*Interviu cu Mihai CĂRPUCI (fost component al lui Dinamo/Sport Club Bacău)

„Pe mine m-a debutat nea Aristică Ghiţă!”

…Un jucător-indiscutabil-important, crescut în umbra lui Lucian Catargiu, dar care aducea ca alură de Gh.Sinăuceanu. În 1974, când a debutat  la prima echipă a Sport Clubului, Mihai Cărpuci (n.19 februarie, 1955) se număra printre liderii unei generaţii foarte bune de jucători autohtoni, care avea să asigure continuitatea fotbalului băcăuan pe prima scenă fotbalistică a ţării vreme de un deceniu: Vasile Şoşu, Chitaru, Toni Enescu, Doru Botez, Puiu Antohi, Tiberiu Ilie…A fost momentul în care gazetarii au început să vorbească despre “şcoala băcăuană de fotbal”, nu doar despre Liceul Sportiv din oraş.

Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la fotbal? Tot de pe maidan?

-Am copilărit şi am locuit în zona Partizanul.Pe terenurile acelea virane, mereu se încingea câte o miuţă. Eu, Vali Cioancă, Toni Enescu eram nelipsiţi. Pe la 11 ani, am citit pe un stâlp că se făceau selecţii la Dinamo Bacău, pe stadionul din Parcul Libertăţii, şi ne-am dus şi noi să vedem ce înseamnă fotbalul cu ghete, organizat. Acolo, selecţioner unic era celebrul Cristea Ghica. Acesta te trecea imediat la joc şi după aceea îţi dădea verdictul:”Tu rămâi, tu pleci acasă…” Toţi pe care îi reţinea, ajungeau jucători de divizie. Nea Cristea nu se înşela niciodată. Eu am nimerit într-un grup cu cei cu care venisem, cu Toni Enescu, cu Vali Cioancă, dar şi cu Puiu Ghica, băiatul lui nea Cristea…

-De la bun început aţi jucat în spate?

-Nu, întâi, mi s-a indicat să joc la centru, lângă Vali Cioancă, aşa cum o făceam noi şi pe maidan, fără să ne-o ceară nimeni. Eu aveam, însă, un pas mai bun decât el, îmi plăcea şi golul, dar făceam şi faza de apărare, nu duceam lipsă de capacitate de efort. Cred că asta  i-a plăcut şi lui Mircea Nedelcu, care la 15 ani m-a luat la echipa de tineret a Sport Clubului.

-Aţi mai aşteptat ceva timp, până la debutul în echipa mare…Era greu să-ţi faci loc între Catargiu şi Velicu…

-Primul meci în Divizia A îmi amintesc că l-am jucat la Cluj, prin martie 1974,  cu CFR-ul. În deplasare, Sport Club se închidea, punând preţ mai mult pe defensivă. Aşa că eu am fost trimis la mijloc, să joc în faţa fundaşilor. Am pierdut atunci cu 2-0- ştiu că un gol l-a marcat vedeta locală, Adam-dar cronicarul de la “Sportul” m-a notat cu 8, chit că prin min.70 am fost înlocuit cu Doru Botez…Mai târziu, aveam să aflu şi cui datoram debutul pe prima scenă. Nea Aristică Ghiţă, enervat la culme că fundaşii centrali nu-l prea ajutau- ba mai mult, Rică Volmer, Dumnezeu să-l ierte!, începuse să dea şi autogoluri, s-a dus glonţ la Costică Rădulescu, antrenorul nostru, şi i-a spus: “Nea Costică, ăştia din 16 mi-au mâncat ficaţii…Fă ceva, adu-l pe blondul ăla de la tineret, bagă-l în teren, că-l şcolesc eu!”. Costică Rădulescu l-a ascultat şi înaintea meciului de la Cluj mi-a spus că voi intra în teren cu echipa mare. Pe loc mi-a crescut pulsul la 200, vestea venise pe neaşteptate, deşi eu îmi făceam treaba cât puteam mai bine la tineretul Sport Clubului. Nu mult după aceea, la un antrenament, l-am simţit pen ea Aristică cum pune mâna pe umărul meu şi-mi spune:”Bă, copilu,eu te-am debutat la prima echipă, dar dacă mă faci de ruşine, te bat de faci pe tine!”…

-Aţi jucat, deci, alături de monştrii sacri, Ghiţă, Dembrovschi…, dar şi cu noul val. Se schimbau generaţiile?

