“Am sperat până în ultima clipă…”

“Am sperat până în ultima clipă…”

@ Interviu cu handbalista Ioana MATEI-MANOILĂ (HCM Roman, ex-CSM Bacău)

    A plecat şi Ioana…Încă o handbalistă băcăuană nevoită să caute performanţa în altă parte. Din aceeaşi promoţie cu Marilena Burchel, Laura Chiper şi Monica Amoagdei, Ioana Manoilă a avut de făcut o alegere dificilă. Fie să-şi asume rolul de ultimă speranţă a handbalului feminin băcăuan în încercarea acestuia de a reveni deasupra apelor tulburi în care se zbate, fie să o ia de la capăt pe alte meleaguri…A optat pentru cea de-a  doua variantă, talentata jucătoare de 23 de ani, fiind convinsă că timpul nu mai are răbdare…In urma Ioanei (ca şi a Radinei Krumova sau a Monicii, care o însoţesc  la formaţia din Roman, pentru care au semnat toate trei, de curând)  rămân, însă, o întrebare şi o undă de regret…Nu cumva am început să producem doar pentru alţii?

                                                                                                                    Leonard POPA

-Ioana, care ar fi explicaţiile obiective ale retrogradării şi ale unui proiect handbalistic eşuat, într-un oraş de tradiţie al handbalului feminin?

-Nu e cazul să se aştepte scuzele cuiva…Fiecare jucătoare a încercat să ofere tot ce a putut mai bun pentru a face performanţă într-un oraş cu o tradiţie handbalistică recunoscută...După părerea mea, cred că ne-a fost fatal timpul prea scurt avut la dispoziţie pentru a crea o echipă competitivă, cu şanse reale de a rămâne în prima ligă...Valoarea nu a lipsit, doar omogenitatea…

-Când aţi realizat voi, jucătoarele, că nu se mai poate face nimic şi corabia se scufundă?

- Noi am sperat pâna în ultima clipă că ne vom salva. Nu am renunţat niciodată la luptă, cu toate că problemele legate de întârzierea achitării obligaţiilor din contracte au început încă din luna ianuarie, când ne-am întors din cantonamentul de iarnă..Din păcate, degeaba ne-am dorit doar noi...Nu a existat o dorinţă unanimă, nu i-am simţit pe toţi uniţi în jurul echipei, unii au acceptat prea uşor această retrogradare...Poate, chiar şi-au dorit-o.

-Ai semnat cu HCM Roman…O dorinţă firească de a rămâne în prim-planul  întrecerii…Cu  ce sentimente îţi părăseşti oraşul? 


-Evident, cu părerea de rău că nu am putut face mai mult pentru oraşul meu. Viaţa merge, însă,  înainte şi sper că într-o bună zi mă voi întorce să joc din nou  pentru Bacău, în alte condiţii…

-Ce aştepţi de la noua echipă?

-Ca la fiecare echipă la care am evoluat, voi încerca să mă antrenez cât mai bine, să mă integrez în noul colectiv şi, împreună cu celelalte fete, la sfârşit de campionat, să ne îndeplinim obiectivele şi să ne aflăm cât mai sus în clasament...

-Handbalul feminin românesc depune eforturi lăudabile pentru a rămâne în elita mondială… Cum se vede acest obiectiv din teren? Apar tot mai multe “straniere" şi în campionatul nostru. E un fapt pozitiv sau, dimpotrivă...?

-Atâta timp cât stranierele vor continua să reprezinte în jur de 40 la sută din primul “şapte” al echipelor româneşti, e greu să te menţii în elita mondială, la nivel de naţională...Multe talente autohtone sunt strivite prin venirea lor...La nivel de club, lucrurile se schimbă radical. Prezenţa lor e absolut benefică, deoarece echipele româneşti sunt reprezentate cu brio în Europa. Oltchimul a devenit un brand de succes. La naţională, ar fi nevoie de o mică "revoluţie" şi să se încerce aducerea jucătoarelor tinere pe lângă cele cu experienţă…

-Cum vezi viitoarea ediţie de campionat?

-Va fi mai puternică şi valoarea va creşte, întrucât s-a micşorat numărul echipelor şi, bineînţeles, venirea stranierelor la echipele de club va face campionatul tot mai spectaculos...Cu toate că Romanul este un oraş mic, mereu s-a bătut, fără menajamente, cu forţele handbalului românesc. Chiar în sezonul trecut, a pierdut acasă, în prima etapă, la mare luptă cu Oltchim, fiind foarte aproape de a produce o mare surpriză.

-Poate fi liga profesionistă o soluţie pentru handbalul feminin românesc?

-Ca orice lucru nou, e binevenită o schimbare, dacă se ştiu de la bun început urmările. Prin aceasta, eu sper ca valoarea jucătoarelor din campionatul nostru să atingă un nivel cât mai înalt de profesionalism…E o mutaţie şi în plan mental. Trebuie să te obişnuieşti cu ideea că terenul de handbal e locul tău de muncă.

-Ce întrebare ţi-ai adresa în acest moment important al carierei tale sportive?
-Nu ştiu ce întrebare, dar ca orice tânără jucătoare îmi doresc întotdeauna să evoluez cât mai mult şi căt mai bine, să cresc în valoare şi să-mi aduc o contribuţie importantă în handbalul românesc...Imi doresc mai mult ca oricând să fac performanţă, să nu mă opresc la acest nivel şi împreună cu noua mea echipă să ajung să joc în Cupele Europene, unde  să facem o figură frumoa

“Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!”

 “Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!”

