Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău

 “Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum...”

*Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău    

     Câţiva centrimetri în plus l-ar fi făcut pe Silviu Iorgulescu portarul anilor 80…Era vremea portarilor de cauciuc, capabili să sară de la o bară la alta, cu uşurinţa atleţilor de performanţă. Iorgulescu a fost unul dintre ei. Când a ajuns în poarta naţionalei, nu a trecut neobservat nici de marele Pele, care după un amical cu Brazilia (o obişnuinţă a acelor ani), în deplasare, a ţinut să-l felicite personal.  Câţi sportivi au avut privilegiul acesta? La Bacău, „nea Silviu”- aşa îi spuneau coechiperii, ca semn al respectului şi recunoaşterii- a ajuns în momentul în care conducerea Sport Clubului a înţeles că fanii locali îşi doreau în teren-mai mult decât victoriile răsunătoare- nume importante ale fotbalului românesc. Poate, şi în dorul marelui Dembrovschi, de care se despărţiseră, pe nepusă masă, în 1974. Aşa au apărut la echipa de pe malurile Bistriţei jucători de naţională, precum portarii Narcis Coman, Mircea Constantinescu, Silviu Iorgulescu, mijlocaşul-minune Vasile Aelenei şi „gheata de aur” a Europei, Dudu Georgescu…Greu de crezut astăzi, când fotbalul local se zbate în anonimat şi incertitudine, dar toţi aceştia şi-au lăsat urmele în iarba băcăuană!

Leonard POPA

-Ani buni, aţi zăvorât poarta Aradului, celebrei UTA., dar începuturile n-au fost acolo…Cine v-a adus la fotbal, cum s-a întâmplat?

-Vedeţi, eu sunt născut la Buşteni, judeţul Prahova, unde părinţii mei, get-beget bucureşteni, lucrau la fabrica de hârtie. După o vreme,  ne-am întors acasă, în Capitală… "Portăria", am avut-o în sânge. Când jucam cu băieţii câte o miuţă, plonjam după minge în orice condiţii, în noroi, pe asfalt…Mereu ajungeam acasă cu cămăşile şi pantofii rupţi! Mama mea, exasperată, a citit odată în tramvai un afiş, în care se anunţa că la club, la Dinamo, se organizează selecţii la fotbal pentru copii în vârstă de 11-12 ani. Ce şi-o fi spus biata mama, să mai rup şi hainele altora! Aşa am ajuns la stadion, având norocul să fiu printre cei aleşi, din o sută de copii, câţi veneau în mod obişnuit la selecţiile sportive  din vremea aceea. Antrenori i-am avut pe celebrii Baratki, Steinbach şi Ştefan Stănculescu, mentorul meu.În general, primii antrenori sunt foarte importanţi pentru destinul unui fotbalist. Atunci se formează şi se educă primele reflexe. Automatismele deprinse greşit la această vârstă greu se mai corectează după aceea.

-Aţi apărat 8 ani în poarta dinamovistă (1958-1966)...În 1959, Dinamo reintră în grupul de elită a campionatului...Termină pe 2, cucereşte Cupa României...În echipă, la acea dată, mai erau Varga, Szakács, Feodot, Bükössy, Cosma... În 1961 ajung şi alţi jucători de valoare-unii dintre ei vor juca, apoi, şi la Dinamo Bacău. Ţârcovnicu, Gh.Ene, Nunweiller III...Echipa e în plină ascensiune. În 1963, Dinamo câştigă al treilea titlu. În formaţie apăruseră Datcu, Pîrcălab...Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?

-La Dinamo am crescut în umbra unei echipe care a câştigat 4 campionate la rând, având jucători exponenţiali pentru fotbalul românesc din anii aceia: Datcu, portarul naţionalei, fraţii Nunweiller III si IV (“Câinii roşii”), Pârcălab-cel mai bun fotbalist român al anului 1965, Piţi Varga, Oct. Popescu, Ene I, Frăţilă, Haidu, Ţârcovnicu, Popa...Şi acum ştiu să spun pe dinafară echipa aceea.  Eu eram extrem de mândru că eram "Tânăr dinamovist"! Am fost promovat la echipa mare în 1964, ca al treilea portar, am jucat însă numai în jocuri amicale şi am fost rezervă de mai multe ori. Cui să-i fi luat locul?! Eram prea tânăr, fără experienţă, şi, evident, n-aveam  nici o şansă în faţa lui Ilie Datcu sau Julică Uţu.

-În 1964 vine marele Real Madrid la Bucureşti, pentru jocul din Cupa Campionilor! Am pierdut, dar am facut-o onorabil! 1-3...La ei erau Gento şi Di Stefano! I-aţi văzut? Prin ce erau atâta de speciali? Tot cam pe atunci, a descins în Capitală şi Internazionale, cu Picchi, Corso, Jair, Mazzola, Fachetti-toţi cei care vor ajunge vicecampioni mondiali în 1970...Cine v-a impresionat mai mult?

-Am fost cu toţii şi am văzut acel măreţ Real.  Di Stefano şi Gento parcă erau de pe altă planetă. Ajungeai fotbalist numai uitându-te la ei şi notând în carneţel! I-am văzut şi pe Sarti, Fachetti, Corso, Pichi, Mazzola… pe acelaşi stadion, contra lui Dinamo. Eu, desigur, cel mai mult eram cu ochii pe portari. Sarti, portarul lui Inter, îmi plăcea enorm (ca şi Banks, englezul), pentru siguranţa şi sobrietatea lui. Unde au încăput cei 100000 de spectatori veniţi ca pe marile stadioane ale lumii?! “23 August” arăta ca o cutie de sardele...Şi de multe ori a fost aşa. Şi eu am jucat acolo de multe ori, cu Metalul Bucureşti, cu UTA, şi chiar cu echipa naţională.

-În 1966 aţi lăsat Dinamo şi aţi plecat la Galaţi, unde aţi devenit student, la Politehnică.E anul în care Siderurgistul s-a luptat la promovare cu Dinamo Bacău...A fost meciul acela celebru, jucat în urbea lui Bacovia (5-0), când băcăuanii au promovat în A. Aţi fost în teren?

-Da, în 1966 am plecat la Galaţi. Aşa era moda atunci, degeaba erai fotbalist, dacă nu absolveai şi o facultate! Îmi aduc aminte, noi şi Dinamo Bacău ne-am luptat pentru promovare, până în ultima clipă.  În tur, am câştigat la Galaţi cu 1-0, dar în retur am încasat 5, la Bacău. După al treilea gol, am cerut să fiu schimbat, de-abia îmi trăgeam răsuflarea! Aristică Ghiţă, portarul de legendă al Bacăului, mi-a zis după meci: “Bă, puţă-expresia lui favorită- acum poţi să vezi ce înseamnă Bacăul!”…Mulţumesc, nea Aristică, să-ţi fie ţărâna uşoară!

-După absolvirea facultăţii, v-aţi întors la Bucuresti, apoi, v-aţi transferat la UTA, unde aţi cunoscut marea consacrare. Cum arăta UTA în vremea aceea? Reuşise, nu cu mult timp în urmă, eliminarea lui Feyenoord, campioana Europei...

-UTA....Da, aici mi-am găsit locul la 27 de ani, unde aveam să cunosc consacrarea adevarată, deşi, cât jucasem la Galaţi, fusesem convocat de mai multe ori la lotul de tineret si olimpic.  Se pare că eu sunt ca vinul, care, ca să fie bun, trebuie să "zacă" ani în şir, si abia apoi să-şi arate savoarea! Pe Loli Lereter nu l-am prins în echipă, dar am jucat ani buni cu Pozsonyi, Broşovszki, Domide...Ce valori umane şi fotbalistice! Deşi vorbeau mai mult ungureşte, m-au adoptat din primul moment şi m-au ajutat să mă integrez într-o lume diferită faţă de "regat". Altă mentalitate, oameni deosebiţi! De aceea m-am şi stabilit apoi definitv la Arad, spre disperarea părinţilor mei bucureşteni.

-De la UTA, aţi ajuns în poarta Naţionalei! Aţi debutat într-un amical cu Brazilia (0-2), în deplasare. Apoi, aţi apărat cu Argentina (1-2), în cadrul aceluiaşi turneu. Nu ne ocoleau echipele mari ale lumii, dimpotrivă.  Pele se retrăsese?