-Asta s-a petrecut puţin mai târziu, după ce echipa a retrogradat, în urma scandalului cu Dinamo din iunie 1974. Atunci, mulţi jucători cu experienţă au fost suspendaţi, Volmer, Sinăuceanu, Duţan, Gogu Munteanu, Catargiu, Voinea…Ghiţă şi Dembrovschi s-au transferat..Vrând-nevrând, echipa a trebuit întinerită radical, cu jucători get-beget băcăuani. Nimeni nu se aştepta să alcătuim o formaţie competitivă, într-un timp atât de scurt, dar noi am revenit în Divizia A numai după un an. Şi ce sezon am prins atunci! După 4 etape, în care fusesem ciuca bătăilor, n-am mai cunoscut înfrângerea până la sfârşit. E drept, celor “vechi” li se ridicase suspendarea, dar politica clubului de primenire a echipei a continuat. S-a dat, pentru prima dată, credit celor de la Liceul de Fotbal şi de la centrele de juniori.

-Aţi fost coleg de linie, totuşi, cu marele Dembo…Cum vă înţelegeaţi în teren cu el?

-Dembrovschi era o valoare internaţională, toţi îl respectau, pentru că rămăsese în inima tuturor ca jucătorul care făcuse să tremure marea Brazilie a lui Pele, la Mondialul din 70. Golul marcat de dânsul lui Felix, celebrul portar brazilian, se tot dădea la tv…Dembrovschi a fost, însă, mai întâi de toate, un jucător extrem de echilibrat, foarte cuminte. Ducea o viaţă singulară, nu avea prieteni. Când jucam mijlocaş-el în faţa mea-îmi spunea doar atât: ”orice minge ai, o trimiţi la mine…”. Nu i-am ieşit niciodată din cuvânt. Cred că Dembrovschi putea fi un antrenor şi mai mare decât a fost, întrucât era un pedagog deosebit, efectiv puteai învăţa de la el.

-Costică Duţan?

-Nea Costică a fost un mijlocaş cum rar a mai avut Bacăul. Foarte bun pasator şi proteja extraordinar balonul. Dacă mingea ajungea la el, era sigur că nu se va pierde. Un stil nemţesc, aş spune. De aceea, în duel “1 la 1”, neamţul  te face întotdeauna…Controlul şi protejarea mingii sunt esenţiale. Noi nu prea am avut asemenea jucători până la Hagi, dar Duţan ştia cum să n-o piardă, fără să aibă tehnica lui Dobrin.

-A-propos, aţi jucat contra lui Dobrin… Cum îl simţeaţi în gazon? Astăzi, după atâta timp, cum aţi stabili ierarhia Dobrin-Balaci-Hagi…?

-E tripleta noastră de aur, care ar fi făcut furori dacă cei trei ar fi jucat împreună, în acelaşi timp…Totuşi, aveau stiluri diferite. Dintre ei, doar Hagi se exprima în regim de viteză. Dobrin şi Balaci erau cam statici. E drept, Dobrin pasa fără să se uite la coechipier, avea fler, îl simţea ca un dulău…Odată am jucat contra lui la Piteşti. La noi, antrenor era Traian Ionescu. “Mihai, mi-a spus el, n-ai ce să-i faci, stai pe capul lui şi-l faultezi…”. M-am tot ţinut de “Gâscan” (una dintre poreclele lui Dobrin-n.n.) , dar el nu mişca nimic. Eu tot după el, deşi mingea nici n-ajungea la dânsul. Nu mă gândeam decât că aşteaptă un moment să mă facă, să mi-o dea printre picioare, şi să o zbughească pe traseele doar de el ştiute spre poartă. Şi cum tot îl jandarmuiam eu aşa, numai ce-l aud că-mi spune:”băi, buzatule, du-te şi joacă fotbal, că eu îs mort de beat, am băut toată noaptea…”

-Fotbalul nostru avea coloană vertebrală pe vremea aceea…Nu eram rupţi în două la mijloc, nu cădeam pe spate, cum se întâmplă astăzi la majoritatea echipelor de la noi…

-Şi Dinamo avea un mijloc puternic, era epoca lui Radu Nunweiller…Ce jucător! Organiza jocul şi dacă ar fi fost legat la ochi. Echipa juca după partitura lui, nu invers.Te măcina la mijloc, nu alta…După un meci cu Dinamo, îţi reveneai abia după trei zile.

