Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău

 “Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum...”

*Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău    

     Câţiva centrimetri în plus l-ar fi făcut pe Silviu Iorgulescu portarul anilor 80…Era vremea portarilor de cauciuc, capabili să sară de la o bară la alta, cu uşurinţa atleţilor de performanţă. Iorgulescu a fost unul dintre ei. Când a ajuns în poarta naţionalei, nu a trecut neobservat nici de marele Pele, care după un amical cu Brazilia (o obişnuinţă a acelor ani), în deplasare, a ţinut să-l felicite personal.  Câţi sportivi au avut privilegiul acesta? La Bacău, „nea Silviu”- aşa îi spuneau coechiperii, ca semn al respectului şi recunoaşterii- a ajuns în momentul în care conducerea Sport Clubului a înţeles că fanii locali îşi doreau în teren-mai mult decât victoriile răsunătoare- nume importante ale fotbalului românesc. Poate, şi în dorul marelui Dembrovschi, de care se despărţiseră, pe nepusă masă, în 1974. Aşa au apărut la echipa de pe malurile Bistriţei jucători de naţională, precum portarii Narcis Coman, Mircea Constantinescu, Silviu Iorgulescu, mijlocaşul-minune Vasile Aelenei şi „gheata de aur” a Europei, Dudu Georgescu…Greu de crezut astăzi, când fotbalul local se zbate în anonimat şi incertitudine, dar toţi aceştia şi-au lăsat urmele în iarba băcăuană!

Leonard POPA

-Ani buni, aţi zăvorât poarta Aradului, celebrei UTA., dar începuturile n-au fost acolo…Cine v-a adus la fotbal, cum s-a întâmplat?

-Vedeţi, eu sunt născut la Buşteni, judeţul Prahova, unde părinţii mei, get-beget bucureşteni, lucrau la fabrica de hârtie. După o vreme,  ne-am întors acasă, în Capitală… "Portăria", am avut-o în sânge. Când jucam cu băieţii câte o miuţă, plonjam după minge în orice condiţii, în noroi, pe asfalt…Mereu ajungeam acasă cu cămăşile şi pantofii rupţi! Mama mea, exasperată, a citit odată în tramvai un afiş, în care se anunţa că la club, la Dinamo, se organizează selecţii la fotbal pentru copii în vârstă de 11-12 ani. Ce şi-o fi spus biata mama, să mai rup şi hainele altora! Aşa am ajuns la stadion, având norocul să fiu printre cei aleşi, din o sută de copii, câţi veneau în mod obişnuit la selecţiile sportive  din vremea aceea. Antrenori i-am avut pe celebrii Baratki, Steinbach şi Ştefan Stănculescu, mentorul meu.În general, primii antrenori sunt foarte importanţi pentru destinul unui fotbalist. Atunci se formează şi se educă primele reflexe. Automatismele deprinse greşit la această vârstă greu se mai corectează după aceea.

-Aţi apărat 8 ani în poarta dinamovistă (1958-1966)...În 1959, Dinamo reintră în grupul de elită a campionatului...Termină pe 2, cucereşte Cupa României...În echipă, la acea dată, mai erau Varga, Szakács, Feodot, Bükössy, Cosma... În 1961 ajung şi alţi jucători de valoare-unii dintre ei vor juca, apoi, şi la Dinamo Bacău. Ţârcovnicu, Gh.Ene, Nunweiller III...Echipa e în plină ascensiune. În 1963, Dinamo câştigă al treilea titlu. În formaţie apăruseră Datcu, Pîrcălab...Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?

-La Dinamo am crescut în umbra unei echipe care a câştigat 4 campionate la rând, având jucători exponenţiali pentru fotbalul românesc din anii aceia: Datcu, portarul naţionalei, fraţii Nunweiller III si IV (“Câinii roşii”), Pârcălab-cel mai bun fotbalist român al anului 1965, Piţi Varga, Oct. Popescu, Ene I, Frăţilă, Haidu, Ţârcovnicu, Popa...Şi acum ştiu să spun pe dinafară echipa aceea.  Eu eram extrem de mândru că eram "Tânăr dinamovist"! Am fost promovat la echipa mare în 1964, ca al treilea portar, am jucat însă numai în jocuri amicale şi am fost rezervă de mai multe ori. Cui să-i fi luat locul?! Eram prea tânăr, fără experienţă, şi, evident, n-aveam  nici o şansă în faţa lui Ilie Datcu sau Julică Uţu.

-În 1964 vine marele Real Madrid la Bucureşti, pentru jocul din Cupa Campionilor! Am pierdut, dar am facut-o onorabil! 1-3...La ei erau Gento şi Di Stefano! I-aţi văzut? Prin ce erau atâta de speciali? Tot cam pe atunci, a descins în Capitală şi Internazionale, cu Picchi, Corso, Jair, Mazzola, Fachetti-toţi cei care vor ajunge vicecampioni mondiali în 1970...Cine v-a impresionat mai mult?