-Să debutezi în naţională la 28 de ani, după numai 20 de jocuri în Divizia A, e ceva. Şi contra cui? A echipei campioane mondiale şi, apoi, a Argentinei! Brazilia avea atunci încă suficiente nume mari în echipă: Clodoaldo, Rivelinho, Jair, Edu...Au fost să ne vadă 90.000 de spectatori pe “Morumbi” din Sao Paolo. Pele se retrăsese de la naţională, a fost la meci, am dat mâna cu el...Nu mai m-am spălat pe mâini câteva zile! Cu Argentina, am pierdut în min. 88, după o greşeală a lui Iordănescu. Şi cine credeţi că a marcat golul victoriei? Mario Kempes (19 ani), care şi-a făcut atunci debutul la naţională. Cronicarii sud-americani m-au notat cu 8 în ambele jocuri şi sunt tare mândru de asta!

-A urmat transferul la SPORT CLUB BACĂU! În 1980-1981...Ce aţi găsit aici? Echipa aceea a lui Ghiţă şi Dembrovschi coborâse de pe soclu. Rămăsese, însă, în sufletul suporterilor, precum o statuie niciodată înălţată, dar la care avea dreptul… -Bacăul? O surpriză mare chiar şi pentru mine… În 10 iunie 1980, la un antrenament, un coleg, Giurgiu, mi-a provocat o fractură de peroneu şi până în iarnă am avut parte doar de operaţii, gips, reeducare...Nu credeam că voi mai reveni vreodată pe gazon. În ianuarie 1981, m-a contactat, însă, preşedintele lui SC Bacău, Corneliu Costinescu. I-am spus că nu ştiu dacă mai pot juca la acelaşi nivel, dar mi-a răspuns că prof. Angelo Niculescu mă doreşte la echipă,  să ajut, întrucât unul din portari, cred că Mangeac, îşi rupsese piciorul la un joc cu Dinamo. Ursache era celălalt goal-keeper, un portar bun şi un om deosebit. Am jucat câteva jocuri în campionat şi câteva în Cupa, dar şchiopătam usor şi am  fost nevoit să abandonez în vara lui 1981. A fost minunat la Bacău, băieţi tineri şi talentaţi, eu eram mai în vârstă cu 10 ani faţă de cel mai bătrân din echipă! Cel mai apropiat mi-a fost Florin Lunca, şi el un băiat admirabil.

-Ce a urmat după Bacău? Aţi antrenat? Văd, cu surprindere, că sunteţi stabilit în Ungaria...

-După retragere, m-am apucat de antrenorat. Am fost mulţi ani la UTA, principal, secund, cu portarii, apoi, am primit oferta din Ungaria, unde locuiesc de 23 de ani.  Am antrenat în toate ligile maghiare, mi-a fost apreciată munca şi m-am stabilit aici, la 100 km de Arad, la Beckesckaba, unde am fata cea mare şi 2 nepoţi.

-Care a fost cea mai mare satisfacţie din cariera de fotbalist? Dar cel mai mare regret?

-Cea mai mare satisfacţie este că am fost… fotbalist, că am jucat cu tricolorul pe piept şi mi s-a scandat numele din mii de piepturi pe stadion! La Arad, când ieşeam pe teren, tribuna scanda: Iorgulescu al nostru e cel mai bun din RSR! Ca antrenor, mulţumirea e că mi-am făcut treaba cu mare pasiune şi am încercat să învăţ mereu. Nu am fost un mare antrenor, ci unul BUN. Asta-i mandria mea! Cel mai mare regret? Nu am regrete… Ce am realizat, am realizat, ce nu, nu, pentru că regretele sunt tardive şi inutile. Totuşi, parcă, mi-aş fi dorit să fiu mai înalt, să ajung mai devreme în Divizia A, şi să fiu...for ever young!

-Ce fotbalişti români v-au impresionat în vremea aceea? De cine vă era teamă? Glumesc…

-Teamă le este portarilor să nu greşească, nu de un adversar anume. Dacă portarul îşi face treaba cum trebuie, atacanţii sunt repede uitaţi. Pe timpul meu, am fost catalogat drept un portar sigur. Mă antrenam în draci, ca şi cum ar fi fost ultimul antrenament din viaţa mea, de care îmi depindea toată cariera…. Am fost atent întodeauna să nu sar peste cal, că, de, eram şi eu tânăr. Dar, Doamne, cât iubeam fotbalul! Eram în stare de orice sacrificiu pentru el. Nu pot să spun că nu am avut şi eu "naşii" mei: Dudu Georgescu, Oblemenco, fotbalişti cum nu mai există astăzi…

-A-propos, ce impresie vă mai lasă fotbalul românesc de astăzi?

-Fotbalul românesc actual? Întodeauna s-a spus că fotbalul este oglinda societăţii pe care o reprezintă în iarbă. Ce este astăzi societatea românească? O lipsă crasă de cultură, corupţie, scandaluri… Atunci, ce să  aştepti de la fotbal? Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum. N-aş putea suporta huliganismul de pe stadioanele din România, "suporterii" care ameninţă jucătorii, conducatorii care calcă pe cadavre ca să iasă în evidenţă. O lipsă de RESPECT peste tot, deşi RESPECT este sloganul UEFA. Mereu se vor fi născând talente în ţară, dar cele mai multe mor speranţe….Mă opresc, mai bine, aici.

-Puteţi face o comparaţie între fotbaliştii de ieri şi cei de azi? Cine rezistă mai mult timpului?

-Care ar fi diferenţa între fotbaliştii de pe vremea mea şi cei de acum? Una uriaşă! În primul rând, noi nu alegeam să devenim fotbalişti pentru bani, ci ca să ne urmăm pasiunea. Fiecare doream să absolvim o şcoală, să stăpânim o meserie, sa avem o casă, familie, prieteni...Banii veneau şi ei, dacă îi meritai, era disciplină şi respect. Astăzi, citesc dimineaţa pe net ziarele româneşti: bani, piţipoance, manele, cluburi de fiţe, Becali, MM, arbitri desfiinţaţi, contre între antrenori, neveste băgate-nejustificat- în faţă şi în seamă, etc. Echipa naţională nu mai este ţelul suprem al jucătorilor, e un hatâr pe care, chipurile, ni-l fac ei. Din mărinimie!  FRF şi Liga sunt putrede şi neputincioase. Asta-i părerea mea sinceră. Cine rezistă mai bine timpului? Întrebare retorică! Dacă, după 30 de ani, cineva şi-a adus aminte de mine, înseamnă că nu mai trebuie nimic demonstrat…

  

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

“ESTE ATÂT DE GREU SĂ FACI PERFORMANŢĂ ŞI TOTUŞI, ATÂT DE UŞOR CÂND ACEASTA DEVINE PASIUNE!”

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

      Din multe puncte de vedere, Doina STĂICULESCU reprezintă un caz unic în istoria sportului nostru. A obţinut întâia medalie olimpică pentru gimnastica ritmică  românească (1984), performanţă rămasă neegalată. ...Este prima vicecampioană olimpică a ritmicii mondiale (gimnastica ritmică a fost admisă în programul olimpic, cu proba individuală, în 1981, astfel că la Los Angeles, fiecărei naţiuni i s-a permis să trimită câte două gimnaste). Secondată de Alina Drăgan şi îndrumată, pas cu pas, de acest Meşter Manole în variantă feminină, care este antrenoarea emerită Maria Gîrba, Doina Stăiculescu a deschis şi luminat drumul altor mari sportive, precum Irina Deleanu (actuala preşedintă a FRGR) şi Florentina Butaru. A fost pentru pentru prima dată când ritmica noastră s-a apropiat prin rezultate, nu doar prin talent, de gimnastele din Rusia şi Bulgaria, considerate lidere incontestabile în acest sport al graţiei şi frumuseţii feminine. S-a spus despre Olimpiada de la Los Angeles că a fost una a marilor absenţe. Spre lauda ei, România a înţeles să nu boicoteze supremul eveniment sportiv, ci decizia politică a blocului comunist din care făcea parte... Aflată în topul mondial (locul 6 la Campionatul Mondial din 1983 de la Strasbourg), în vecinătatea rusoaicelor şi bulgăroaicelor, Doina Stăiculescu (16 ani) a fost marea favorită a întrecerii de pe continentul american. În schimbul unei dispute aprige pentru medalii, gimnasta noastră a avut parte, însă, de un joc de culise, la fel de aprig. Deşi a fost de departe cea mai valoroasă sportivă prezentă în finală, Doina Stăiculescu s-a văzut depăşită de o gimnastă canadiană (Lori Fung), care îi fusese parteneră de antrenament, cu 0,05 puncte. Juriul, format din arbitre “din cealaltă parte a baricadei”, şi-a tăiat partea leului... Legitimată la Clubul AS Flacăra Roşie Bucureşti, Doina Stăiculescu a fost triplă campioană a României (1982-1984), iar în prezent este antrenoare de gimnastică ritmică la o şcoală particulară din Capitală. Imaginea sa de sportivă rămâne, însă, o filă de glorie a olimpismului românesc.