-Nu vi se cerea asta? Nu începuseră aranjamentele cooperativei?

-Uneori, Dinamo venea cu pretenţii…Din 4 puncte, 3 trebuia să fie ale lor. Odată, ne-au spus-o pe şleau la Bacău. Aveau nevoie de victorie. La ei, antrenor interimar era Vasile Anghel. La noi, Dumitru Nicuşor. Arbitru, Cristian Teodorescu. Dacă pierdeam, noi retrogradam… Înainte de meci, centralul ne-a întrebat dacă ştim ce avem de făcut. Am jucat şi am câştigat cu 3-0. Cred că atunci a fost prima mişcare în front.

-N-au sărit cei de la Partid?

-Rolul lor era, cred, să ne mobilizeze. Înaintea partidelor, noi stăteam în cantonament la Hemeiuşi. Cu câteva ore înainte de începerea meciului, veneau cu maşinile lor negre şi ne spuneau pe un ton ferm, hotărât, ca la plenară: “Băieţi, să nu ne facem de ruşine, că e de jale…Stadionul e arhiplin!” Era teama aceea de a nu da niciun prilej de revoltă populară…

-Când v-aţi retras?

-La 31 de ani, m-a sunat Leonida Antohi, de la Iaşi, că vrea să facă echipă la Paşcani, cu Bucu, cu Ursu, toţi veteranii  de la Poli, şi m-a întrebat dacă nu vreau să ajut echipa să promoveze. M-am dus, pentru că mi-au dat bani de o Dacie, dar formaţia  s-a clasat pe locul secund şi nu a mai promovat. M-am întors la Bacău şi am continuat să joc la Aripile (Aerostar), într-o echipă unde mai erau Ghiţă Poenaru, Scânteie, Grigoraş…De acolo, m-am retras.

-Astăzi, vă place în mod special vreun fotbalist?

-Domnule, mie mi-a plăcut mult Chiricheş, dar acum îl văd pe Sînmărtean ăsta…Cred că fotbalul românesc ar trebui să-l cloneze şi să stea liniştit vreo câţiva ani. N-ar mai pierde nicio calificare în turneele finale. Uitaţi-vă la Tănase, din 20 de pase, 14 le dă la adversar. Sînmărtean dacă greşeşte două! Steaua n-are contracandidată la titlu de câţiva ani. Ar trebui să i se dea trofeul fără să se mai joace campionatul. Staţi să vedeţi unde se va ajunge cu reducerea numărului de echipe în primul eşalon. În câţiva ani, vom avea competiţie ca în Elveţia, cu câteva formaţii. E din ce în ce mai greu să atragi bani către fotbal. Decât un investitor care să se supere şi să-şi strângă jucăriile, apoi să plece fără urmă, mai bine ar fi  mai mulţi susţinători care să-şi plătească un abonament anual de câteva milioane vechi.

-Şi totuşi, ne calificăm cu naţionala la Euro?

-Asta, fără doar şi poate! Problemele, însă, abia atunci vor începe. Sper să nu mergem la turneul final numai ca într-o drumeţie…

VOLEI, F: ŞTIINŢA BACĂU-CSU Cluj 3-0 (15, 8, 4)

Mingea zboară, fileul rămâne  

Fetele de la Cluj, nişte vrăbiuţe zgribulite, hrănite cu firmiturile lăsate de alţii, au venit la Bacău ştiind că vor pierde în doi timpi şi trei mişcări făcute din încheietura mâinii de Alexandra Sobo. N-a fost un meci interesant decât după ce a coborât din scaun arbitrul principal, iar Florin Grapă le-a pus mâna la ochi studentelor băcăuane, să nu vadă pe cine sărută, când împart premiile tombolei. De-acum şi până dincolo de Crăciun, voleiul trăieşte din  amintirile toamnei. Mingea zboară, fileul rămâne…La fel şi noi, aştia lăsaţi de Dumnezeu să-i numărăm ochiurile şi nodurile şi să le punem în balanţă.  Parcă e un an mai zăpăcit decât altădată. Cu două înfrângeri, dar şi cu câteva victorii amare, Ştiinţa e ca o împărăteasă care umblă desculţă prin curtea propriului imperiu. Prin locurile unde cândva culegea doar trandafiri, acum au răsărit numai tufe de mărăcini: Blaj, CSM, Târgovişte…Vom vedea la vară ce must dau speranţele stoarse de profesorul Grapă. În 2015, la Europene, unde am ajuns tot cu buletin de Bacău (graţie Denisei Rogojinaru, Alexandrei Sobo, Sabinei Miclea şi Ioanei Baciu), vom localiza exact locul nostru pe cracă şi cine are dreptul la primul cântec al dimineţii, handbalistele sau voleibalistele? Până atunci, vă salut respectuos, de pe-un mal frumos…