@ Interviu cu fosta voleibalistă a Ştiinţei Bacău, Viktoriia POLISCHKUK

O bună  vreme, Viktoriia Polischkuk a reprezentat exuberanţa şi plăcerea jocului din sextetul Ştiinţei. Vika se confundase, la un moment dat, atât de mult cu formaţia băcăuană şi cu Bacăul însuşi, încât suporterii şi uitaseră că fata sosită în 2003 să “coordoneze” lupta la fileu a echipei lui Florin Grapă era de undeva de prin părţile Kievului natal. Când s-a auzit pentru prima dată că Vika  vrea să se întoarcă acasă, mulţi s-au arătat nedumeriţi: “unde acasă?!”…Aproape un deceniu, voleibalista ucraineană a fost pe postul unui pilot de care toată lumea are nevoie pentru un zbor lin şi în siguranţă. A fost înconjurată de simpatie şi admiraţie. Nicăieri, în teren, pe stradă…nu putea trece neobservată. In ultimul sezon, a fost zărită, însă, tot mai singură şi îngândurată. Cea mai “longevivă” stranieră a sportului românesc, din toate timpurile, îşi încheiase, însă, misiunea, adăugând încă o filă de istorie voleiului băcăuan.  Una pe care o vom parcurge întotdeauna cu nostalgie şi plăcere…

                                                                                                                    Leonard POPA

-Ce îţi mai aminteşti din începuturile tale în volei? Cum ai descoperit acest sport?

-Am venit la volei în clasa a 3-a şi îmi aduc aminte că, numai după trei săptămâni, deja, am plecat în cantonament cu echipa...Am început să practic acest sport, datorită primei mele antrenoare, Inna Borta. Ea m-a găsit la şcoala unde eram, dânsa a fost aceea care a stat lângă mine, ori de câte ori am avut nevoie. Acum, după atâţia ani,  înţeleg că am luat o hotărâre bună când am ales să fac volei....Mergeam şi la dans, în paralel, dar e foarte greu să faci bine multe lucruri, în acelaşi timp...

-Când a fost primul contact cu voleiul românesc? Cum ai descoperit Bacăul?

-În 2003 am venit la Bacău. Terminasem universitatea şi am vrut să încerc ceva nou. Am primit propunerea să joc la Ştiinţa şi aşa am ajuns la Bacău. Încă din prima zi, am fost bine primită.

-Cu excepţia unui singur sezon, când ai jucat la P.Neamţ (2007-2008), toată tinereţea ţi-ai petrecut-o aici...Cum caracterizezi această perioadă? Care au fost cele mai frumoase amintiri din timpul acesta?

-Au fost 7 ani buni la Bacău…Cel mai fericit moment a fost în 2005, când noi am câştigat şi cupa, şi campionatul... Mărturisesc, însă, că au fost multe momente de neuitat în perioada asta…Dacă încep să le amintesc, cred că nu mai rămâne loc pentru nimic în revistă!

-Multe fete veneau şi plecau de la Bacău...Tu rămâneai mereu…Cu care dintre ele te-ai înţeles cel mai bine în teren? Dar în afara lui?

-Da, multe fete veneau şi plecau, dar când am venit la Bacău, deja, erau Nicoleta Manu, Mihaela Truţă (MIKI e cea mai bună prietenă a mea! ) şi Georgiana Faleş. Cu fetele astea am început…Ele m-au primit la echipă şi au fost mereu lângă mine. Mai târziu a venit şi Mihaela Herlea care, la rândul ei, m-a ajutat foarte mult. Dar nu vreau să spun că restul fetelor de la echipă nu sunt prietenele mele, cu toată  echipa m-am înţeles foarte bine şi mereu atmosfera a fost ok, indiferent ce se întâmpla în teren. Cu toată sinceritatea, pot  spune  ca mi-e dor de fete...

-Să revenim la ultimul campionat...De ce nu am câştigat titlul? Care crezi că au fost greşelile noastre? De ce ne-am pierdut spre final, deşi am condus permanent în campionat?

-Nu pot să spun cauza, toată lumea a dorit foarte mult asta, dar cred că în semifinală ne-am întrebuinţat serios, mai mult decât am preconizat, şi nu am mai putut  regăsi forma cea mai bună pentru finala cu voleibalistele din Constanţa. Nu vreau, însă, să găsesc scuze...Am înţeles că multă lume  dă vina pe mine. Pot să spun un  singur lucru: eu am vrut mult, am încercat să fac tot ce am putut  mai bine…Cred că nu a ieşit aşa cum mi-am dorit. Îmi pare extrem de rău.

-Ce urmează în cariera ta sportivă? Cred că multe formaţii din România te-ar dori în lotul lor. Nu ţi-ai spus încă ultimul cuvânt…

-Despre plecarea mea, pot să spun că eu am luat această hotarare de mai mult timp. Pur şi simplu, am simţit că nu pot să dau mai mult pentru echipă. Ba chiar  mă gândesc să

mă retrag din volei. Indiferent de situaţia de la Ştiinţa, eu nu  intenţionam să mai continui în sezonul următor…

-Dacă ar fi să o iei de la capăt, în 2003, ai mai veni la o echipă ca Ştiinţa? Ai mai avea aceeaşi opţiune? Nu-ţi pare rău că nu ai activat într-un campionat mai puternic, deşi o puteai face?

-Mi-e foarte dor de Bacău, de fete, dar totuşi casa mea e aici, în Ukraina, şi trebuie să fiu lângă familia mea. Dacă aş putea întoarce timpul înapoi, pot să spun cu tarie şi sinceritate că aş face la fel. Aş fi venit la Bacău, la Ştiinţa, alături de fete… Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!