-Când s-a produs apropierea de ritmică?

-M-am născut pe 7 decembrie 1967. Fac parte dintr-o familie superbă de intelectuali (învăţători, profesori universitari, decan de facultate), oameni iubitori de frumos, iubitori de sport. Unchiul meu, Ion Stăiculescu, a fost campion la box. La fel şi tatăl meu, a cochetat cu boxul. Am crescut în mijlocul Bucureştiului, într-o curte imensă. De când mă ştiu, am făcut mişcare. Eram foarte mică, dar dansam, săream, făceam podul, şpagatul... Unchiul meu a remarcat energia de care dădeam dovadă şi a decretat: copilul acesta trebuie să facă gimnastică! Sala de sport era foarte aproape de noi, aşa că mama n-a mai stat pe gânduri şi m-a dus la gimnastică. Mi-am început activitatea la 6 ani, la Asociaţia Sportivă Flacăra Roşie. În primul an, am făcut balet cu doamna Bogdan Lili, o unguroaică extrem de severă, după care am trecut la gimnastica ritmică.  Primul obiect pe care am pus mâna a fost coarda, cred că îmi era mai familiar. Pe vremuri, nu era fetiţă care să nu sară coarda... Aş vrea să spun, totuşi, două vorbe şi  despre “Flacăra Roşie”... Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri, într-un cuvânt-nu ne lipsea nimic! O insituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi! La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. La gimnastică ritmică, doamna Maria Gîrba! Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.

-În 1983, la Mondiale, aţi atras pentru prima dată privirea specialiştilor. Aveaţi 16 ani şi v-aţi calificat în 3 finale (minge, măciuci şi panglică). Cum a fost? Aţi pătruns în elita ritmicii, aţi ocupat şi locul 6 la individual...

-Nu, nu în 1983 am atras prima dată privirea specialiştilor. Asta s-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă, prin 1981. Când am început să concurez pe plan internaţional, am început cu "dreptul". Prima mea medalie a fost aur la coardă, la Concursul "Cercul de Aur”, o întrecere foarte puternică. Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, pentru că tot ce făceam consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală,  şi abia apoi să trec la următorul. Ei da...Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, şi eu...nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea...«Ce a fost în capul tău ? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?»  «Pai, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!». Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri... Să revin, au urmat alte concursuri:"Cercul de Aur "-cu medalie de aur, Balcaniada de Junioare-Belgrad 1981, unde am câştigat aurul la individual compus şi la trei obiecte! Apoi, mari turnee la Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi (locul 3 la individual compus si aur la exercitiul cu maciuci), Cupa Interviziunii (locul 3-la individual compus şi bronz la toate obiectele). Ţin să precizez că la toate competiţiile enumerate, am concurat cu sportive din Bulgaria şi URSS, prezente cu gimnastele lor cele mai bune. Vreau să le spun iubitorilor acestui minunat sport că eu am început gimnastica ritmică cu obiecte confecţionate din lemn. Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin...

-La Olimpiada din 1984 nu mai eraţi un “outsider”...Şi dacă ar fi venit la Los Angeles, bulgăroaicele şi rusoaicele tot ar fi trebuit să ţină cont de dvs...Vă aşteptaţi să vă număraţi printre cele trei sportive care au urcat pe primul podium olimpic din istoria gimnasticii ritmice? Haideţi să ne reamintim finala...

-Viaţa sportivului de performanaţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gârba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Mondialul de la Strasbourg '83 a fost cel mai bun concurs al meu. Mi-a confirmat clasa internaţională. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, am fost eu, o gimnastă din România. 1983 a fost un an competiţional greu. După medaliile obţinute la "Studenska Tribuna", la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la "Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune...Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi. Despre J.O. de la Los Angeles (1984) s-a spus că au fost una dintre cele mai frumoase întreceri de până acum. Ediţia cu numărul XXIII. Nu cred că o pot descrie în cuvinte. România a avut o delegaţie cum rar mi-a fost dat să văd, au fost toţi coloşii sportului românesc! Ma simţeam atât de mică pe lângă Ion Draica-este primul nume care mi-a venit în minte, şi ce nume.... Echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi, Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo! Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe "King Karl"?  Şi Stadionul "Coliseum"... Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. "Pauley Pavilion", o sală superbă şi o atmosferă de vis...Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar. La ritmică, toate gimnastele am avut probleme cu panglica, din cauza aerului condiţionat. O stăpâneam cu greu, curentul ne-o ducea în toate părţile. Ştiu că s-au făcut demersuri să se oprească aerotermele, când se lucra cu panglica, dar americanii nu au acceptat. Din păcate, s-a ratat la modul general la acest obiect. Când stai în sală şi repeţi de mii de ori un element, la un moment dat, devii ca un robot, în ceea ce priveşte mânuirea obiectelor şi nu-ţi poţi permite să improvizezi. Cam asta s-a întâmplat şi la concurs, dar unele sportive au fost mai "deştepte" decât mine cu cinci minute, au eliminat anumite lansări ale panglicii, au improvizat şi au fost depunctate mai puţin. Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II… A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă. Noi, fetele de la ritmică, am câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de mine, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. La vremea aceea, gimnastica ritmică din America nu era competitivă. Gazdele nu aveau cum să aspire la medalii. Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.

-Cum a fost primirea în ţară, după ce aţi revenit de la Los Angeles? Ceauşescu însuşi obişnuia să felicite personal sportivii medaliaţi...Aţi participat la momentul respectiv?

-Ne-am întors acasă cu aceeaşi aeronavă "Boeing 707", în aplauzele echipajului. În avion, a fost o atmosferă de poveste. Toată lumea era fericită. Vreme de câteva ore, eu  am plâns, nu reuşeam sub nicio formă să-mi revin. Am pierdut medalia olimpică de aur la cinci sutimi...În sfârşit, am ajuns acasă! O mare de oameni ne aştepta la aeroport. Emoţionant! Multe flori, multă dragoste şi căldură, multe lacrimi de bucurie...Ceuşescu a premiat toţi olimpicii la acea vreme. Da, obişnuia să felicite personal sportivii. Clubul sportiv din care făceam parte a organizat un mare eveniment, în cinstea mea şi a doamnei Maria Gîrba. Au participat mulţi secretari de partid care, bineînţeles, ne-au premiat. Întotdeauna m-am prezentat ca fiind o olimpică ceauşistă! Nu Epoca de Aur m-a făcut, însă, celebră. Celebră m-au făcut munca şi, uneori, efortul supranatural pe care l-am depus aproape 15 ani în sala de sport. Celebră m-a făcut antrenoarea mea, doamna Maria Gîrba, care şi-a sacrificat familia pentru performanţă. Noi am trăit în acele vremuri, este trecutul nostru şi nu ar trebui să ne fie ruşine de el! Ca sportiv în vremurile acelea, mie nu mi-a lipsit nimic. Personal, am simţit că am fost apreciată, din toate punctele de vedere. Sigur, oamenii pun întotdeauna accentul pe bani. Da, şi noi am fost remuneraţi după performanţele aduse şi, în fiecare lună, primeam o îndemnizaţie pentru efort şi una de merit. În rest, obligaţii şi responsabilităţi sporite...

-Ce însemna ritmica românească în anii 80? Atrăgea mai mult fetiţele decât astăzi? Multe încercau s-o imite pe Nadia, nu era greu să fie convinse să lase mersul pe bârnă, rostogolirile la paralele, şi să arunce mingea şi cercul?

-Gimnastica ritmică a anilor 80? Nu ştiu....Eram atât de implicată în ceea ce făceam, munceam atât de mult...Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic. Nimic în afară de obiectele mele! Important de subliniat sunt unele neajunsuri de fond ale gimnasticii noastre ritmice şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive. Eu întotdeauna m-am înţeles bine cu colegele mele. Am fost ca o familie, eram "surori". Probabil, ne-au apropiat cantonamentele acelea foarte lungi, uneori greu de suportat. Şi astăzi întreţinem o relaţie frumoasă, este adevărat că mai mult eu le caut, le sun şi le chem la concursuri, nu le las...Din păcate, cu gimnastele din străinătate nu puteam să comunicăm, pentru că nu aveam voie, nici măcar cu cele din ţările socialiste, sistemul nu ne permitea. Sigur, în limita bunului simţ, ne salutam, ne uram succes, ne întâlneam la banchet, făceam schimb de suveniruri...A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug...Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii, din păcate. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional...

