţia (ca şi restul echipei de altfel), atât în meciurile oficiale, cât şi la antrenamente, îndeosebi în meciul de calificare în finală, contra echipei bulgare ŢSKA Zname Sofia. Soarta a vrut ca, înainte cu o săptămână de disputarea finalei, să am un caz de deces în familie. Am primit de la antrenori o învoire de 2 zile ca să merg la înmormântare, ca mai apoi să aflu că am fost  scoasă de pe lista jucătoarelor pentru această finală, fără niciun fel de explicaţie. Am urmărit acest joc ca orice alt spectator, din tribună. M-am bucurat, desigur, de victorie, dar în acelaşi timp, sufleteşte, am receptat situaţia ca fiind ceva nedrept, dureros ca o rană, care pare-se că nici acum, după atâţia ani, nu s-a închis. Dar am trăit concomitant şi un moment de mare revelaţie, ca o confirmare a rolului meu,  când, la sfârşitul partidei,  aproape toată echipa, cu excepţia antrenorilor, s-a îndreptat spre locul în care mă aflam şi m-a aplaudat. Un gest deosebit de solidaritate şi demonstraţie a ceea ce înseamnă o echipă unită, formată din jucătoare cu caractere tari. Şi lacrimi, foarte multe lacrimi pe care nu mi le mai puteam stăpâni, chiar şi multe ore după aceea. Imi pare rău, ţi-aş fi povestit cu mare plăcere ceva mai vesel, dar acestea sunt amintirile mele legate de această finală, dulci şi amare în acelaşi timp.

-După 1989, ce s-a întâmplat la Ştiinţa? Nu s-au mai repetat marile succese din campionat şi din cupele europene...In 90/91, am fost eliminaţi de eterna Spartak Kiev din Cupă, în urma a două înfrângeri identice (19-21). Incă mai erai în poarta Ştiinţei...

-Dupa revoluţie s-au întâmplat foarte multe… Atât de multe lucruri, că nici eu nu le mai pot păstra într-o cronologie foarte clară. A început cu transferul primelor jucătoare în străinătate, o situaţie inedită pe atunci  în România. Laura Lunca, Lenuş Ciubotaru, Ioana Vasâlca şi Filofteia Daniloff şi-au luat rămas bun de la noi şi au luat drumul Spaniei. Cu toate acestea, echipa avea încă resurse suficiente să emită în continuare pretenţii la titlul naţional şi la un onorabil parcurs european. Asta am şi demonstrat mai apoi, câşigând titlul in 1992.  Cert este faptul că nenumaratele schimbări în politică, şi implicit în economie, au adus la un moment dat conducerea clubului, în imposibilitatea de a ne mai putea păstra. S-a încercat o perioadă ca problemele cu care clubul se confrunta, să rămână neştiute sau, măcar, să nu ajungă până la noi, dar acest lucru a înrăutăţit şi mai mult situaţia, pentru că în felul acesta au apărut multe speculaţii, de tot felul, care au stricat simbioza echipei şi au redus încrederea pe care o aveam, atât în conducerea clubului, cât şi în noi înşine. In primăvara anului 1992, când piedestalul pe care ne aflam a început tot mai rău să se clatine, am primit un sprijin foarte puternic din partea celui care mai târziu a fost ales primar şi care a polarizat Bacăul ca nimeni altul, Dumitru Sechelariu. Datorită sprijinului financiar acordat clubului, în special echipei de handbal fete, am reuşit să ne redresăm iar în ultimul meci al campionatului, împotriva Chimistului Rm. Vâlcea (25-21), să reuşim să aducem trofeul şi titlul de campioane din nou la Bacău, după un meci în care Lidia Butnăraşu a marcat 11 goluri iar Emilia Luca 10! A fost o atmosferă extraordinară, de neuitat, plină de bucurie, dar mai ales de optimism pentru viitor. Ce s-a întâmplat mai apoi nu ştiu, au fost discuţii şi hotărâri luate în culise şi nu poate nimeni susţine că ar cunoaşte cu exactitate ce s-a întâmplat. Orice afirmaţie în aceasta direcţie ar fi doar pur speculativă. De aceea, nu vreau să spun decăt că, aşa cum ştiu foarte mulţi din “familia” de fani şi susţinători ai noştri, Dumitru Sechelariu a concediat fetele pe care el angajase la “Selena” (aproape toată echipa) cu litera ”i” din Codul Muncii (disciplinar, fără dreptul de reangajare o perioadă de timp-n.n.) şi şi-a luat mâna de pe noi, cum spune românul. Cu aceasta, s-a produs ruptura definitivă, ireparabilă. Conjunctura politică, şi implicit administrativă, din acea perioadă şi-a pus amprenta  pe soarta echipei de handbal fete “CSU Ştiinţa” Bacău. Dl. Grigore Olteanu, om de handbal, a cedat  postul de preşedinte al clubului, iar noi, jucătoarele rămase, am plecat una după alta, la alte echipe de club, pentru a face ceea ce învăţasem cel mai bine până atunci: să jucăm handbal! 

-Ce a urmat în viaţa ta sportivă după anii de glorie petrecuţi la Ştiinţa?