-Un ultim gând către Bacău, înainte ca trenul de Kiev să se îndepărteze?

-Indiferent de ceea ce se va discuta, cu temei sau fără, vreau să se înţeleagă că toată această perioadă petrecută la Bacău a fost una extraordinară şi vreau să le mulţumesc pentru aceasta tuturor suporterilor care au fost lângă noi permanent. Bacăul are un  public super şi sper că aşa va rămâne şi, indiferent de o situaţie sau alta, o să fie mereu lângă echipa de volei!

“Nici astăzi nu l-am iertat pe Iosif Lazăr! Şi acum mai trăiesc coşmarul din meciul cu Progresul…”

“Nici astăzi nu l-am iertat pe Iosif Lazăr! Şi acum mai trăiesc coşmarul din meciul cu Progresul…”

@ Interviu cu Anton PUBLIK (extrema de geniu a lui Dinamo Bacău din anii ’50-’60)

…Înainte de Marele Dembo, a fost Publik.  Aripa divină a dinamoviştilor  băcăuani a fost buzduganul cu care fotbalul local îşi anunţa marile izbânzi de mai târziu. Fără el, Gram nu ar fi fost puncheurul recunoscut. Cu el în teren, teribilul Zavoda avea o grijă suplimentară. Anton Publik rămâne în memoria stadioanelor drept fotbalistul care a inventat golul direct din corner! Când executa el din dreptul steagului de colţ, spectatorii stăteau în picioare, gata să-şi înalţe bucuria la cer, ca la o lovitură de la 11 metri. Nimeni nu i-a  dibuit  măiestria cu care înscria de 3-4 ori într-un campionat, dintr-o asemenea poziţie, după cum nimeni, nicăieri în lume, nu i-a mai repetat isprava, după aceea. Mărturisesc că nu m-aş fi simţit împlinit, la aceasta oră a amintirilor, dacă nu aş fi reuşit să-i smulg câteva răspunsuri celui care ne-a oferit cea mai palpitantă poveste a fotbalului băcăuan din perioada 1958-1965…    

                                                                                                       Leonard POPA

-Aţi fost simbolul echipei băcăuane din anii ‘58-’65, regimul Dej...Ce vă mai amintiţi din Bacăul de atunci, mă refer la  Dinamo...

-Dinamo Bacău din anii 1958-65 a fost o formaţie de Divizia "A" mai mult
decât de mijlocul clasamentului, în care eu am fost unul dintre jucătorii de bază ai acesteia, dar nu cred că am fost şi simbolul său. Majoritatea jucătorilor, venind de la Braşov-Cluj la Bacău, alături de câţiva jucători locali, a reuşit, datorită conducerii clubului, antrenorilor şi MAI-ului, unde am fost angajaţi toţi jucătorii, să formeze o echipă, în adevăratul sens a cuvântului.

-In 1958, jucam în Divizia A, cu o echipă nouă, venită pe traseul amintit de dvs., Braşov-Cluj...Antrenor era C.Teaşcă. Cum era "Piticul"?

-Primul antrenor al echipei venită în 1958, toamna, la Bacău, a fost,  într-adevăr, Constantin Teaşcă, "Piticul", pe care eu personal l-am apreciat pentru severitatea şi priceperea cu care a pregătit echipa, mai ales din punct de vedere TACTIC şi FIZIC. Deficitar a fost în pregătirea echipei la factorul psihologic, fiind total lipsit de simţul pedagogic. A fost un antrenor "TIRAN", care a folosit toate posibilităţiile de putere pe care le-a avut la dispoziţie, pentru a constrânge jucătorii, tăiând în carne vie, indiferent de valoarea lor.

-Gram? Cum era Gram, ca jucător? V-a fost coleg de linie...Ţîrcovnicu? Iosif Lazăr? Care era atmosfera în echipă?

-Atmosfera în echipă a fost, în general, mai mult decât bună, chiar familială, datorită nucleului  de jucători pe care îl amintesc cu plăcere: C. Rădulescu, C. Cincu, N.Vătafu, V. Giosanu, Eftimie Haralambie, Ilie Bucur, G. Ciripoi, Miki Ujvari, Matyi Gram, C. Cîrnaru şi, poate, chiar eu. Cu aceşti colegi de echipă mă înţelegeam minunat. De altfel, şi cu ceilalţi jucători am avut relaţii colegiale. M-aţi întrebat cum era Gram ca jucător? Cu mâna pe inimă pot să spun că a fost un jucător de valoare, un om de gol, de altfel, ani în şir, golgeterul echipei. Ţîrcovnicu a fost un artist al balonului, un jucător creativ cu inteligenţă de joc. Iar Iosif Lazăr, cu toată valoarea sa de mare jucător, a fost un om fără caracter. Se spune că despre morţi să vorbim numai de bine sau deloc, dar în cazul lui Iosif, eu personal nu-i  pot ierta meciul pierdut/vândut cu Progresul Bucureşti pe teren propriu, cu 3-4, după ce am condus cu 3-0 (disputat la 9 iunie 1963-n.red.). Dacă Bunul Dumnezeu vrea să-l iarte, nu sunt împotrivă, dar eu nu-l iert! Si acum mai trăiesc coşmarul din meciul acela cu Progresul, care ne-a retrogradat. Eu am fost pe teren şi am suferit enorm împreună cu colegii mei de echipă, iar după meci, la analiză, am declarat, clar şi hotărât, în faţa tuturor, că eu n-am să mai intru pe teren dacă Iosif mai joacă!

-Ce meciuri v-au rămas în suflet  din perioada aceea? 