-Cum aţi caracteriza gimnastica ritmică românească de astăzi? Suntem pe un trend ascendent al performanţei? Mă gândesc la Alexandra Piscupescu şi Ana Luiza Filiorianu, în primul rând...

-Despre gimnastica ritmică a zilelor noastre şi despre gimnastele care ne reprezintă pe plan internaţional, aş vrea să-i las pe cei direct implicaţi să vorbească. Din punctul meu de vedere, Ana Luiza Filiorianu vine foarte puternic din spate, este şi preferata mea, dar este preferata mea pentru că este o gimnastă de viitor. Munceşte foarte mult şi cred că vom auzi mult timp de acum încolo de acest nume. Va fi o gimnastă valoroasă. Cât despre medalia olimpică pe care o deţine România prin mine, cred că va rămâne singulară, cel puţin la individual compus. Revin şi spun, amprenta antrenoarei emerite Maria Gîrba va rămâne nemuritoare în istoria gimnasticii ritmice mondiale. Cu o răbdare ieşită din comun, a reuşit să facă performanţă la cel mai înalt nivel. Am avut privilegiul să fiu prima gimnastă a Mariei Gîrba. Este atât de greu să faci performanţă şi totuşi, atât de uşor când aceasta devine pasiune. În rest, cuvintele sunt de prisos.

Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

„NICIUN PORTAR NU IUBEŞTE GOLUL. DE ACOLO ÎI VIN NENOROCIRILE…”

*Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

…A avut curajul şi viteza de reacţie a marelui Lev Iaşin şi reflexele lui Voinescu. În octombrie 1968, însă, pe Estadio Nacional, a fost greu. Portugalia lui Eusebio devenise o forţă a fotbalului mare şi nimerise tocmai în grupă cu noi, în preliminariile Mondialului mexican din 1970. În min.20 al partidei de la Lisabona (debutul în noua campanie), lusitanii înscriu de la 40 de metri, prin Jose Jacinto, golul care avea să-l facă uitat câţiva ani pe portarul titular al naţionalei antrenate de Angelo Niculescu…Până atunci, totul fusese clădit în jurul a doi jucători, consideraţi intangibili: el şi Radu Nunweiller. Lui Narcis Coman i-au plăcut ieşirile „controlate”-în faţa marilor adversari, indiferent cum s-au numit aceştia,  cât şi cele „necontrolate”-numai de el ştiute…Ţi-e teamă să scrii negru pe alb: „Coman a fost cel mai valoros portar al fotbalului românesc”, aşa cum susţin mulţi dintre cei care l-au văzut jucând. E o nedreptate, însă, să n-o faci! 

Leonard POPA

-V-aţi născut la Giurgiu (5 nov.1946)…direct în poartă! Nu v-a plăcut golul?

-Încă de când am păşit prima dată pe un teren de fotbal, am fost portar. Niciun portar nu iubeşte golul. De acolo îi vin nenorocirile. Mi-ar fi fost şi greu să joc fotbal pe un alt post. Nu ştiam să driblez, nu puteam nici măcar să centrez aşa cum o făceau ceilalţi băieţi de vârsta mea. La 18 ani, apăram însă în Regiune, la Olteniţa. Am câştigat campionatul, apoi barajul de promovare în Divizia B (1-1 şi 1-0 cu o echipă din Tulcea), dar eu n-am mai apucat să joc acolo. După un amical cu Vagonul Arad, antrenorul de la UTA, Coco Dumitrescu, m-a convins să trec la ei. În vremea aceea, jucătorii erau transferaţi pe butelii. Una, două, în funcţie de valoare. UTA a dat pe mine un echipament întreg de joc, fiind considerat tânăr şi de perspectivă…

-Ce însemna Aradul acelor ani? Încă nu venise momentul Feyenoord…

-UTA era o echipă serioasă, cu câteva nume cunoscute: Biro, Bakos, Czako, Chivu, Ţîrlea, Axente…Portarul Guleraş reuşise la facultate la Cluj, iar eu i-am luat locul.S-a întâmplat într-un joc cu Ştiinţa Craiova, în deplasare (0-2). Era în 1965.

-În 1966, aţi ajuns la Dinamo Piteşti, coleg cu Gicu Dobrin. Am citit undeva că aţi fost buni prieteni…

-De la Piteşti plecase portarul Niculescu, iar dinamoviştii m-au transferat acolo. Da, am fost prieten bun cu Dobrin. Şi în teren, şi în afara lui…Debutasem amândoi cam în aceeaşi perioadă la naţională, el în 1966, eu în 1967, la Cracovia, într-un amical contra Poloniei (0-0).Îmi amintesc că la meciul acela, aveam emoţii mari. Gâscanul ,care nu era o fire emotivă, mi-a spus în vestiar să mă gândesc că joc împotriva Stelei sau a lui Dinamo. L-am ascultat şi din îndârjirea aceea a ieşit un joc excelent făcut de mine. Altă dată, ieşeam cu Gicu în oraş, la un şpriţ, dar după trei-patru pahare începeam să ne contrazicem. El susţinea că-mi dă gol cum şi de unde vrea şi atunci ne ridicam de la masă şi mergeam direct pe stadion să vedem cine are dreptate.

-De la Piteşti, Dinamo v-a luat imediat. Un portar de naţională nu rezista prea mult în provincie…

-După două sezoane la FC Argeş, am ajuns în sfârşit la Dinamo. Nu mi-a plăcut deloc ceea ce aveam să găsesc acolo. Un regim cazon. Stăteam mai mult cu Dumitrache şi Dinu. Echipa era plină de informatori. Cum aveam vreo ieşire sau spuneam vreo glumă mai deocheată, se afla imediat la club. Mă făcuseră sergent major, dar asta nu m-a împiedicat să plec la Steaua în 1970. Am fost primul transfer din fotbalul românesc, de la Dinamo la Steaua! Interesant e şi altceva. Dumitru Nicolae-Nicuşor era unchiul meu. Când am plecat, eu i l-am recomandat pe Cavai şi i-am spus să-l ia la echipă, de undeva de pe la Sighet…

-La Steaua, altă uniformă, dar aceleaşi ambiţii şi obiective…În patru ani (1970-1974), aţi adunat o grămadă de satisfacţii, inclusiv o Cupă a României. În sezonul acela, 1971, participantă în Cupa Cupelor, Steaua a reuşit o performanţă care, astăzi, ar părea de domeniul fantasticului. A eliminat Barcelona! Şi nu oricum, printr-o dublă victorie: 1-0 în deplasare şi 2-1 la Bucureşti. Dar asta nu a fost totul… Ne amintim parcursul acela de senzaţie?

-În Cupa Cupelor, am început cât se poate de dezarmant. În primul tur, abia am trecut de o echipă din Malta. 0-0 în deplasare şi  1-0 acasă, printr-un autogol. Nu mai spun că la 0-0, maltezii erau să înscrie, când la un şut de-al lor mingea s-a plimbat pe transversală şi printr-un efect ciudat era să cadă în poartă. Atunci am dat cu pumnul în bară, de m-a durut mâna o săptămână, mai ales că eu n-am apărat niciodată cu mănuşi. Îmi înfăşuram nişte faşe elastice în jurul palmelor şi era suficient. Nici când mă accidentam nu mă dădeam de ceasul morţii ca fotbaliştii de acum. Ţineam o sticlă de cabernet pe genunchi şi-mi trecea toată durerea. Dar, ca să revin, în turul 2 cu Steaua, am nimerit peste Barcelona. Primul meci la ei, eu în poartă. Barca nu era cea de acum, dar tot avea nume cunoscute, Gallego, Marcial, Rexach, Asensi…La noi, Sătmăreanu, Smarandache, Vigu, Iordănescu, Năstase, Marcu…In min.12, Viorel Năstase a deschis scorul, apoi spaniolii au stat călare pe noi. Îmi zburau ochii în toate părţile, nici nu  mai ştiam de unde se centra. La pauză, eram ameţit complet şi i-am cerut  antrenorului Gh.Constantin să fiu schimbat. A intrat Hajdu, rezerva mea, şi a apărat şi el magistral. Am terminat învingători, dar meciul retur a fost şi mai greu. Asensi a deschis scorul, după pauză,  însă în următoarele 10 minute, Năstase a înscris două goluri cu care ne-am calificat în sferturi. Nu am apărat eu în meciul acela. La Steaua, dacă pierdeai locul de titular, puteai după aceea să rabzi pe banca de rezerve un tur întreg.

-Aţi revenit, totuşi, în meciurile următoare, când am jucat cu Bayern Munchen. Altă mare echipă, cu Sepp Mayer, Beckenbauer, Breitner, Honess, Gerd Muller…Ce mai, campioana mondială din 1974! Am fost eliminaţi fără înfrângere.