Leonard POPA

VOLEI (F): Azeryol Baku – Ştiinţa Bacău 3:0 (27-25, 25-10, 25-23)

Scrisoare din Baku

Din capul locului, vă anunţ că, dacă s-ar fi considerat că s-a jucat fotbal, nu volei, scorul normal ar fi fost 7-4. Şi asta pentru că la pauză, adică înainte de setul al doilea, noi am cerut ceai de tuse, iar azerele au deschis, deja, şampania. Lucrurile sunt clare,  suntem fraţi de cruce cu cei de pe aici. Ne-am născut odată, de asta ne şi confundă lumea de afară, după nume. Am stat, însă, la mese diferite şi pe noi nu ne-au iubit ospătarii. N-am mâncat niciodată săbii înroşite în foc. Ce să facă biata Mihaela Albu (altminteri, o fată admirabilă), când o vede înalţându-se la fileu pe Strashi Filipova, uraganul Bulgariei? Sare într-un picior cum ştie din poveştile bunicii că se alungă fulgerele de toamnă, dar nu-i suficient. Azerii nu cred în eresuri, pentru că dorm noaptea cu capul pe saci de bani. Noi doar îi visăm. Am crezut o vreme că Ioana Baciu e soră cu biciul de Crăciun şi cnuta. M-am înşelat…La Baku, mama tuturor împuşcăturilor peste fileu este Jovana Brakocevic, o sârboaică recrutată şi ea în poligoanele musulmanilor. Am pierdut, iarăşi, fără să ciugulim nimic, dar măcar nu i-am mai făcut pe cei din Târgovişte să-şi scuipe în sân şi să-şi frece palmele ca bancherii. Dacă pierde numai cu 3-0, dar joacă aşa cum a făcut-o Alexandra Sobo, în momentele de inspiraţie cu adversarele din Liga Campionilor, Ştiinţa nu pune în pericol liniştea campionatului intern, iar cei de prin federaţie pot sforăi, în continuare, fără să-i audă nimeni.  Acasă, o aşteaptă luna şi cerul înstelat…

Leonard POPA

VOLEI (F): ŞTIINŢA BACĂU-CSM TÂRGOVIŞTE 2-3 (-19, 15, 23, -16, -10)

VOLEIUL S-A INVENTAT ÎNTR-O ZI DE MARŢI…

Azi e luni, 1 Decembrie, şi ne-a învins o echipă pe care, anul trecut, o jucam pe genunchi…De Ziua Naţională, fetele lui Florin Grapă s-au unit cu mediocritatea şi anonimatul în care se zbat cele mai multe formaţii de la noi. Trebuie să ne culcăm devreme, ca să ne sculăm mâine mai repede şi să o luăm de la capăt. Voleiul s-a inventat într-o zi de marţi, pe la chindie, iar după victoria târgoviştencelor, pe nepusă masă, dar anunţată de apatia Ioanei Baciu si a altor fete care ar fi preferat să vadă toată ziua parada militară la televizor, am început să cred că primele şoapte s-au auzit în Turnul Chindiei…Nu-i frumos ce spun, dar colindele noastre sunt numai pentru zilele de sărbătoare în jurul şampaniei. Va trebui, în viitor, să mai născocim câte ceva şi pentru calul de lemn dulce care ne zvârle din şa de ceva vreme…Am sperat până în ultima clipă că fetele din Târgovişte exersează secretul nemuririi descoperit de Gică Voinea, pe vremea când apăra poarta ălora de acolo. Până în ultimul minut, scoţi tot, apoi în următorul dai cu piciorul şi răstorni găleata cu lapte. N-a fost aşa, pentru că Alexandra Sobo nu mai repetă evoluţiile îmbietoare din sezonul trecut, iar Tania Lupu- oricât s-ar strădui- nu-şi poate împrumuta mâinile coechipierelor…Degeaba mătură Elena Novgorodcenko tot parchetul Sălii Sporturilor, în lung şi-n lat, când e să aluneci de pe soclu, nici sculptorul (a se citi profesorul Florin Grapă) nu te mai salvează…În concluzie, un 2-3 urât ca un sughiţ în mijlocul deniei. Aduceţi urgent un pahar cu apă rece!

