Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

“Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi perioadă de tranziţie...''

@Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ

Loredana POLOCOŞERI-CONDRUZ face parte dintr-o generaţie de voleibaliste căreia Bacăul îi datorează enorm. Echipa anilor 1991-1996 (mereu îmi va face plăcere să o amintesc: Eugenia Ichim, Cristiana Voiculescu-Cojocaru, Melania Rusei, Danelia Donciu, Daniela Lucianu, Andreea Plăcintă-Pletosu, Laura Halus, Cristina Schragner, Ionela Tuduriu...) care a  încetăţenit ideea că Ştiinţa poate şi  trebuie să-şi propună mult mai mult decât o prezenţă palpitantă în primul eşalon. A fost formaţia care a pus bazele succeselor de mai târziu, cochetând pentru prima dată cu titlul naţional (locul 3 în 1992-93, locul 2 în 1993-94). Jucătoare de bază în sextetul antrenat de prof. Florin Grapă şi Melu Manta, Loredana Condruz (astăzi, profesoară în Quebecul canadian) este una dintre acele fete minunate care au scos voleiul din raftul al doilea şi i-au oferit strălucirea prim-planului. Alături de ele, au crescut ambiţii şi s-au consolidat cariere profesionale.

-Dnă.Loredana Condruz, cum se vede România din Canada, de către o familie de foşti sportivi băcăuani (soţul, Florin Condruz, a fost jucător de handbal) stabilită acolo?
-Departe...Şi la propriu şi la figurat!  Am plecat din ţară pe 11 mai 2005. Au trecut deja 8 ani,  dar pentru noi- şi cred că pentru oricare român- acasă rămâne întotdeauna România. Acolo ne sunt rădăcinile, părinţii, prietenii, anii frumoşi ai tinereţii...Suntem des dezamăgiţi de veştile pe care ni le dau părinţii despre situaţia socială, politică şi economică din România. Se pare că nimic nu se schimbă şi că suntem în aceeaşi ''perioadă de tranziţie ''de aproape 24 de ani...
-Multe foste sportive băcăuane, Jeni Ichim, Dana Buhlea, dvs.,..ca să mă refer doar la volei, aţi ales să vă continuaţi viaţa dincolo...
-Am decis la vârsta de 36 de ani să emigrăm în Canada,  pentru că nu vedeam nicio alternativă după o viaţă de sport. Eu şi soţul meu, Florin,  am terminat Facultatea de Educaţie Fizică- Bacău şi, la apusul carierei, singura perspectivă era de a găsi un post de profesor de educaţie fizică, undeva într-o şcoală din judeţul Bacău. Cunoaştem cu toţii situaţia în care se află cadrele didactice din România. Şi atunci şi-din pacate- şi acum...

-Astăzi, mai aveţi vreun contact cu voleiul sau handbalul?
-Fetiţa noastră cea mai mare, Bianca-Ioana, are 13 ani şi măsoară deja 1,83m...Este elevă la o şcoală secundară şi se pare că pasiunea ei este voleiul...Face parte din echipa de junioare 2 a şcolii şi, împreună cu antrenorii ei, mergem la turnee. Din când în când,  organizăm şi meciuri de pregătire între părinţi şi elevi.
-Cu ce vă ocupaţi în Quebec?
-Eu sunt profesoară de educaţie fizică la şcoala primară. Din fericire, diploma de profesor de educaţie fizică e recunoscută în Québec.Am avut nevoie de 15 credite- făcute la Universitatea Montréal- pentru a putea profesa. Meseria îmi oferă şansa de a mai atinge mingea de volei, uneori.
-Să ne amintim Ştiinţa anilor 90, din care aţi făcut parte...Ce anume v-a rămas profund în memorie din perioada aceea?
-...Participarea Ştiinţei în cupele europene, lupta noastră continuă pentru a câştiga campionatul, dar mai ales publicul băcăuan care ne-a încurajat şi ne-a sprijinit tot timpul. Nu ştiu dacă astăzi se mai adună tot atâţia spectatori ca în vremurile acelea...
-Antrenorul Fl.Grapă îmi spunea cândva că echipa aceea a fost cea mai frumoasă din câte au evoluat de-a lungul anilor la Bacău...V-o mai amintiţi? Jeni Ichim, Condruz, Cojocaru, Donciu,  Rusei, Schragner, Tuduriu, Placintă, Lucianu...Care consideraţi că erau calităţile cu care Ştiinţa acelor vremuri s-a impus trecerii timpului, rămânând în memoria colectivă a suporterilor?
-Am fost, într-adevăr,  o echipă frumoasă, tot timpul în progres. Evoluţia presupune de multe ori sacrificii şi transformări. Cred că una dintre cele mai importante calităţi ale acelei echipe a fost faptul că eram extrem de muncitoare. Din acest motiv,  fiecare obiectiv atins ne dădea o satisfacţie incomensurabilă. Cred, de asemenea, că pentru domnul profesor Grapă, noi am fost echipa care l-a lansat şi l-a făcut cunoscut, ca antrenor. Intr-un fel,  valoarea lui a crescut o dată cu valoarea noastră...
-A avut şi puncte slabe?