-Da, după 1-1 la Bucureşti şi 0-0 la Munchen. Hajdu se îmbolnăvise, aşa că în retur antrenorii au apelat din nou la  mine. Ce meci a mai fost şi atunci!  Trăgeau nemţii din 3 metri şi nu puteau să-mi dea gol…Dacă Iordănescu ar fi fost pe fază la o acţiune de-a noastră şi reuşea preluarea singur în faţa porţii, puteam chiar să fi câştigat. Era în martie 1972, iar fotbalul românesc ajunsese în primele 6 locuri de pe continent. Naţionala putea bate pe oricine şi campionatul intern era foarte puternic.

-Să revenim la naţională…În 1968, înaintea preliminariilor mondiale din 1970, Angelo Niculescu vă folosea ca primă variantă în poartă. Aţi participat şi la turneul acela premergător din Africa şi America de Sud. Aţi apărat senzaţional cu Palmeiras, campioana Braziliei, şi brazilienii v-au cerut să rămâneţi acolo…Cum a fost?

-Nu a fost prima dată când am refuzat o asemenea propunere.Mai întâi, mi s-a cerut în 1966, când apăram la Piteşti şi am jucat cu Argeşul în Cupa Oraşelor Târguri, la Sevilla (2-0 la Piteşti şi 2-2 la Sevilla, rezultate cu care piteştenii s-au calificat în turul următor-n.red.). După meciul din deplasare, seara, la hotel, antrenorul nostru Ştefan Vasile a venit în camera mea, a comandat câteva sticle de Malaga, cel mai scump vin de la ei, şi mi-a spus: „Bă, Narcis, eşti o minune de portar, vreau să petrecem amândoi calificarea!”. M-am mirat, dar m-am şi bucurat. Pe vremea aceea, unora dintre fotbalişti le plăcea pokerul, altora vinul şi femeile…Eu făceam parte din a doua categorie. Nu m-am gândit, în seara aceea, în timp ce ciocneam pahar după pahar cu antrenorul, cui i se datorează petrecerea neaşteptată…Aveam, însă, să aflu a doua zi, în avion, când imediat ce m-am aşezat pe scaun, Ştefan Vasile a venit brusc la mine şi mi-a dat o palmă, spunându-mi:”Bine, mă, nenorocitule, să mă întorc eu cu mâna goală la Bucureşti, pentru că a trebuit să-mi cheltuiesc toată diurna pe vinul acela băut cu tine?!”.  Eu nu ştiam nimic, dar spaniolii au vrut să mă oprească la ei şi au purtat discuţiile cu antrenorii.Aceştia s-au speriat, de teamă că am să fug de la hotel, şi au stabilit ca Ştefan Vasile să petreacă noaptea alături de mine, să mă aibă sub observaţie! N-aş fi rămas, însă, sub nicio formă, nici atunci, nici în Brazilia. Tot timpul aveam în minte ce li s-ar fi putut întâmpla alor mei, în ţară…

-Au venit preliminariile Mondialelor din 70, meciul cu Portugalia…Acela v-a scos din Naţională, pentru câţiva ani buni…

-Înaintea partidei de la Lisabona, am jucat un amical cu francezii de la Metz, în deplasare. Apărasem foarte bine, dar unul de-al lor intrase în mine şi mă accidentase. După meci, i-am spus lui Angelo Niculescu că sunt lovit şi nu pot apăra cu portughezii. Angelo nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Aflase el că Otto Gloria, antrenorul lusitan, ştia că eu ies bine pe centrări şi intenţiona să nu-l mai folosească pe Torres, omul cu centrările decisive la celebrii Eusebio şi Simoes. „Intri pe răspunderea mea!”-mi-a spus el…Am intrat şi în min. 20, Jose Jacinto mi-a dat gol de la 40 de metri. Efectiv, nu am putut să schiţez nici un gest, întrucât mă săgetase mijlocul. După alte 10 minute, primesc din nou gol, de la celălalt Jacinto, Joao…La pauză, în poartă a intrat Gornea, a luat şi el un gol, dar după meci, Angelo şi-a revărsat toţi nervii pe mine, făcându-mă „dobitoc”-vorba lui preferată, când nu-i convenea ceva. M-am supărat şi i-am răspuns politicos că , de-acum înainte, să nu mai conteze pe serviciile mele. Aşa au început să apere Adamache şi Răducanu-cu care Naţionala a ajuns în Mexic. Mulţi au spus că neconvocarea mea s-a datorat lui Bachus…La capitolul acesta, însă, Adamache era campion, te lăsa sub masă şi el pleca bine-mersi…Cât despre Răducanu, ce pot să spun? În meciul cu Brazilia, s-a rugat în genunchi de Angelo să-l lase şi pe el să apere câteva minute. Naţionala a făcut, însă o treabă bună în Mexic, mai ales datorită liniei de mijloc, lui Dumitru, Radu Nunweiller şi Dembrovschi. Angelo a rămas un tip ranchiunos toată viaţă, nici acum, la 92 de ani, nu ar recunoaşte că a greşit nefolosindu-l nici un minut pe Dobrin la turneul final din 70.

-După 4 ani la Steaua, aţi ajuns la Sport Club Bacău, în Divizia B…Cam ciudată această metamorfoză a biografiei sportive. Bacăul retrogradase cu un sezon în urmă şi atunci încerca să revină în primul eşalon, cu o echipă aproape complet nouă.Dvs. aţi venit din retur, odată cu antrenorul Gh.Constantin.

-La Bacău, am găsit o echipă foarte motivată. Şi acum v-o spun pe de rost: eu-Pruteanu (Lunca), Catargiu, Volmer, Margasoiu, Şoşu, Cărpuci, Pană, Chitaru, Doru Botez, Băluţă, Duţan, Tiberiu Ilie…Echipa avea şi un preşedinte de club, poate, cel mai bun din perioada respectivă: Corneliu Costinescu, care mi-a înţeles slăbiciunile şi mi-a respectat calităţile. Cu Bacăul am promovat în prima divizie, fără înfrângere.

-Îmi povestea, bunăoară, profesorul C.Costinescu că escapadele nocturne nu dispăruseră nici la Bacău, dar când era de apărat, totul era în regulă…Amintea despre un meci celebru, extrem de important pentru supravieţuire, cu U Cluj..Aţi lipsit toată săptămâna de la  antrenamente, dar aţi apărat excepţional. I-aţi retrogradat! Suporterii locali nu vă vedeau, totuşi, nicăieri în afara stadionului…

-Domnule, eu cunoşteam toate ascunzişurile oraşului. Mergeam singur, niciodată cu vreun coleg de echipă. Ştiam că se află totul. Odată, când am fost cu o domnişoară la Decebal, unul din formaţie, căruia îi era ciudă că nu mai prinde primul 11, portar ca şi mine, dar lipsit de caracter şi un aranjor notoriu, i-a strecurat bileţele pe sub uşă nevestei, chipurile să-i deschidă ochii şi să înţeleagă cât eram eu de imoral şi neconform cu educaţia socialistă! Cu cei mai mulţi dintre băieţi m-am înţeles însă perfect.

-Şi totuşi, după două sezoane şi 34 de meciuri în care aţi fost titular, aţi plecat de la Bacău la Târgovişte…Acolo aveaţi să trăiţi a doua tinereţe sportivă!

-Am plecat de la Bacău în urma unor discuţii aprinse cu Gh.Constantin. La Târgovişte, antrenorului Nicolae Proca, i-am spus doar atât: „Eşti cel mai bun antrenor din ţară, iar eu-dacă mă laşi cu ale mele, cu bune şi rele, fără să-mi reproşezi nimic- sunt omul de care ai nevoie”. Ne-am înţeles imediat. Pusesem şi un pariu cu taică-meu, pe un costum de haine. I-am zis că într-un sezon ajung cel mai bun fotbalist din ţară şi redebutez la Naţională. Mi-a replicat că vorbesc prostii, dar chiar asta s-a întâmplat! În 1978, am fost desemnat în ancheta „Sportului”  fotbalistul anului şi am revenit în poarta Naţionalei, la 33 de ani! Antrenor era Pişti Covaci, ajutat de Const.Cernăianu şi Gh.Constantin. Am apărat cu Spania, în preliminariile C.E., când am pierdut cu 1-0, prin golul lui Asensi, dar am avut o evoluţie bună. Constantin nu a uitat însă incidentul de la Bacău şi, când Pişti Covaci a plecat în Olanda la meciul de retragere al lui Cruyff, m-a scos din lot susţinând că nu văd în „nocturnă”, după un control medical pus la cale tot de el…

-La Târgovişte, însă, treburile mergeau strună…

-În cei 6 ani petrecuţi acolo (1975-1981), am avut câteva sezoane de excepţie, ajungând idolul tribunei. Pentru mine, antrenamentul de vârf se desfăşura sâmbăta, înainte de meciul de campionat. Antrenorul secund îmi trăgea, din diferite unghiuri, 25 de lovituri. Bara era a mea, ce se ducea afară se repeta. Aşa reuşeam eu să mă menţin în formă, cu aceste exerciţii la antrenamente. Meciuri aranjate existau şi atunci, dar niciodată nu o făceam cu Bacăul, era din alt circuit.