Leonard POPA

Interviu cu prof.Marlena GRIGORAŞ-POPA (fostă voleibalistă a Ştiinţei Bacău şi a naţionalei de volei)

„Voleiul e ca… şahul, diferă doar spaţiul de joc!”

   Extrem de discretă, profesoara de educaţie fizică a Colegiului „I.Ghica” din Bacău, Marlena GRIGORAŞ-POPA, ascunde o carieră sportivă, pe care memoria fileului nu are cum s-o ignore. A fost voleibalista care a dat de înţeles că voleiul băcăuan are un cuvânt de spus şi o uşă deschisă către marea performanţă de mai târziu. Am văzut-o jucând în anii săi de glorie şi, alături de o sală întreagă, îmi doream ca mingea să ajungă mereu la ea…O realizatoare de excepţie care, în vremurile acelea, când punctele se adunau atâta de greu pe tabela de marcaj, putea scurta soarta unui meci, de una singură. Trecerea timpului nu i-a şters niciodată urmele din inima celor apropiaţi voleiului băcăuan.

Leonard POPA

-Când aţi început să vă apropiaţi de volei şi de ce aţi ales această disciplină?

-La începutul anilor 70, era o modă ca mai toţi copiii, fete şi băieţi, să urmeze un sport de performanţă. Nu existau calculatoare ca acum, să-i ţină toată ziua în faţa monitorului şi să le inhibe nevoia de mişcare. Eu eram elevă la Şcoala Nr.19 din Bacău şi îmi doream să fac gimnastică. La sală erau celebrii antrenori Bibire, care tot văzându-mă pe acolo, mi-au spus într-o bună zi să încerc să fac alt sport, unul de echipă, întrucât eram prea înaltă pentru gimnastică…Aşa am ajuns la volei, în cadrul Şcolii Sportive, şi am început să mă antrenez cu profesorul Crăciun, apoi cu dl.Dascălu. La sfârşitul clasei a 8-a, eram deja în lotul naţional de junioare, unde mai evolua o băcăuancă, Kate Tkacenko.

-Aţi urmat o traiectorie de performanţă interesantă…Parcă, totuşi, nu aţi rămas prea mult la Bacău…

-Nu, pentru că în 1973 m-a luat Dinamo. Trei sezoane, cât am evoluat acolo,  am obţinut două titluri de campioană şi un loc secund. Dacă aş mai fi cucerit un titlu, mi s-ar fi acordat distincţia de Maestru al Sportului. Numai că dl.prof. Vasile Ghenadi, cel supranumit, pe bună dreptate, părintele voleiului băcăuan, promovase de vreo doi ani cu Ştiinţa în prima divizie şi spera la rezultate şi mai mari. M-am pomenit cu el în Capitală şi m-a convins să revin acasă. Pe moment, nici nu am vrut să aud de aşa ceva. Dinamo era cea mai bună formaţie a ţării şi  dădea naţionalei cam toată echipa.Victoria Banciu, Dumnezeu s-o odihnească- un cancer incurabil a luat-o prematur dintre noi-, era cea mai bună prietenă a mea…Dacă mă întorceam la Bacău, consideram că e un pas înapoi…

-Şi n-a fost?

-Am cedat insistenţelor profesorului şi ale familiei, şi am venit la Ştiinţa…Aici, alte probleme. Tot timpul am avut senzaţia că nu am făcut cea mai bună alegere. La Dinamo, fusese o atmosferă superbă. Concurenţa pe fiecare post era imensă, cine prindea sextetul de bază intra automat şi în Naţională, iar asta aducea rivalităţi de neimaginat. Vă dau un singur exemplu. Când am avut odată o deplasare la Craiova, în autobuz, pe locul uneia dintre jucătoare s-a aşezat alta. A ieşit un scandal monstru, iar una dintre ele şi-a stins ţigara- se permitea fumatul de către antrenori-  pe piciorul celeilalte, numai pentru ca aceasta să nu mai poată intra în teren. Ce făceau voleibalistele în afara arenei era una, dar când intrau la joc, deveneau toate prietene, ca într-o mare familie. Numai aşa au fost posibile performanţele şi cred că şi acum e la fel.