-În privinţa meciurilor care mi-au rămas în suflet, ţin minte două partide în care eu am fost eroul acestora, adică la Ploieşti cu Petrolul, câştigat cu 3-1, eu marcând 2 goluri, în timp ce al treilea gol a fost marcat de Filip, din pasa mea. De asemenea, la Bucureşti, contra lui Dinamo, am câştigat cu 2-0, eu marcând primul gol, iar al doilea  a fost realizat  din 11 m, eu fiind cel  faultat în careu. Îmi mai amintesc cu mare plăcere de duelurile extraordinare purtate cu Vasile Zavoda II , care întotdeauna au ridicat tribunele în picioare. Fundaşul dreapta Popa, de la Dinamo Bucureşti, pur şi simplu,  tremura când juca contra mea. Ar mai fi multe de spus, mai ales despre loviturile mele de colţ. Întotdeauna am reuşit să creez panică în faţa porţii adverse şi, de nenumărate ori, 2-4 ori pe an, am reuşit să marchez direct din lovitura de colţ. Din partea stângă am bătut cu piciorul drept, iar din partea dreaptă am bătut cu piciorul stâng.

-A urmat despărţirea de Dinamo Bacău...Ce traseu aţi urmat dvs.? Nimeni nu-şi mai aminteşte precis…

-La această întrebare am să răspund, dar nu acum. Cu îngăduinţa dvs., amânăm răspunsul, măcar o lună, şi o să aflaţi adevărul despre plecarea mea din Bacău, oraş care, între timp, a devenit al doilea oraş natal al meu…

-Aţi jucat şi în Naţională...Cum caracterizaţi fotbalul românesc de atunci? Ce mari jucători v-au rămas în memorie?

-Da, am fost în Lotul Naţional permanent, între anii 1959-1964, fără să joc vreun meci oficial. Meciuri de antrenament, de pregătire, am jucat aproximativ 25-26… Jucătorii pe care i-am apreciat în acea perioadă au fost, printre alţii: Voinescu, Ilie Datcu, Vasile Zavoda II, Apolzan, Tibi Bone, Onisie, Nicuşor, Călinoiu,  Petschovsky, Farmati, Ene I, Ene II, Ţîrcovnicu, Eftimie, Pârcălab, Dudu Georgescu, Lereter, Dembrovski, Fraţii
Nunwailer III-IV-VI, Dobrin, Dinu, Bölöni Laci, Sătmăreanu, Lucescu, Aristică Ghiţă şi mulţi alţii…

-Ce impresie vă lasă astăzi fotbalul românesc? Cum se vede acesta din Suedia?

-Dacă vreţi să stiţi părerea mea despre fotbalul din România, din epoca mea, şi în ce măsura uriaşă s-a dezvoltat şi s-a transformat până azi, atunci poate că o să vă surprind cu câteva fapte. Să ne înţelegem, eu vorbesc despre fotbalul de performanţă, cu jucători de valoare, cei care cunosc şi ştiu să execute toate elementele şi procedeele tehnice, deci nu sunt în faza de învăţare. Noi, în timpul respectiv, am avut controlul balonului, chiar ne permiteam să facem spectacol, dar atunci am avut timp şi spaţiu, iar astăzi, indiferent de sistemul de joc, fotbalul  se joacă în permanentă criză de timp şi de spaţiu! De ce? Pentru că, toţi jucătorii se apără şi pe urmă atacă cu grijă. Chiar şi Barcelona face la fel. Viteza jocului a atins absolutul, eu cred că este imposibil să mai crească. În timpul nostru un jucător alerga 6000 m, maximum 7000 m, iar astăzi un jucător, în 90 de minute,  sub 14-15000 m nu aleargă. Asta înseamnă că prima sarcină a fiecărui jucător este să nu permită adversarului să joace. Din cauza aceasta, se joacă în criză de timp şi spaţiu, de aceea s-au echilibrat valorile echipelor, iar rezultatele depind de câteva sclipiri spontane ale jucătorilor  de clasă, sau chiar de NOROC… Da, de noroc, care a devenit al şaselea factor al jocului, vezi când rezultatul este hotărât de prelungiri sau de loviturile de pedeapsă. Dar să trecem de teorie…Dacă, totuşi, vreţi, pot să vă ofer cartea mea cu titlul: TEHNICA FOTBALULUI ÎN REGIM DE VITEZĂ MAXIMĂ, carte care în Suedia a devenit un material obligatoriu în pregătirea antrenorilor de fotbal, cartea fiind  tradusă şi în limba engleză.

-Din 1988, v-aţi stabilit în Suedia...Cu ce v-aţi ocupat acolo?
-Da, în anul 1988, m-am stabilit în Suedia. La început, mi-a fost foarte greu, necunoscând limba. Am îngrijit handicapaţi psihic şi fizic. După câţiva ani, am reuşit să obţin o catedră de Educaţie Fizică şi Sport la Botvids Gymnaziul (Liceul Botvid), unde am lucrat până 2010, totodată, conducând şi Academia de Fotbal a Liceului, obţinând rezultate meritorii. De trei ori am ajuns în finala Stockholmului şi de două ori am şi câştigat Campionatul Liceelor…

-Cu care dintre foştii  fotbalişti băcăuani mai ţineţi legătura astăzi?

-Dintre foştii mei colegi de echipă, după cunoştinţele mele, numai bunul meu prieten Nicu Vătafu mai trăieşte, cu care vorbesc la telefon la sărbători, şi cu fostul meu dascăl, nea Costică Anghelache, pe care îl apreciez şi stimez enorm şi pe care, în fiecare an, îl vizitez la Bacău. Soţia mea, Mariana, este bacăuancă. De asemenea, ţin legătura şi cu Madocsa Kiss, stabilit la Tg.Mureş.