-Am fost cu toţii şi am văzut acel măreţ Real.  Di Stefano şi Gento parcă erau de pe altă planetă. Ajungeai fotbalist numai uitându-te la ei şi notând în carneţel! I-am văzut şi pe Sarti, Fachetti, Corso, Pichi, Mazzola… pe acelaşi stadion, contra lui Dinamo. Eu, desigur, cel mai mult eram cu ochii pe portari. Sarti, portarul lui Inter, îmi plăcea enorm (ca şi Banks, englezul), pentru siguranţa şi sobrietatea lui. Unde au încăput cei 100000 de spectatori veniţi ca pe marile stadioane ale lumii?! “23 August” arăta ca o cutie de sardele...Şi de multe ori a fost aşa. Şi eu am jucat acolo de multe ori, cu Metalul Bucureşti, cu UTA, şi chiar cu echipa naţională.

-În 1966 aţi lăsat Dinamo şi aţi plecat la Galaţi, unde aţi devenit student, la Politehnică.E anul în care Siderurgistul s-a luptat la promovare cu Dinamo Bacău...A fost meciul acela celebru, jucat în urbea lui Bacovia (5-0), când băcăuanii au promovat în A. Aţi fost în teren?

-Da, în 1966 am plecat la Galaţi. Aşa era moda atunci, degeaba erai fotbalist, dacă nu absolveai şi o facultate! Îmi aduc aminte, noi şi Dinamo Bacău ne-am luptat pentru promovare, până în ultima clipă.  În tur, am câştigat la Galaţi cu 1-0, dar în retur am încasat 5, la Bacău. După al treilea gol, am cerut să fiu schimbat, de-abia îmi trăgeam răsuflarea! Aristică Ghiţă, portarul de legendă al Bacăului, mi-a zis după meci: “Bă, puţă-expresia lui favorită- acum poţi să vezi ce înseamnă Bacăul!”…Mulţumesc, nea Aristică, să-ţi fie ţărâna uşoară!

-După absolvirea facultăţii, v-aţi întors la Bucuresti, apoi, v-aţi transferat la UTA, unde aţi cunoscut marea consacrare. Cum arăta UTA în vremea aceea? Reuşise, nu cu mult timp în urmă, eliminarea lui Feyenoord, campioana Europei...

-UTA....Da, aici mi-am găsit locul la 27 de ani, unde aveam să cunosc consacrarea adevarată, deşi, cât jucasem la Galaţi, fusesem convocat de mai multe ori la lotul de tineret si olimpic.  Se pare că eu sunt ca vinul, care, ca să fie bun, trebuie să "zacă" ani în şir, si abia apoi să-şi arate savoarea! Pe Loli Lereter nu l-am prins în echipă, dar am jucat ani buni cu Pozsonyi, Broşovszki, Domide...Ce valori umane şi fotbalistice! Deşi vorbeau mai mult ungureşte, m-au adoptat din primul moment şi m-au ajutat să mă integrez într-o lume diferită faţă de "regat". Altă mentalitate, oameni deosebiţi! De aceea m-am şi stabilit apoi definitv la Arad, spre disperarea părinţilor mei bucureşteni.

-De la UTA, aţi ajuns în poarta Naţionalei! Aţi debutat într-un amical cu Brazilia (0-2), în deplasare. Apoi, aţi apărat cu Argentina (1-2), în cadrul aceluiaşi turneu. Nu ne ocoleau echipele mari ale lumii, dimpotrivă.  Pele se retrăsese?

-Să debutezi în naţională la 28 de ani, după numai 20 de jocuri în Divizia A, e ceva. Şi contra cui? A echipei campioane mondiale şi, apoi, a Argentinei! Brazilia avea atunci încă suficiente nume mari în echipă: Clodoaldo, Rivelinho, Jair, Edu...Au fost să ne vadă 90.000 de spectatori pe “Morumbi” din Sao Paolo. Pele se retrăsese de la naţională, a fost la meci, am dat mâna cu el...Nu mai m-am spălat pe mâini câteva zile! Cu Argentina, am pierdut în min. 88, după o greşeală a lui Iordănescu. Şi cine credeţi că a marcat golul victoriei? Mario Kempes (19 ani), care şi-a făcut atunci debutul la naţională. Cronicarii sud-americani m-au notat cu 8 în ambele jocuri şi sunt tare mândru de asta!