-Când aţi ajuns la Bacău, pe cine aţi mai găsit la echipă? Numele celor de atunci e aproape uitat…

-Mai erau Margareta Bako, Margareta Pescaru, Mioara Bistriceanu, Niculina Cuciureanu, Jeni Ichim, Daniela Buhlea, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Mioara Viscreanu, Elena Cordun, iar antrenori  Vasile Ghenadi, apoi, Cicerone Ciuhureanu-până ce acesta din urmă s-a stabilit definitiv în Israel.

-Pe câteva dintre jucătoarele de atunci mi le amintesc şi eu. Pe Margareta Bako o ţineai minte după şuviţa aceea ciudată de păr alb. Jeni Ichim a făcut carieră la Bacău, jucând o viaţă la Ştiinţa. Dvs. eraţi trăgătoarea principală, fata cu punctele…Ce însemna echipa studenţească în acei ani? Nu contam în lupta pentru titlu, era şi un sistem competiţional diferit, cu turneu final pentru primele 4 clasate, unde se ajungea foarte greu…

-Ştiinţa acelor ani a fost o echipă bună. Luptam pentru turneul final până în ultimele etape, dar mereu ne clasam pe locul 5…Jucam din entuziasm. Nu eram recompensate decât cu o indemnizaţie de 400 de lei, figurând pe statele de plată ale unor întreprinderi, cu jumătate de normă, precum fotbaliştii din Divizia C…Mai mult, noi, fetele din Bacău, eram mai mereu neglijate şi sărite de la premieri, conducerea clubului considerând că „noi suntem de aici şi jucăm pentru cei de acasă”. La un moment dat, la echipă, a venit Virgil Moşescu. Aveam şi destui susţinători în tribună. Cred că îi atrăgea şi echipamentul nostru din vremea respectivă. Erau şorturi scurte, strict feminine, care scoteau în evidenţă trupul tânăr al sportivelor de performanţă. Păcat că s-a renunţat la un asemenea echipament, s-ar fi bucurat şi astăzi, cu siguranţă, de acelaşi succes la public!

-La conducerea tehnică au venit, deci, Virgil Moşescu, secondat de soţia sa, Margareta…Un antrenor exigent, recunoscut pentru duritatea antrenamentelor, fapt pentru care nu era privit cu ochi buni nici de către cei de la Partid, mai ales că îşi depusese şi cererea de plecare definitivă din ţară…

-Tot ce pot să spun astăzi, după atâţia ani, e că Virgil Moşescu îşi dorea foarte mult performanţa. Totul era subordonat acesteia, parcă ne pregătea pentru un război de gherilă. Antrenamentele erau dure, ne punea să alergăm şi câte 10 ture de stadion. Odată am izbucnit, replicându-i tăios că „vreau să fiu voleibalistă, nu maratonistă!”. La meciuri, uneori, intram obosite de antrenamente, mai ales că acestea durau şi câte 3 ore (pe vremuri, punctele nu se puteau realiza decât pe propriul serviciu-n.red.). Poate că Ştiinţa de atunci ar fi putut obţine mai mult, dacă nu ne-am fi consumat într-atâta la antrenamente…Aflându-mă în ultimii ani ai carierei sportive, Moşescu vroia să mă transforme într-o lideră de echipă şi pretenţiile de la mine erau întotdeauna mari. Aveam nenumărate discuţii contradictorii. Când ne-am reîntâlnit la împlinirea a 50 de ani de volei în Bacău, era un alt om. Viaţa în Grecia, unde se stabilise, îl schimbase total. La petrecerea care a urmat manifestărilor, soldată cu decesul său neaşteptat, a trecut pe la fiecare dintre fete şi şi-a cerut scuze „dacă le-a deranjat vreodată cu ceva”. A fost, parcă, ultima dorinţă a unui om care îşi presimţea sfârşitul. La poza de grup a căzut secerat şi s-a înălţat la veşnicie…Rămâne, însă, în memoria noastră, a celor care ne-am antrenat sub bagheta sa, ca un om cu obsesia rezultatelor. Cred că nici câştigarea unui titlu nu i-ar fi potolit setea de victorie, ar fi căutat mereu altceva…

-În 1983, aţi terminat facultatea. Ce a urmat?