-Nu cred că am avut puncte slabe. Cum spuneam, eram o echipă în devenire, cu multe, multe schimbări (ca în orice sport)....Poate, dacă asta pote fi văzut ca un punct slab, am dus întotdeauna lipsă de ''vedete''sau de nume cu rezonanţă...
-Ştiinţa a câştigat anul acesta campionatul, dar în echipa de bază se regăsesc puţine băcăuance...E bine sau e un semn de slăbiciune al voleiului local?
-Felicitări băcăuancelor! In ziua de astăzi, sportul înseamnă BUSINESS. Pe vremea noastră (ooops, încep să vorbesc ca mamaia!), încă se mai juca pentru GLORIA SPORTULUI. Aveam prime şi salarii,  dar sunt convinsă că era mărunţiş, în comparaţie cu sumele de acum. Jucam cu o plăcere de nedescris! Voleiul era viaţa mea, jucam pentru fiecare om amărât, care rupea din salariu pentru un bilet la sală, jucam pentru numele clubului, jucam pentru BACĂU!  Nu cred că Ştiinţa nu ar introduce în lot jucătoare din România, dacă ar avea de unde aduce. Cred că şcolile sportive s-au desfiinţat...
-In ciuda unui campionat-zic eu- puternic, Naţionala nu reuşeşte să spargă mediocritatea în care se zbate de câţiva ani...Am ratat, de curând, promovarea în turneul final al Europenelor, în faţa Croaţiei, apoi, în barajul cu Cehia...Care consideraţi că ar fi cauzele?
-Dacă, într-adevăr, am avea un campionat puternic,  am avea şi rezultate. Dar poate că tocmai jucătoarele  străine fac campionatul puternic, deci Naţionala e compusă din ''valorile ''locale. Şi eu am fost de câteva ori selecţionată la prima reprezentativă şi am rămas întotdeauna cu un gust amar. Dacă antrenorul de la naţională era de la Craiova, cel puţin 3 jucătoare din primele 6 erau de la Craiova. Dacă antrenorul era de la Flacăra, 3 erau componentele acelei echipe...Intotdeauna se mergea pe favoritisme. Aşadar, nu mă miră situaţia de acum. Fiind de multe ori singura de la Bacău, şansele mele de a juca erau aceleaşi ca la a câştiga la loterie…

-La Bacău, aţi mai ajuns? Ce anume de aici vă provoacă încă dorul?
-Am fost în România în 2011. Am trecut prin Bacău, pentru că am vizitat-o pe prietena mea de o viaţă, Cristiana Cojocaru. Din păcate, am fost într-o trecere scurtă de 2 zile. Imi lipseşte sportul, ne lipsesc prietenii, mulţi din ei sunt mai peste tot prin lume...Din fericire, din grupul nostru de prieteni de aici,  din Montréal,  fac parte mari atleţi, pe care sunt convinsă că-i cunoaşteţi, Bogdan Ţăruş, Cătălin Mărunţelu...Cu Eugenia Ichim, colega mea de echipă,  vorbesc mai tot timpul şi ne şi vedem, în ciuda distanţei de peste 1000 de km care ne desparte. Pentru toţi ceilalţi,  rămân reţelele sociale....Ne lipsesc, de asemenea,  suporterii (doamna Deneş, Gică, Dinu Tamaş, Cornel Bârsan şi mulţi, mulţi alţii). Le transmitem tuturor multă sănătate şi salutări!
-Gânduri de viitor şi către...Ştiinţa?
-Sper ca Ştiinţa să rămână în topul echipelor din campionat. Le doresc fetelor mult succes. Pentru noi, îmi doresc din tot sufletul ca Bianca, fata noastră, să ajungă în sportul de performanţă cât mai departe! Imi doresc să fim cu toţii sănătoşi şi să ne revedem într-un viitor nu prea îndepărtat, la... poveşti, la un pahar de bere!