-A fost Narcis Coman cel mai valoros portar al fotbalului românesc? Mulţi dintre specialişti aşa v-au considerat…

-Greu de susţinut asta de către mine…Au mai fost portari foarte buni, de reflex, pentru că aici am excelat şi eu, precum Voinescu şi Iordache. Îmi amintesc, însă, o întâmplare de prin 1965…Eram în birou la Gheorghe Popescu (preşedintele FR Fotbal şi vicepreşedinte al U.C.F.S., în perioada 1962-1967; după meciul de la Zurich, cu Elveţia, 1-7, din preliminariile europene, a fost destituit-n.red.), împreună cu Voinescu. După o discuţie referitoare la cine e mai bun dintre noi doi, Gh.Popescu şi-a scos cascheta pe care o purta şi a aruncat-o spre mijlocul camerei. Eu am plonjat imediat spre ea şi n-am lăsat-o să cadă. Atunci, preşedintele Federaţiei i-a spus lui Voinescu, evident încântat: „Vezi?”…

-Fotbalul de azi vă mai atrage?

-Nu mai înţeleg nimic. Se discută tot anul despre fotbaliştii noştri din străinătate şi echipele unde joacă, iar când îi aduci la naţională sare mingea din ei ca din zid, aşa cum i s-a întâmplat lui Pantilimon, în amicalul cu Algeria (1-2)…Ce noroc au băieţii ăştia de azi! Îşi cumpără o maşină după un meci…Pe vremea mea, puteai să o faci doar după cinci sezoane, în care jucai efectiv. Noroc că n-am avut pasiunea asta. Noi, când câştigam 1000 de lei la un meci, eram fericiţi. Ăştia de azi vor 1000 de euro şi înfrângere! La Bacău, însă, erau bani. Preşedintele Costinescu ştia de unde să-i scoată. Dacă am fi jucat noi cei de atunci cu cei de acum, n-am fi avut cu cine discuta. N-ar fi pupat ei nici Divizia B.

-Astăzi, ce mai face Narcis Coman? E mulţumit acolo, la Giurgiu, în orăşelul acela de frontieră?

-Domnule, Giurgiul şi-a făcut datoria. De aici au plecat către fotbalul mare subsemnatul, Gino Iorgulescu, Ovidiu Ioaniţoaia-un campion al gazetăriei fotbalistice…Chiar şi fostul portar băcăuan Ion Mangeac e tot de aici (un stadion din mediul rural giurgiuvean îi poartă numele-n.red.). Deci, suntem pe hartă! După 36 de ani, am primit în sfârşit şi trofeul acela acordat celui mai bun fotbalist român în 1978…A întârziat cam mult pe drum, dar bine că a ajuns. Actualmente, sunt Cetăţean de Onoare al oraşului şi consilierul primarului pe probleme de sport. Şi cu echipa o s-o rezolvăm…Deocamdată, am reînfiinţat Centrul de juniori Dunărea Giurgiu. Pentru localnici, aceasta e echipa de care se simt legaţi sufleteşte. Asta din primul eşalon e mai mult a lui…Niculae, o duce unde vrea!

Interviu cu prof.Ion URSACHE (fost portar al Sport Clubului si al Nationalei universitare)

Portarul de nota 10: Ion URSACHE

    Dacă s-ar realiza un top al portarilor băcăuani care au obţinut cele mai multe note de 10 (conform notării publicaţiilor de specialitate) într-un singur  sezon, Ion Ursachi/Ursache (n.24.03,1952) s-ar instala, cu siguranţă, pe primul loc. Sobru, cu o constanţă remarcabilă şi un excelent joc de careu, fostul goal-keeper al Sport Clubului din anii 70-80 este, indiscutabil, cel mai important portar născut şi format la Bacău. A debutat în umbra marelui Aristică Ghiţă, în 1974, într-un joc cu Rapidul, la Bucureşti, cunoscând afirmarea deplină în 1978, când avea să fie desemnat al doilea portar al campionatului în ancheta ziarului Sportul şi va fi selecţionat în naţionala universitară cu care va cuceri bronzul la Universiada din Mexic, primul succes internaţional al fotbalului nostru la nivel de seniori (1979). S-a retras din activitate, după un sezon petrecut la CSM Suceava (1983), dedicându-se arbitrajului (a arbitrat până la nivelul diviziei secunde) şi carierei de antrenor în cadrul clubului băcăuan sau al Liceului de Fotbal, unde continuă şi astăzi să fie un tehnician unanim apreciat în pregătirea juniorilor. Printre cei trecuţi prin mâinile sale se numără şi jucătorul naţionalei, Vlad Chiricheş.

Leonard POPA

-Deci, băcăuan get-beget, dar nu din Letea…Mai era o zonă fotbalistică în oraş, pomenită mai rar, maidanul de la Podul cu lanţuri,  în Ştefan cel Mare…

-Da, acolo am copilărit, alături de Cărpuci, Cioancă, Chitaru, Enescu, Pavel Panait…Eram toţi elevi la Şcoala 4 şi făceam sportul cu unul Costandache, căruia noi, copiii, îi spuneam Cracea. La început, nici nu vroiam să aud de postul de portar. Îmi plăcea în faţă, acolo unde se dădeau golurile…

-Vă plăcea, însă, şi cartea…În 1967, aţi intrat la liceu, la Bacovia…Atunci aţi început să jucaţi şi fotbal organizat. Care a fost prima echipă unde aţi evoluat?

-În anul acela, am fost legitimat la o echipă din Judeţeană, la Bradul HCC, direct în poartă. După numai un sezon, la sfârşitul unei partide cu juniorii lui Dinamo Bacău, antrenorul Cristea Ghica m-a transferat imediat la prima formaţie a oraşului, unde aveam să evoluez până în 1983, când am fost cedat lui CSM Suceava, în urma unui schimb de jucători, la Bacău ajungând Avădanei. Fotbalistul acela considerat cu cel mai puternic şut din istoria clubului…  Eu cred, însă, că mult înaintea lui, aceleaşi performanţe le-a avut Gross. Dacă trăgea de la 20 m în bară, aceasta se rupea în capul portarului. În 1984 mi-am încheiat cariera de jucător şi am revenit acasă, devenind antrenor în cadrul Sport Clubului.

-Îmi amintesc debutul dvs. în prima divizie. În returul sezonului 1973-1974, un campionat nu tocmai fericit pentru echipă. La sfârşitul turului eram pe ultimul loc, 18, cu doar 5 victorii şi 2 egaluri (12 puncte), toate pe teren propriu. Afară devenisem ciuca bătăilor. A mai fost, apoi, şi accidentul acela de maşină a lui Ghiţă, care i-a pus punct, practic, carierei de jucător la Bacău. Aşa s-a eliberat, însă, postul de portar…V-aţi luptat pentru el cu Gh.Voinea şi Cizic.

-Înainte, titularizările pentru jocul de campionat se făceau în urma unor jocuri amicale, intermediare, obligatorii. Noi jucam, de obicei, cu Piatra-Neamţ, pe vremea aceea în Divizia B, sau cu echipa din Roman. Duminică, aveam etapă la Bucureşti, cu Rapidul, şi pentru că mă remarcasem în amicalul cu Ceahlăul, Costică Rădulescu m-a titularizat. Într-adevăr, a fost o ediţie cu probleme pentru noi, la sfârşitul căreia am retrogradat. S-au întâmplat şi incidentele din meciul cu Dinamo, când după altercaţia Voinea-Dinu, s-a ajuns la o încăierare generală, care a pus capac la toate. Şapte fotbalişti băcăuani, toţi titulari, şi antrenorii, au fost suspendaţi. Eu nu am fost în teren la partida aceea, aşa că am scăpat, deşi nu ştiu dacă aş fi participat, în vreun fel, la conflict. De felul meu, eram mai liniştit.