-Am primit repartiţie în oraşul Darabani, din judeţul Botoşani, dar mi-am luat imediat o detaşare la Şcoala Coman, din comuna Sănduleni, unde am profesat 2 ani. Apoi, am trecut la Şcoala Sportivă din Bacău şi, în cele din urmă, la Liceul Economic, actualul Colegiu Naţional I.Ghica, unde predau de 14 ani şi mă confrunt cu marea problemă a lipsei unei săli de sport.

-Asta nu v-a împiedicat, totuşi, să obţineţi câteva rezultate notabile cu elevii dvs.în întrecerile  şcolare.

-Da, cu echipele de volei şi fotbal am obţinut mereu calificări în turneele finale ale Olimpiadei Sportului Şcolar, câştigând fazele de zonă. Pentru un liceu fără un spaţiu adecvat desfăşurării normale a orei de educaţie fizică e destul de bine, nu?

-Voleiul băcăuan de astăzi vă spune ceva?

-De câţiva ani, Florin Grapă a tot făcut echipe competitive, care au reuşit să domine voleiul românesc actual. A avut şi posibilitatea să aducă jucătoare bine cotate de afară. Astăzi, circulă o vorbă care, de multe ori, s-a dovedit un argument decisiv „spune-mi câte straniere ai în echipă, ca să-ţi spun pe ce loc te clasezi în final..”.

-Stăm atât de rău la capitolul „autohtone”?!

-Au dispărut pepinierele. În volei, nu s-a gândit nimeni să facă o Academie de profil, aşa cum a făcut Gică Hagi, la Constanţa, cu fotbalul. Şi sponsorii sunt mai greu de atras către această disciplină sportivă. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în Turcia ultimului deceniu. Pe vremea când eram jucătoare şi participam la Balcaniadă, Turcia era ciuca bătăilor. Luaţi exemplu de la Fenerbahce, că tot ne-a vizitat la Bacău, pentru meciul din Liga Campionilor. Ce au făcut turcii? Au adus straniere de foarte bună calitate, au crescut valoarea competiţiei interne, şi pe lângă acestea au crescut valoric sportivele autohtone. Şi la noi se merge în această direcţie, numai că suntem cu câţiva ani în urma lor. Când cluburile noastre nu mai produc la nivel de junioare, este o soluţie şi acest „implant” de straniere. Cred că singurele ţări care şi-au păstrat pepinierele intacte sunt cele din fosta URSS. Apoi, totul pleacă de la baza materială. În Italia, am văzut săli şi terenuri de sport construite chiar şi în incinta bisericilor. Socoteala e simplă, pe timpul cât părinţii sunt ocupaţi cu cele religioase, copiii lor pot practica sportul. Mai întâi din curiozitate, sau pentru trecerea timpului, apoi din plăcere şi, în cele din urmă, pentru performanţă. La noi, încă mai există şcoli fără terenuri sportive. Dacă nu le oferim copiilor un cadru adecvat, pierdem o preţioasă şi potenţială bază de selecţie pentru sportul mare. Sportul trebuie descoperit la vârste timpurii. Nu mai vorbesc despre implicaţiile şi beneficiile lui pentru sănătate.

-Ce i-aţi spune, de pildă, unei fetiţe, pentru a o atrage către practicarea voleiului?

-I-aş spune că voleiul este un sport elegant, care nu implică un contact direct cu adversarul, că te dezvoltă armonios, dar că îţi solicită enorm concentrarea. Voleiul e ca jocul de şah, diferă doar spaţiul de joc. Când vine mingea, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, să ştii exact ce vei face cu ea în faza următoare, aşa cum şahistul caută să afle din timp mutarea adversarului.

-În viaţa fiecărui sportiv de performanţă, există momente de neuitat. Pentru dvs., care sunt acestea?