-Despre fotbalul băcăuan ce mai ştiţi?

-Din păcate, fotbalul bacăuan este în derivă, iar domnul Sechelariu, pe care l-am apreciat şi îl apreciez şi în prezent foarte mult, nu mai investeşte bani în fotbalul de performanţă, spre regretul meu, pentru că, după cum am spus mai înainte, Bacăul este şi rămâne al doilea oraş natal al meu…

-Domnule Publik, vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu şi sper să ne întâlnim din nou, peste un timp,  pentru răspunsul acela…amânat!

Cui foloseşte?

Cui foloseşte?

…Handbalul feminin băcăuan încheie campionatul cu o nedorită contraperformanţă. Ceea ce era doar o supoziţie, în tur, a căpătat conturul unei realităţi, la sfârşitul sezonului. CSM BACẶU a retrogradat de pe ultima poziţie, neavând nici măcar şansa unor jocuri de baraj, aşa cum s-a întâmplat cu SCM Craiova (“lanterna” toamnei), care, cu o singură mutare, în pauza competiţională (transferarea Roxanei Gatzel-Han, de pe banca de rezerve a Oltchimului) s-a salvat la pas, câştigând confortabil toate jocurile supravieţuirii… O amărăciune şi mai mare provine din faptul că formaţia băcăuană a beneficiat de un lot, în general, valoros, cu mult peste valoarea unor echipe care vor continua să joace în primul eşalon. Cauzele sunt multiple şi profunde, iar vina ar trebui împărţită în mod egal între toţi factorii responsabili ai clubului, conducători, antrenori, jucătoare… Aşa cum se întâmplă într-un moment delicat, săgeţile înveninate au început să fie aruncate  dintr-o parte în alta, fiecare tabără având propriile argumente. Conducerea nu mai vrea să onoreze- integral- contractele, susţinând că nu poate finanţa un eşec, handbalistele au plecat care încotro, ameninţând cu acţionarea în instanţă. Fiecare caută să-şi valorifice din plin partea de adevăr, neadmiţând nici măcar o frântură din punctul de vedere al celeilalte părţi. Logic şi natural ar fi fost ca, pornind de la rezultate şi de la exprimarea individuală a fiecărei jucătoare, conducerea clubului, după o consultare absolut obligatorie cu antrenorii, să tragă o concluzie şi o linie contabilă fără echivoc. Să o spunem din capul locului: nu toate jucătoarele au avut aceeaşi atitudine sportivă în decursul campionatului. Unele au excelat prin apatie şi indiferenţă, considerând că au descins la Bacău ca în sala de aşteptare a gării unui  nod feroviar. Nu le vom nominaliza, dar în cele mai multe meciuri s-a văzut că echipa este văduvită de extreme, de agresivitate în apărare, de relaţia cu pivotul…Jumătate de sezon, am stat, practic, într-un singur portar (Parhomenko), am evoluat fără un coordonator veritabil, în ianuarie, singura jucătoare care a acceptat să vină la Bacău, pe acest post,  fiind Amelia Busuioceanu, intrată în conflict cu fosta sa formaţie, HCM Roman… Au fost, însă, şi câteva reuşite individuale care au atras atenţia, nu numai suporterilor locali: paradele de senzaţie ale Cristinei Sîntămărean (revenită cu succes între buturi, după o lungă perioadă de indisponibilitate), aruncările Radinei Krumova, o jucătoare de 9 metri excelentă, care a trecut repede peste handicapul de a fi jucat câtiva ani în anonimul campionat al Greciei, devenind una dintre favoritele spectatorilor… Ambiţia şi dorinţa celor două jucătoare de a continua la Bacău şi în sezonul următor le recomandau vizorului conducerii de club. Cu ele şi cu încă doua-trei fete din lotul avut la dispoziţie (mă gândesc, în primul rând, la Szabo, Mănăilă şi Amoagdei)  s-ar fi putut închega un nucleu valoros, căruia să i se încredinţeze obiectivul de revenire în prima divizie. Din păcate, măsurile  hotărâte de administraţie au lovit nenuanţat tot colectivul, evitându-se, dintr-o pudoare excesivă, orice ierarhizare. Bineînţeles, pentru cele în cauză, o astfel de decizie nu a făcut altceva decât să le amplifice la maximum sentimentul frustrării… Şi aşa, în loc să aibă o perspectivă clară asupra celor ce vor urma, CSM Bacău s-a trezit în situaţia de a nu mai şti pe cine contează, dacă  se va număra sau nu, în sezonul următor, printre formaţiile cu obiective precise. Bănuim că o asemenea stare de lucruri confuză nu surâde nimănui şi prelungirea sa ar fi un nonsens. Bacăul, cu două echipe în eşalonul secund, cu amintirea anilor săi de glorie handbalistică, nu-şi poate propune doar o simplă participare, o bătută pe loc din care să nu desluşeşti decât zgomotul blacheurilor… Astfel de abordări ale performanţei ar fi inutile şi n-ar putea decât să ne facă să ridicăm din umeri, nedumeriţi: cui i-ar folosi?!

Leonard POPA

“Dacă merge bine ceasul, nu umbla la mecanismul său!”

“Dacă merge bine ceasul, nu umbla la mecanismul său!”