-Aţi avut, totuşi, câteva evoluţii excelente în campionatul respectiv. Cred că aţi fost primul fotbalist băcăuan notat cu 10 de cronicarii săptămânalului Fotbal…

-S-a întâmplat după meciul de la Ploieşti, cu Petrolul, încheiat la egalitate, 1-1. Rezultatul acela putea să ne scoată din zona periculoasă a clasamentului. Din păcate, au urmat câteva partide pierdute în deplasare, în ultimele 10 minute, şi retrogradarea nu a mai putut fi evitată. Am căzut în B alături de Petrolul şi Rapid, alte două formaţii de tradiţie, la doar două puncte de locul salvator ocupat de Jiul.

-…După 7 ani de prim eşalon, în care Bacăul îşi formase o echipă cu adevărat redutabilă! Cu un an înainte, în 1973, echipa se clasase pe 4, după Dinamo, Craiova şi Piteşti, câştigându-şi dreptul de a juca în Cupa Balcanică. Nu a fost o cădere cam bruscă? În timpul acela, la Bacău nimeni nu-şi închipuia că echipa ar putea retrograda vreodată…

-Campionatul era extrem de puternic. Echipele erau apropiate valoric. Dacă începeai prost, era mai greu să-i ajungi pe ceilalţi. Atâta s-a putut atunci…Prin suspendările dictate după meciul cu Dinamo, echipa a trebuit să se întinerească forţat, a schimbat generaţiile. Au început să apară, tot mai des, tinerii formaţi la Liceul de Fotbal: Cărpuci, Şoşu, Elisei, Doru Botez, Tiberiu Ilie, Laurenţiu Moldovan, apoi Vamanu, Agachi, Costel Solomon… Căderea Bacăului în 1974, ca să revin,  a fost o surpriză pentru toţi, mai ales că făcusem o figură frumoasă şi în Cupa Balcanică, terminând competiţia pe locul al doilea, într-o grupă cu echipe din Albania, Bulgaria şi Turcia.

-Încă mai existau jucători de valoare la Bacău. Dembrovschi, Ghiţă, Costică Duţan, Băluţă…Ce vă mai amintiţi despre ei?

-Indiscutabil, cel mai mare fotbalist pe care l-a avut Bacăul a fost Dembrovschi, jucător de talie mondială. Cred că putea juca în oricare din campionatele de pe continent. După turneul final din Mexic 70, a tot fost curtat de diverse echipe. Pur şi simplu nu a vrut să plece şi nu ar fi plecat nici în 1974, la Timişoara, dacă echipa nu cădea în B… Costică Duţan era un foarte bun tehnician, responsabil cu pasa decisivă. Nu şuta la poartă şi asta îi exaspera pe antrenori, mai ales pe Constantin, care ne-a devenit antrenor începând cu returul Diviziei B. Se oprea în faţa careului şi dincolo prefera să-i lase pe ceilalţi. Era, însă, un excelent pasator. Ghiţă a fost un portar deosebit, printre cei mai buni din ţară, în momentul acela. S-a retras la Focşani, unde a şi murit, acum câţiva ani. În locul lui, în anul de  Divizie B, a venit un alt mare portar al anilor 60-70…Narcis Coman. Talent cu carul, dar cu o viaţă personală tumultuoasă. Când a plecat de la Bacău, după un an şi jumătate, s-a dus la Târgovişte şi a ajuns cel mai bun portar al campionatului. Apoi, a dispărut complet. Eu altceva vreau să spun. În echipă era un respect deosebit al tinerilor faţă de cei mai în vârstă. Când ne adresam celor de dinaintea noastră, nu puteam s-o facem decât cu nea Imi (Dembrovschi),  nea Costică (Duţan), nea Petre (Băluţă)…Regula aceasta era impusă de Vătafu, care ne-a fost mentorul din teren. Astăzi, nu mai există niciun respect, toţi se cred mari fotbalişti, imediat cum îşi încalţă prima dată ghetele. Nu ştiu dacă tupeul acesta ţine loc şi de talent.

-În Divizia B, cu o formaţie complet întinerită, într-adevăr, n-am stat mult. Un an…Am fost ajutaţi? După primele 4 etape, nu am mai pierdut nici un meci. Victorii pe bandă rulantă…Parcă eram Scorniceştiul…

-Nu. Echipa avea valoare şi, după ridicarea suspendărilor, obţinută prin transferul lui Dembrovschi la Timişoara, când s-a intervenit politic, a devenit lidera seriei. Am revenit fără probleme  în Divizia A, cu altă conducere de club şi fotbalişti noi. Politica internă a clubului se schimbase. Promovau masiv jucătorii autohtoni, formaţi la Liceul de Fotbal. Cât am fost jucător, nu s-a pus problema aranjamentelor. Poate doar câteva reciprocităţi să fi existat, cu ASA Tg.Mureş, în special. Conducerea de club lua, însă, măsuri să fim arbitraţi corect, şi acasă, şi în deplasare. O sigură dată, un jucător, Radu II, de la FC Argeş, trebuia să marcheze trei goluri, ca să câştige „Gheata de bronz”, şi jocurile au fost făcute pentru el.

-Aţi prins, ca portar, mai multe generaţii de atacanţi. De care va mai amintiţi astăzi? Ce nume ar trebui mai des pomenite?

-Fiecare echipă avea valorile sale. Cel mai mult mi-au dat de furcă Dobrin, Dumitrache, Dudu Georgescu, Mureşan (ASA), Radu II (FC Argeş), Mircea Sandu (Sportul), Dănilă (Poli Iaşi)…Eu eram un portar care ieşea foarte bine pe centrări. De pildă, Dudu Georgescu, marele golgeter al anilor 80, care lovea foarte bine mingea cu capul, nu a reuşit să mă surprindă nici o dată.

-Sezonul 1978-1979 a fost un an de referinţă în cariera dvs. Cronicarii de la Sportul v-au situat  pe locul 2 în topul portarilor întocmit la sfârşitul anului. A venit şi convocarea la naţionala studenţească, participarea la Universiada din Mexic, unde România a cucerit medaliile de bronz. Astăzi, se ştiu mai puţine despre această competiţie importantă, organizată ulterior şi de România, pentru a consemna momentul de retragere al Nadiei Comăneci. Cum a fost, aşadar, pe tărâm mexican?

-A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de fotbalist. Înainte de a ajunge în Mexic, am făcut câteva turnee de pregătire în Spania şi Portugalia, unde am jucat cu Athletic Bilbao (0-0), Nottingham Forest (1-2) şi cu FC Porto (1-1). Aveam o echipă redutabilă. În poartă, eu şi Bucu de la Iaşi. Apoi, Tilihoi, Păltinişan, I.Munteanu (Sportul Studenţesc), Carabageac (Rm.Vâlcea), Bolloni, Sabău (Baia-Mare), Oct.Grigore, Cămătaru, Septimiu Câmpeanu (Cluj)…În Mexic, am întâlnit SUA (3-1), Lesotho (4-0), Franţa (10-0), Mexic (0-1), Japonia (3-0), Coreea de Sud (3-1) şi, în finala mică, pentru locul 3,  Olanda de care am trecut cu 4-1. Ce însemna Olanda pe atunci şi uite că acum nu mai reuşim să o învingem nici în competiţiile pentru copii.

-Au urmat şi alte convocări la loturile naţionale?

-Una singură, în Naţionala B, pentru un amical la Ploieşti, cu URSS. 4-1 pentru noi, dar personal am rămas atunci cu imaginea lui Lev Iasin, fostul mare portar, care era antrenorul reprezentativei sovietice. Un tehnician extrem de sobru, aşa cum a fost şi ca portar.

-După retragerea din fotbal, aţi activat ca antrenor de juniori, la Sport Club şi Aerostar. Din 1990, sunteţi la Liceul Sportiv. V-au trecut prim mână mai mulţi jucători. Unul dintre aceştia, Vlad Chiricheş. Mai are Bacăul viitor fotbalistic?

-Din punct de vedere productiv, Liceul nu mai e cel de pe vremuri. Copiii nu mai sunt atraşi de fotbal, aşa cum se întâmpla cândva şi aveam de unde face selecţia. An de an, a scăzut numărul claselor de fotbal.Vlad Chiricheş mi-a fost elev din clasa a 5-a până într-a 8-a, după care a ales să plece în altă parte. Familia nu a fost mulţumită de condiţiile oferite aici şi l-a mutat. La Bacău, interesul pentru fotbal a scăzut. Tribunele sunt mai mult goale la meciuri. Noi jucam cu stadionul plin…2 din 3 băcăuani ,duminica, erau pe stadion. Astăzi, e o imagine dezamăgitoare.

-Cine e de vină?