-Titlurile cu Dinamo, participarea cu Naţionala la un turneu final al campionatelor Europene, desfăşurat în Finlanda, şi faptul că doi ani, în 1977 şi 1978, am fost nominalizată în topul primilor 10 sportivi ai judeţului, alături de celebrele gimnaste Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, şi de handbalistele care îşi începeau marea lor ascensiune naţională şi internaţională…

HANDBAL, Divizia A: ŞTIINŢA BACĂU-Activ Plopeni 28-26 (13-12)

De-a v-aţi ascunselea…

Bate vântul dinspre stepa rusă şi noi ne întremăm sub chindia Târgoviştei, unde le-au mânat biciul Federaţiei pe fetele antrenate de Costel Oprea şi Giani Hornea. Bine că nu ne pierdem supremaţia în partea strivită a mărului cu care ne ademeneşte handbalul nostru feminin. Studentele n-au căzut din şa nici în ţarcul ultimei clasate, nici în propria ogradă, cu echipa din Plopeni, deşi calul nostru aleargă anul ăsta  fără potcoave (va avea dreptul la ele abia peste vreo doi ani, conform tradiţiei studenţeşti). Cu Activul prahovean (unii spuneau după meci că fetele acelea, care încap toate în tabachiera lui Costin Alexandrescu, ar avea pe-acasă ceva medalii mondiale, dar la Bacău ar fi trebuit să joace cu ele la gât, să nu le fi confundat cu un grup de colindători plecaţi după colaci) am tot exersat „de-a v-aţi ascunselea”, până ce a ieşit de sub plapumă- a câta oară?- braţul Anei Ciurariu. Cu 14 goluri înscrise, Ana a „dezactivat” o echipă conectată la două baterii de păpuşă care strigă „mama!” şi n-ar fi nicio surpriză dacă, la sfârşitul campionatului, mulţi se vor îngrămădi să-i ceară  mâna cu totul. Cu sclipici, ca un licurici care roieşte a primăvară, mi s-a părut Alina Bucă. Fata asta care, la început, plăcea numai când stătea cuminte pe banca de rezerve, a crescut de la un meci la altul şi justifică din plin încrederea care i se acordă.

   Aşadar, n-au decât să vină sărbătorile de iarnă. N-avem noi şampanie de pus pe masă, dar două pahare cu ceai fierbinte tot vom ciocni. Măcar nu ne ia cu frigul din subsoluri!

Leonard POPA

VOLEI (F), Liga Campionilor: ŞTIINŢA BACĂU-Fenerbahce Istanbul 0-3

Fără cartuşe, dar cu praf de puşcă

   La Bacău, bucuriile sunt purtate cu lesă şi botniţă, să nu ne muşte în fiecare zi, ca maidanezii pripăşiţi pe străzile oraşului. Voleibalistele de la Ştiinţa-spre deosebire de rugbyştii naţionalei şi alte neamuri care ne fac viaţa ovală- chiar ne iubesc, dar nu ne bagă în traistă mai mult decât pot aduce ele de-acasă (alţii vin cu traista goală şi, după două înfrângeri, au pretenţia să plece cu ea plină)…Pe vremuri, la Stambul, mergeau domnitorii noştri de bunăvoie, să li se taie capul. Cam aşa au intrat în teren şi studentele băcăuane în primul set al partidei cu Fenerbahce din Liga Campionilor. A fost suficient ca jucătoarea coreeană Kim (eu o suspectez că a ajuns pe malurile Bosforului ca ultimă dorinţă a lui Ataturk) să servească de vreo trei ori, pentru ca fetele lui Florin Grapă să se dea singure la o parte din calea mingii. După acest 0-3 pronosticat până şi de porumbeii din Parcul Libertăţii (nu şi de Florin Filioreanu care toată săptămâna l-a visat pe antrenorul băcăuan călare pe armăsarul lui Ştefan cel Mare), rămânem fără gloanţe, dar cu praful de puşcă: am crescut ca o cocă de sărbători din jumătate în jumătate de oră şi dacă s-ar fi jucat şase seturi-iar primele cinci nu s-ar fi pus- am fi ieşit de pe teren învingători! Cele mai bune de la noi au fost fetele care au stat cuminţi pe bancă şi n-au jucat nici un minut. Singura din teren cu cinci degete la o mână a fost Yuliya Stoyanova, jucătoarea bulgară care, până acum, a tot făcut băşici în palme, aplaudând-o pe Ioana Baciu, de la care-sincer- aşteptam să vină cu scara de-acasă şi să ne arate calea către cele mai râvnite roade ale toamnei…N-a fost să fie, pentru că fosta dinamovistă e pregătită să facă prăpăd prin toate livezile patriei, nu şi printre ieniceri şi spahii.

   Cei cu ţinere de minte-deşi în preajma alegerilor prezidenţiale te cam lasă şi asta- ştiu că noi i-am învăţat fotbalul pe turci. E timpul să ne mai înveţe şi ei câte ceva…

Leonard POPA