@ Interviu cu Florin GRAPĂ (Preşedintele Clubului Ştiinţa Bacău, antrenorul echipei de volei feminin)

  

       La Bacău, echipele se nasc şi mor, în functie de interesele de moment. Voleiul feminin e o excepţie. Trăieşte prin propria performanţă…De aproape un sfert de veac, cel care veghează ca lucrurile să nu capete o altă turnură este Florin GRAPĂ.

Leonard POPA

-Domnule Florin Grapă, cu două titluri de vicecampioni, la volei feminin şi handbal băieţi,clubul pe care îl conduceţi s-a instalat confortabil în fruntea judeţului,la nivel de echipe. Există vreun secret managerial?

-Secretul lui Polichinelle (un secret pe care îl ştie toată lumea-n.n.)! Muncă, seriozitate, puterea grupului…Toate acestea n-ar putea fi puse, însă, în evidenţă, dacă nu am beneficia şi de o finanţare pe măsură. Fără sprijinul municipalităţii, rezultatele de valoare nu ar fi posibile. Şi aici, e bine să fac o precizare, clubul Ştiinţa primeşte o finanţare de bază, departamentală, care ne permite să participăm la competiţii, dar onorarea contractelor încheiate cu antrenorii şi sportivii se face cu ajutorul primit de la  municipalitate şi sponsori. Aşa se explică de ce la Ştiinţa suntem cu plăţile la zi, în condiţiile în care alte cluburi au probleme serioase. Poate, ar  trebui să mai adaug ceva, pentru a nu da naştere la interpretări. Nu există niciun fel de discriminare, în privinţa împărţirii bugetului. Toate secţiile din cadrul clubului sunt tratate în mod egal. Fiecare sportiv legitimat la noi primeşte îndemnizaţia lunară de 420 lei, asigurându-i-se cazarea şi masa zilnică.Totul, conform normatoarelor în vigoare. Bineînţeles, performanţa este răsplătită diferit, aşa cum este normal.

-Care este perspectiva secţiilor din cadrul clubului? Veţi mai închide dintre ele? Veţi da undă verde altora?

-Deocamdată, mergem înainte cu ce avem. Secţiile de volei, atletism, badminton şi karate ne-au adus suficiente satisfacţii. Poate, puţini ştiu, dar atletismul are doi campioni naţionali, Ionuţ Zaizan (800m şi 1500m), acesta fiind şi vicecampion balcanic,  şi Nicolae Soare (5000m şi 10 000m). La volei, băieţii au fost foarte aproape de promovare, ratând barajul. Şi la badminton sunt rezultate notabile. Nu avem niciun motiv să nu continuăm.

-Ajungem şi la volei…Au fost voci care au afirmat că Ştiinţa nu şi-ar fi dorit o eventuală promovare a formaţiei masculine, că ar fi fost dificil pentru club să susţină două formaţii în primul eşalon.

-Total neadevărat! Eu mi-am dorit mult ca echipa masculină să revină în divizia de elită.,,Nu s-a putut. Poate, nici valoarea lotului nu ne-a permis. E diferenţă mare între cele două eşaloane. O vom lua de la capăt, chiar dacă unii dintre jucători sunt la final de contract şi vor pleca. Aştept, însă, ziua când echipa va fi formată din jucători valoroşi, capabili de îndeplinirea obiectivelor, născuţi şi crescuţi aici.

-Inainte, facultatea era o motivaţie…La Bacău, veneau mulţi sportivi de valoare, pentru a deveni studenţi…

-Astăzi, nimeni nu mai e atras de aşa ceva. Toţi vin numai dacă ai să le pui pe masă un contract serios. Punând aşa problema, nu întotdeauna performanţa are de câştigat, dar e o realitate a vremurilor în care trăim.

-Fetele? Iarăşi, locul 2, vicecampioane…Mulţumit?

-Nu am cum să fiu mulţumit. Nici acum nu mi-am revenit. Când conduci autoritar tot campionatul şi cedezi în final, nu e uşor să suporţi un astfel de deznodământ.

-Cauze? Iertaţi-mă, dar senzaţia a fost că am condus toată cursa, însă, pe ultima turnantă, n-am mai avut aer. S-a văzut asta încă din semifinale…

-Intr-un fel, am fost dezavantajaţi de programarea jocurilor. In ultimele 10 etape, am întâlnit doar adversarii mai slabi, Sibiu, Cluj, Lugoj, Iaşi…Ne-am impus fără probleme, dar ne-am ieşit din ritm şi s-a creat impresia că putem fi câştigători prin simpla prezenţă în teren. Asta ne-a fost fatal. După partidele cu CSM, de la Bacău, ne-am revenit, la Bucuresti, când am întors rezultatul. Eram pe un trend din nou crescător, finala am pregătit-o foarte bine, fetele erau decise să aducă oraşului al treilea titlu naţional din istoria clubului… Din păcate, încă din primul meci de acasă cu Tomis Constanţa, au apărut erorile de arbitraj. Nu vreau să dau vina doar pe acest aspect, dar dacă la 1-2, când a intervenit greşeala aceea flagrantă a arbitrilor, văzută de toţi spectatorii, se făcea 2-2 la seturi, nu se ştie care ar fi fost deznodământul în actul decisiv. Apoi, au apărut şi cauze absolut  obiective.  De pildă, Alexandra   Sobo, o jucătoare-cheie în angrenajul nostru, a fost depistată cu probleme grave de sănătate şi, evident, nu s-a mai putut exprima  la potenţialul său maxim. La Constanţa, ne-am ţinut de adversar în primul set şi o bună parte din cel de-al doilea, apoi, însă, ne-am rupt şi nu am mai putut recupera. Au fost şi fete care n-au putut trece peste miza partidei şi care, aflate la final de contract, nu vor mai face parte din lotul nostru în campionatul următor.