-A fost o Odisee de-a lungul şi de-a latul Germaniei. Prima echipă cu care am semnat un contract de profesionist după plecarea de la Bacău, a fost SG Ditzenbach, într-un oraş situat undeva pe lângă Frankfurt/Main. După aceea au urmat BSV Sachsen Zwickau, în Est, 1FC Köln în Vest, apoi m-am întors pentru un an în centrul Germaniei, la Hessen, iar în final, ultima staţie pe care mi-am ales-o, mai ales datorită fiicei mele, a fost în Sudul Germaniei, la VfL Waiblingen, lângă Stuttgart. A fost o perioadă foarte frumoasă din cariera mea, în care am savurat handbalul într-un alt mod decât la Bacău, mult mai liber. Datorită acestui fapt, am descoperit in mine noi posibilităţi de mobilizare a unor puteri, despre existenţa cărora nici eu nu ştiam că le posed.Temerile mele de dinainte, în ce priveşte răceala germanilor, nu s-au adeverit; poate şi pentru că am avut noroc să fiu activă la cluburi serioase care mi-au recunoscut deschis aportul la succesele echipei şi m-au sprijinit întotdeauna la greu. 
-Astăzi, eşti stabilită în Germania...Eşti în apropierea handbalului sau... dimpotrivă?

-In Germania am jucat aproape la fel de mult cât la Ştiinţa, iar dacă iau în consideraţie şi perioada de la „Textila“ Buhuşi sunt mai bine de 23 de ani în care am mâncat, am băut şi am respirat doar handbal. Hotărârea de a-mi agăţa adidaşii în cui a fost, desigur, ca şi pentru mulţi sportivi, una la fel de greu de luat. Am avut nevoie de o perioadă cam lungă de timp până am reuşit să merg din nou la un meci de handbal ca spectator, ştiind  că eu nu voi mai încânta sau supăra pe nimeni cu prestaţiile mele din teren. Oricum, a fost o hotărâre luată cu înţelepciune, pentru a putea avea timpul necesar de a-mi consolida o anumită poziţie profesională, fără de care nu se poate trăi nicăieri omeneşte, cu atât mai puţin în Germania. Lucru pe care l-am reuşit, dar-iată- acesta este şi motivul pentru care, din păcate, îmi rămâne foarte puţin timp pentru handbal.

-Mai există şi alte foste handbaliste băcăuane stabilite în Germania (Ioana Vasilca, Emilia Luca, Heydrun Janesch...). Te mai vezi cu ele?

-Aleluia, să trăiască Facebook! Datorită acestui net social am avut marea bucurie să pot relua contactul cu o mare parte din fete cu care încerc, pe cât se poate, să păstrez legătura. Pentru mine este o mare bucurie să le revăd, chiar dacă doar pe ecranul calculatorului. E mare lucru că ne putem felicita reciproc de ziua de naştere, Paşte, Crăciun sau Revelion; un semn că echipa n-a dispărut, că noi suntem în continuare împreună şi vom rămâne pe viaţă legate de aceleaşi amintiri. Cu Lidia am petrecut vara trecută câteva zile de neuitat, iar si m-aş bucura nespus să pot întâlni şi restul fetelor.   
-Familia ce face?

-Mama trăieşte în Bacău, iar fiica mea, Andreea, care a împlinit 26 de ani, lucrează în domeniul asigurărilor şi îşi încheie anul acesta studiile Bachelor în “Business Management”,  la Stuttgart.

-La Bacău, când mai ajungi?

-Asta e o întrebare pe care mi-o pune şi mama. Iar răspunsul meu este acelaşi: “Nu ştiu...” In orice caz, trebuie să ajung anul acesta, pentru că mi-e tare dor de mama şi, în general, de acasă. Doar că nu ştiu exact când o să-mi pot lua câteva zile de concediu. Deocamdată, nu prea e loc, am cam mult de lucru şi sunt mai mereu pe drumuri.

-Ştiinţa e, acum, în eşalonul secund...Ce ar trebui făcut ca să revină la înălţimea tradiţiei sale? E o întrebare pe care o pun mereu...

-Greu de răspuns. Cel puţin pentru mine, care nu cunosc în amănunt cu ce probleme se confruntă echipa actuală, doar mi le pot închipui. Poate că răspunsul meu de mai sus, despre “ce a contribuit decisiv la formarea în Bacau a unei mari echipe…” ar fi potrivit şi aici. Totuşi, indiferent în ce divizie joacă echipa, dacă reuşeşte sau nu anumite performanţe, cine este un adevărat iubitor de handbal ar trebui să meargă la sală, să urmărească jocurile şi să-şi sprijine echipa. Pentru că aşa se cuvine. Eu sunt sigură că aceste fete nu au nevoie doar de sprijin material, ci mai ales de unul moral. E mare lucru să nu fii lăsat singur în aceste situaţii, iar din câte ştiu eu, Sala Sporturilor este mai mult goală, când se joacă handbal feminin la Bacău…

-Cum comentezi noile ierarhii mondiale ale handbalului feminin? Unde poziţionezi România?  

-Pentru mine, Norvegia are cam cea mai puternică şi omogenă trupă, de aceea rămâne una din marile favorite la Mondialele din decembrie. Dar handbalul nu este doar un sport frumos, ci şi unul al surprizelor. De aceea nu aş miza prea mult pe pontul acesta, pentru că posibilitatea de a pierde ar fi la fel de mare ca şi şansa de a câştiga. In ce priveşte naţionala României, cel puţin în grupă, are şanse foarte mari de a încheia pe primul loc şi aşa să se califice în optimi. Eu sunt de părere că un moral puternic poate aduce fetele noastre în primele 5 din lume, dar pentru asta ar trebui numit Ion Gerhard antrenor. Crezi că ajunge cineva de la Federaţie să citească aceste rânduri?!  Este cam mult, m-am lungit cu povestitul, iar aici e cazul sa-mi amintesc de un citat din Goethe, cuprins într-o scrisoare către prietenul său Schiller, care începea aşa: “Dragă prietene, îţi scriu o scrisoare lungă, căci pentru una scurtă nu-mi ajunge timpul.”...