-Mai mulţi factori. Dar nici spectacolul fotbalistic nu mai e acelaşi. Lipsesc fazele de poartă, ocaziile de gol, care sunt sarea şi piperul jocului. Îmi amintesc că, după un meci în care apăram eu, la sfârşit tricoul îmi era la fel de ud ca al jucătorilor din faţă. Se juca direct, pe poartă, uneori trebuia să fac faţă şi la 30 de situaţii de careu. Se spune că astăzi se joacă mai repede. Atunci unde sunt ocaziile la cele două porţi? Steaua din anii 70-80 avea jucători extrem de rapizi, aşa cum nu mai există acum. În 1979, am jucat în Ghencea. La stelişti, toată echipa aceea mare, cu Marcel Răducanu, Sameş, Liţă Dumitru, Răducanu-în poartă. Înainte de meci, ca să ne surprindă, steliştii au udat mai mult terenul în partea noastră. Tragerea la sorţi de dinaintea jocurilor era, de cele mai multe ori, aranjată. Moneda avea o singură faţă. Mizau pe viteza lor de atac. Ne marcau în prima parte câteva goluri şi închideau tabela. La pauză, fiind conduşi doar cu 2-0, toţi colegii m-au felicitat. Scosesem încă vreo 5 goluri. În repriza secundă, steliştii au căzut în propria capcană. Şi noi aveam viteziştii noştri, Chitaru şi Verigeanu. Am terminat 4-4! Dacă astăzi s-ar înregistra un asemenea scor, toţi ar fi convinşi că a fost un meci aranjat…Fotbalul şi-a pierdut mult din credibilitate.

  

FOTBAL, Divizia B : SPORT CLUB BACĂU- CSMS Iaşi 2-4 (0-3)

FOTBAL, Divizia B  

Nu ne mai ascundem!

*SPORT CLUB BACĂU- CSMS Iaşi 2-4 (0-3)

   

  

    Altădată, dacă pierdeam acasă cu Iaşul, ne ascundeam o săptămână. Costică Rădulescu- singurul antrenor iubit la Bacău- trebuia să scoată fotbaliştii la meciul următor cu armata şi ordin de la general. Nu era mai mare ruşinea! Putea să ne dea Steaua 13 şi Vagonul Arad 8, cu Iaşul trebuia câştigat, chiar dacă după aceea închideam stadionul (în treacăt, fie spus, şi acum vrem să scăpăm de el, pentru că ne descurcăm din ce în ce mai greu printre avioane, dar nu mai ştim cum) sau vreo doi-trei suporteri- ăia care, de obicei, atacau steagurile şi tobele oaspeţilor. Astăzi, o înfrângere  cu urmaşii lui Romilă şi Cuperman- mă rog, blacheurile pe care le-au uitat în vestiarele din Copou- e primită cu înţelegere şi galeria ieşeană, dacă s-o mai fi încumetând să însoţească echipa, ajunge în siguranţă la gară, n-o mai întreabă nimeni de sănătate. N-am fost la meci, nu pentru că mi-e teamă de catastrofe, ci pentru că, din punctul meu de vedere, până la toamnă, când l-am rugat pe Liviu Goian să apese butonul roşu, tăvălim iarba degeaba. Nu cred nici în lacrimile actorilor, nici în zâmbetele domnişoarelor rătăcite prin tribune, pentru că astea mai mult scuipă seminţe decât recită poezii. Imi va trebui jumătate de secol să învăţ numele actualilor jucători ai Sport Clubului, dar e bine-uneori- să pleci la drum cu necunoscutul. E mai palpitant şi ai mai multă grijă de bagaje. Dacă am ajuns, totuşi, în play-off, fără să ne propunem nimic, înseamnă că încă mai putem sări gardul în curtea vecinului, după cireşe...Prea am alergat în ultimele două decenii doar după castane!

Leonard POPA

HANDBAL (F), Divizia A:ŞTIINŢA BACĂU-Danubius Galaţi 37-21 (16-13)

HANDBAL (F), Divizia A

În aşteptarea trenului cu generali  

*ŞTIINŢA BACĂU-Danubius Galaţi 37-21 (16-13)

   După o mie de ani, s-a reluat şi campionatul de handbal, clasa a II-a, şi am ajuns la concluzia fermă că  ne place bălăceala. Dăm la fund tot ce-i zodie de apă. Dacă e cazul, învârtim toată Dunărea, de la Giurgiu până la Galaţi, pân-o facem să fie trecută  cu pasul. Alte fete ajunse cu pluta la Bacău, deşi cândva umblau cu fregata şi ne rugam de ele să ne-arunce câte un colac de salvare, au sfârşit agăţate în undiţele profesorului Costel Oprea, obişnuit să dea la peşte indiferent de vreme şi vremuri. 37-21 e scorul cu care studentele băcăuane (încă!) le-au făcut pe gălăţence să înţeleagă că-s numai bune de şoptit basme de seară, la ora de adormit copiii. În perioada asta, mai sigure sunt pietrele repetenţilor zvârlite în geamurile şcolii decât aruncările la poartă ale fetelor de pe malul Dunării (celălalt e la Brăila şi e mai înalt, pentru că a trecut pe acolo Ioan Băban). Deşi copilărite în oraşul cu marinari daţi în urmărire internaţională (de când cu flota luată şi înghiţită de ape tulburi), Lăcrămioara Cîlici (iarăşi 10, la buchet) şi Mirela Vîlcu au punctat fără milă. Cu milă, însă, fără să uite socoteala de-acasă, a înscris şi Adina Cîrligeanu (7 goluri), arătând că zilele de Paşte au cam trecut dinspre Bacău şi se îndreaptă către Baia Mare, întrucât acolo e veşnic sărbătoare. Ştiinţa asmute lacrimile unei vecine de clasament fără şarm şi se pregăteşte să încheie sezonul competiţional pe un loc consemnat doar în statistici, 5-6 sau 7…Mai mult sau mai puţin, n-avem-încă- dreptul. Dacă îşi doreşte şi altceva decât o impresie onorabilă, la anu’ va trebui s-o ia de la capăt. Dar nu cu răbdarea fetei cuminţi şi devreme acasă, ci cu încrâncenarea celei care flutură batiste pe peronul gării, în aşteptarea trenului cu generali, clasa întâi…

Leonard POPA 

La brat cu Florin Grapa

La braţ cu Florin Grapă

Ştiinţa Bacău a câştigat pentru a patra oară Campionatul zgârâind şi mai mult faţa tumefiată a Federaţiei Române de Volei, care şi-ar fi dorit ca răchita să facă micşunele şi Dinamo să fabrice tricouri de campioane, în regim de urgenţă. Studentele băcăuane nu rămân, însă, datoare nimănui şi prin cele două victorii de la Bucureşti, au demonstrat că n-au sosit pe lume, ca tot omul, odată cu berzele, ci la braţ cu Florin Grapă. Nu e frumos să-ţi faci sărbătorile în curtea adversarului, dar a venit şi vremea când dinamovistele se vor lăuda că au împărţit terenul cu voleibalistele noastre. Când şi unde vor mai vedea  jucătoare ca Roxana Bacşiş şi Mimi Sosa?! Bacăul voleibalistic ar trebui să primeasca interdicţie în toate cazinourile lumii. E plin de aşi de treflă în manşete! Dacă nu e Zakreuskaya, regina belorusă, călită în campionatele turceşti şi azere, dar bronzată pe malul mării, la Constanţa, e bravul căpitan Denisa Rogojinaru...Dacă nu e Monika Potokar, e Sabina Miclea...Dacă nu e nimeni, e Alexandra Sobo! Ştiinţa are potenţial să lupte pentru titlu cu două echipe deodată, dar nu vrea să le răpească altora fericirea de a număra până la trei. De la Dinamo, mi-a plăcut- ca întotdeauna- Ioana Baciu. De data asta, pentru lacrimile vărsate la sfârşitul partidei. Cineva priceput le-ar aduna şi ar începe cu ele reconstrucţia naţionalei. Nu ştiu cât a putut să fie de sinceră, într-un ocean de deznădejde, preşedinta clubului dinamovist, Elisabeta Lipă, dar când a spus că orgoliile trebuie să funcţioneze şi dincolo de Vama Borş, sau acolo unde ne vor arunca sorţii europeni şi cupele continentale (a-propos, în toamnă, vom merge singuri printre campioni şi toţi ochii vor fi aţintiţi asupra noastră!) avea dreptate. Coşul pieptului se înalţă  nu doar când bate toba, ci-mai ales-când se-aude imnul naţional. Mi-e dor de un turneu final, nu doar de o finală...Altminteri, riscăm să ajungem în situaţia handbalului masculin, mari şi tari, până la Turda şi-napoi...

Leonard POPA