-La cine vă referiţi?

-La Polischuk, Elisei, Lupu şi chiar Manu…Primele trei, în mod sigur, nu vor mai fi la Ştiinţa. Lupu, am înţeles, că va opta pentru Dinamo.

-E vorba de jucătoare de bază…Cine le va lua locul? Există un curent de opinie care afirmă că e nevoie de “straniere”, pentru a susţine performanţa de vârf. Aşa cum se întâmplă prin Azerbaidjan, dar şi la echipele valoroase din ţară, unde sportivele din afară îşi fac loc tot mai mult. Subscrieţi la această idee?

-Nu exclud o asemenea variantă. Şi noi am avut straniere în ultimii ani. Totul va depinde, însă, de bugetul pe care îl vom avea la dispoziţie. In Azerbaidjan, se investeşte serios în sport. Când ai bani, nu e greu să aduci jucătoare de valoare…

-Anul viitor, vom lupta din nou, pe două fronturi, în cel “european’ şi în campionat…Vom avea suflul necesar?

-Competiţiile te călesc, nu trebuie evitate. Vom fi prezenţi, desigur, şi într-o parte şi în alta…Ambiţiile rămân aceleaşi.

-Voleiul românesc la nivel de naţională cam bate pasul pe loc…Ultimele rezultate oficiale, 0-3 cu Spania, 3-0 cu Ungaria, 1-3 cu Serbia, în Cupa Ligii Europene, pun în evidenţă o anumită inconstanţă. Care e adevărata valoare a voleiului nostru feminin? Uneori, ne dă impresia că poate mai mult, apoi, imediat, îţi înşală aşteptările…

-Valorile noastre, nu atât de multe pe cât ne-am dori, sunt disipate în campionate diferite, e dificil să dispui de ele în pregătiri centralizate. Apoi, din urmă, nu mai vine nimic. Nici antrenorii nu-şi mai dau silinţa cum ar trebui. Uitaţi-vă ce se întâmplă în curtea noastră, la Ştiinţa. In cele două formaţii, nu există niciun băcăuan autentic. La formaţia de fete nu este nici măcar o rezervă care să provină din pepiniera de la Bacău sau Oneşti.

-Sunteţi cel mai longeviv antrenor din sportul băcăuan…Aţi crescut generaţii întregi de jucătoare. Care a fost cea mai valoroasă, aceea din 1998, când am cucerit primul titlu naţional?

-Valoric, da, aceea a fost. Ca atitudine şi plăcerea  jocului, aş putea menţiona generaţia din ‘95, cu Polocoşeri, Cristieana Cojocaru, Tuduriu, Schragner, Jeni Ichim, Melania Rusei-Alexe…Eu nu am avut niciodată titulare şi rezerve în echipă. In teren, locul şi-l ocupă jucătoarea singură, în măsura în care respectă indicaţiile tehnico-tactice. Aici e marea diferenţă între volei şi celelalte sporturi cu mingea. Dacă la fotbal sau handbal conduci cu 10 goluri diferenţă, poţi face orice înlocuire, poţi lăsa suporterii să-şi încerce propriile variante, nu se mai schimbă mare lucru în deznodământul partidei. In volei, o înlocuire neinspirată, chiar si atunci cand ai un avantaj confortabil, poate  schimba total cursul jocului. Florin Balaiş, un  celebru antrenor gălăţean, avea o vorbă la care ţin şi eu foarte mult. Dacă merge bine ceasul, nu umbla la mecanismul său. In ceea ce mă priveşte, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea şi luciditatea să mă pot retrage la timp, fără să dezamăgesc profund pe nimeni. Nu există persoană de neînlocuit…

-Haideţi să mai lămurim un aspect. S-a spus despre dvs, mai ales de către răutăcioşii care au obosit să vă tot numere succesele, de-a lungul anilor, că nu aţi jucat niciodată volei…

-Eu nu am absolvit facultatea la Bacău, ci la Bucureşti. In mintea mea de atunci era că o facultate serioasă nu se poate urma decât în Capitală. Intâlnirea cu Vasile Ghenade, despre care s-a spus că este mentorul meu, s-a produs în alte condiţii. Inainte de a fi student, am fost component al divizionarei B, Aurora Bacău, pe care regulamentul o obliga să aibă în teren doi juniori. Unul dintre cei doi juniori am fost eu…De acolo mă ştia şi profesorul Vasile Ghenade. In felul acesta, am lămurit şi controversa respectivă.

-De peste 20 de ani, aveţi acelaşi “secund”, pe profesorul Melu Manta…Cum s-ar putea explica această “convieţuire” îndelungată?

-In primul rând, ne leagă o amiciţie veche. La începuturile colaborării noastre, eu eram mai impulsiv. Dânsul, fiind de o altă structură, mai blând, a ştiut să completeze, întotdeauna, ce mi-a lipsit mie. Dacă am fi fost amândoi două săbii, nu am fi avut loc în aceeaşi teacă…

Singurătatea handbalistului de cursă lungă…

Singurătatea handbalistului de cursă lungă…  

+Interviu cu handbalistul Sandu IACOB (Ştiinţa Dedeman Bacău)

    La 15 ani, era cel mai bun handbalist al generaţiei sale… Numai că, spre deosebire de alte cazuri similare, Sandu Iacob şi-a continuat povestea de succes, devenind cartea câştigătoare a formaţiilor aflate în căutare de performanţă… Pe unde a fost ca jucător, la Bacău, Steaua, Săvineşti, Constanţa, Naţională, chiar şi în tricourile occidentale de prin Germania şi Elveţia, Sandu Iacob s-a bucurat de statutul de lider de echipă, punându-se cu totul în slujba acesteia. In 2007, a promovat Ştiinţa de unul singur, în 2008 şi-a adjudecat trofeul golgeterilor, iar în 2011 a propulsat Energia Tg.Jiu în finala Cupei României. La Bacău, unde orgoliile personale iau adesea locul aprecierii celorlalţi, succesele i-au fost privite cu un singur ochi…Şi acela, de sticlă, dar Sandu ştie, nimeni nu-i profet în ţara sa…Cândva, însă, memoria sportivă îl va aşeza acolo unde îi este locul. Sandu Iacob a fost ultimul mare talent propus de handbalul masculin  băcăuan.