-A urmat transferul la SPORT CLUB BACĂU! În 1980-1981...Ce aţi găsit aici? Echipa aceea a lui Ghiţă şi Dembrovschi coborâse de pe soclu. Rămăsese, însă, în sufletul suporterilor, precum o statuie niciodată înălţată, dar la care avea dreptul… -Bacăul? O surpriză mare chiar şi pentru mine… În 10 iunie 1980, la un antrenament, un coleg, Giurgiu, mi-a provocat o fractură de peroneu şi până în iarnă am avut parte doar de operaţii, gips, reeducare...Nu credeam că voi mai reveni vreodată pe gazon. În ianuarie 1981, m-a contactat, însă, preşedintele lui SC Bacău, Corneliu Costinescu. I-am spus că nu ştiu dacă mai pot juca la acelaşi nivel, dar mi-a răspuns că prof. Angelo Niculescu mă doreşte la echipă,  să ajut, întrucât unul din portari, cred că Mangeac, îşi rupsese piciorul la un joc cu Dinamo. Ursache era celălalt goal-keeper, un portar bun şi un om deosebit. Am jucat câteva jocuri în campionat şi câteva în Cupa, dar şchiopătam usor şi am  fost nevoit să abandonez în vara lui 1981. A fost minunat la Bacău, băieţi tineri şi talentaţi, eu eram mai în vârstă cu 10 ani faţă de cel mai bătrân din echipă! Cel mai apropiat mi-a fost Florin Lunca, şi el un băiat admirabil.

-Ce a urmat după Bacău? Aţi antrenat? Văd, cu surprindere, că sunteţi stabilit în Ungaria...

-După retragere, m-am apucat de antrenorat. Am fost mulţi ani la UTA, principal, secund, cu portarii, apoi, am primit oferta din Ungaria, unde locuiesc de 23 de ani.  Am antrenat în toate ligile maghiare, mi-a fost apreciată munca şi m-am stabilit aici, la 100 km de Arad, la Beckesckaba, unde am fata cea mare şi 2 nepoţi.

-Care a fost cea mai mare satisfacţie din cariera de fotbalist? Dar cel mai mare regret?

-Cea mai mare satisfacţie este că am fost… fotbalist, că am jucat cu tricolorul pe piept şi mi s-a scandat numele din mii de piepturi pe stadion! La Arad, când ieşeam pe teren, tribuna scanda: Iorgulescu al nostru e cel mai bun din RSR! Ca antrenor, mulţumirea e că mi-am făcut treaba cu mare pasiune şi am încercat să învăţ mereu. Nu am fost un mare antrenor, ci unul BUN. Asta-i mandria mea! Cel mai mare regret? Nu am regrete… Ce am realizat, am realizat, ce nu, nu, pentru că regretele sunt tardive şi inutile. Totuşi, parcă, mi-aş fi dorit să fiu mai înalt, să ajung mai devreme în Divizia A, şi să fiu...for ever young!

-Ce fotbalişti români v-au impresionat în vremea aceea? De cine vă era teamă? Glumesc…

-Teamă le este portarilor să nu greşească, nu de un adversar anume. Dacă portarul îşi face treaba cum trebuie, atacanţii sunt repede uitaţi. Pe timpul meu, am fost catalogat drept un portar sigur. Mă antrenam în draci, ca şi cum ar fi fost ultimul antrenament din viaţa mea, de care îmi depindea toată cariera…. Am fost atent întodeauna să nu sar peste cal, că, de, eram şi eu tânăr. Dar, Doamne, cât iubeam fotbalul! Eram în stare de orice sacrificiu pentru el. Nu pot să spun că nu am avut şi eu "naşii" mei: Dudu Georgescu, Oblemenco, fotbalişti cum nu mai există astăzi…

-A-propos, ce impresie vă mai lasă fotbalul românesc de astăzi?

-Fotbalul românesc actual? Întodeauna s-a spus că fotbalul este oglinda societăţii pe care o reprezintă în iarbă. Ce este astăzi societatea românească? O lipsă crasă de cultură, corupţie, scandaluri… Atunci, ce să  aştepti de la fotbal? Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum. N-aş putea suporta huliganismul de pe stadioanele din România, "suporterii" care ameninţă jucătorii, conducatorii care calcă pe cadavre ca să iasă în evidenţă. O lipsă de RESPECT peste tot, deşi RESPECT este sloganul UEFA. Mereu se vor fi născând talente în ţară, dar cele mai multe mor speranţe….Mă opresc, mai bine, aici.

-Puteţi face o comparaţie între fotbaliştii de ieri şi cei de azi? Cine rezistă mai mult timpului?

-Care ar fi diferenţa între fotbaliştii de pe vremea mea şi cei de acum? Una uriaşă! În primul rând, noi nu alegeam să devenim fotbalişti pentru bani, ci ca să ne urmăm pasiunea. Fiecare doream să absolvim o şcoală, să stăpânim o meserie, sa avem o casă, familie, prieteni...Banii veneau şi ei, dacă îi meritai, era disciplină şi respect. Astăzi, citesc dimineaţa pe net ziarele româneşti: bani, piţipoance, manele, cluburi de fiţe, Becali, MM, arbitri desfiinţaţi, contre între antrenori, neveste băgate-nejustificat- în faţă şi în seamă, etc. Echipa naţională nu mai este ţelul suprem al jucătorilor, e un hatâr pe care, chipurile, ni-l fac ei. Din mărinimie!  FRF şi Liga sunt putrede şi neputincioase. Asta-i părerea mea sinceră. Cine rezistă mai bine timpului? Întrebare retorică! Dacă, după 30 de ani, cineva şi-a adus aminte de mine, înseamnă că nu mai trebuie nimic demonstrat…