Leonard POPA

                            

-Sandu, de ce handbal şi nu ...fotbal? Te tragi dintr-o familie cu o veche tradiţie fotbalistică...

-Handbalul mi-a oferit bucuria GOLULUI şi un mediu mult mai plăcut decât fotbalul. La 14 ani, am practicat în paralel, timp de 3 luni, şi fotbal,şi handbal… Faptul că, în scurt timp, am făcut parte din lotul de juniori al României m-a convins să continui cu handbalul. Tatăl meu, atâţia ani, maseur al celebrei  Dinamo Bacău, a fost dezamăgit la început (lucru pe care l-am aflat peste ani) de opţiunea mea, mai ales că investise în mine, emoţional şi material, pentru a ajunge fotbalist. Imi amintesc că, în ultimul meci de fotbal pe care l-am jucat, am format un cuplu de fundaşi centrali cu, mult mai cunoscutul, Cristi  Ciocoiu!

-Intr-un arc peste timp, ce momente ai reţine din lunga ta carieră handbalistică? Care dintre acestea îţi sunt cele mai dragi?

 -Intrebarea mă face să mă simt ''bătrân'', la ceasul destăinuirilor… Să răspund, totuşi. Cele mai importante momente pozitive:  transferul în prima ligă germană şi meciurile cu Muntenegru, din playoff-ul pentru CM din Croatia 2009. Negative: evoluţia personală de la CM din Croaţia 2009 şi faptul că nu-mi găsesc, încă, locul în handbalul băcăuan.

-Ai prins, ca handbalist,la Bacău, diferite generaţii de jucători...Care dintre acestea consideri ca a fost cea mai valoroasă?

-Fără să deranjez pe nimeni, consider că generaţia Ştiinţei 1995, alături de care am debutat în liga 1, a fost din punct de vedere tehnico-tactic mai valoroasă decât toate generaţiile care i-au urmat. Câteva nume ale jucătorilor din acea perioadă sunt elocvente: Vieru,Vâjă,Călin,G.Cojocaru,Dragomir,Negovan,Tancău,Bondar, Alex.Eftene...

-Ai fost şi căpitanul echipei naţionale, o vreme.Ce se întâmplă cu reprezentativa noastră? Se poate vorbi de regres, stagnare sau progres?

 - Legat de reprezentativa României, consider că, în acest moment, suntem în progres faţă de acum 15 ani, dacă ţinem cont de faptul că naţionala a fost prezentă la ultimele două Campionate Mondiale…Dacă ne gândim la perioadele în care România cucerea medalii la competiţiile importante,suntem mult în urmă. De ce? Consider că schimbarea sistemului în 1989 a trimis România în haos, în toate domeniile de activitate. De atunci, tot încercăm reforme peste reforme, fără să mai formăm nimic…Putem reveni lângă cei puternici doar dacă muncim precum muncesc şi cei care sunt în frunte, CINSTIT! Dacă nu sunt foarte clar, sa alegem, ca model, GERMANIA,  sa muncim ca nemţii, sa respectăm regulile ca ei şi, garantat, vom avea succes! Intrebările mele sunt: "Vrem asta? Putem?"…

--Numeşte câteva măsuri imediate pe care le-ai lua, ca manager, pentru redresarea unei echipe de handbal….

- As contacta o firmă care să se ocupe de promovarea imaginii pentru a-mi vinde ''produsul'' şi un specialist in ''team-building'', pentru a colabora la cel mai înalt nivel cu cei care fac parte din ''produs''.

-Cum ai caracteriza sezonul Ştiinţei din acest an?

-Locul 2,cea mai bună clasare din palmaresul echipei, este tot ce rămâne în timp…

-La Bacău, există în momentul de faţă 4 echipe de handbal, 2 de băieţi, 2 de fete...doar una în Divizia A...E bine, e rău să fie "bifurcată" performanţa?

-Sunt argumente pro şi contra. Mă rezum doar la primele. Mai multe echipe înseamnă: mai multe locuri de muncă pentru sportivi, o bază de selecţie mai mare pentru antrenori, mai multe meciuri pentru suporteri, mai multe articole despre handbal pentru jurnalişti…

-Care îţi sunt planurile de viitor?

-Concret, în acest moment, am posibilitatea de a-mi continua cariera ca jucător, dar independent de asta, doresc să-mi găsesc locul în handbalul/sportul băcăuan! Mulţumesc suporterilor, sponsorilor,dlui. Apostol şi dlui. Stavarache pentru susţinere şi dvs.,jurnaliştilor, pentru importanţa pe care mi-ati dat-o de-a lungul timpului! ...Aş vrea, însă, să se ştie că propunerea de a-mi continua cariera de jucător am primit-o de la o altă echipă, nu de la Bacău,  cum era firesc, din mai multe puncte de vedere…

Vasile SOSU