Interviu cu prof.Ion URSACHE (fost portar al Sport Clubului si al Nationalei universitare)

Portarul de nota 10: Ion URSACHE

    Dacă s-ar realiza un top al portarilor băcăuani care au obţinut cele mai multe note de 10 (conform notării publicaţiilor de specialitate) într-un singur  sezon, Ion Ursachi/Ursache (n.24.03,1952) s-ar instala, cu siguranţă, pe primul loc. Sobru, cu o constanţă remarcabilă şi un excelent joc de careu, fostul goal-keeper al Sport Clubului din anii 70-80 este, indiscutabil, cel mai important portar născut şi format la Bacău. A debutat în umbra marelui Aristică Ghiţă, în 1974, într-un joc cu Rapidul, la Bucureşti, cunoscând afirmarea deplină în 1978, când avea să fie desemnat al doilea portar al campionatului în ancheta ziarului Sportul şi va fi selecţionat în naţionala universitară cu care va cuceri bronzul la Universiada din Mexic, primul succes internaţional al fotbalului nostru la nivel de seniori (1979). S-a retras din activitate, după un sezon petrecut la CSM Suceava (1983), dedicându-se arbitrajului (a arbitrat până la nivelul diviziei secunde) şi carierei de antrenor în cadrul clubului băcăuan sau al Liceului de Fotbal, unde continuă şi astăzi să fie un tehnician unanim apreciat în pregătirea juniorilor. Printre cei trecuţi prin mâinile sale se numără şi jucătorul naţionalei, Vlad Chiricheş.

Leonard POPA

-Deci, băcăuan get-beget, dar nu din Letea…Mai era o zonă fotbalistică în oraş, pomenită mai rar, maidanul de la Podul cu lanţuri,  în Ştefan cel Mare…

-Da, acolo am copilărit, alături de Cărpuci, Cioancă, Chitaru, Enescu, Pavel Panait…Eram toţi elevi la Şcoala 4 şi făceam sportul cu unul Costandache, căruia noi, copiii, îi spuneam Cracea. La început, nici nu vroiam să aud de postul de portar. Îmi plăcea în faţă, acolo unde se dădeau golurile…

-Vă plăcea, însă, şi cartea…În 1967, aţi intrat la liceu, la Bacovia…Atunci aţi început să jucaţi şi fotbal organizat. Care a fost prima echipă unde aţi evoluat?

-În anul acela, am fost legitimat la o echipă din Judeţeană, la Bradul HCC, direct în poartă. După numai un sezon, la sfârşitul unei partide cu juniorii lui Dinamo Bacău, antrenorul Cristea Ghica m-a transferat imediat la prima formaţie a oraşului, unde aveam să evoluez până în 1983, când am fost cedat lui CSM Suceava, în urma unui schimb de jucători, la Bacău ajungând Avădanei. Fotbalistul acela considerat cu cel mai puternic şut din istoria clubului…  Eu cred, însă, că mult înaintea lui, aceleaşi performanţe le-a avut Gross. Dacă trăgea de la 20 m în bară, aceasta se rupea în capul portarului. În 1984 mi-am încheiat cariera de jucător şi am revenit acasă, devenind antrenor în cadrul Sport Clubului.

-Îmi amintesc debutul dvs. în prima divizie. În returul sezonului 1973-1974, un campionat nu tocmai fericit pentru echipă. La sfârşitul turului eram pe ultimul loc, 18, cu doar 5 victorii şi 2 egaluri (12 puncte), toate pe teren propriu. Afară devenisem ciuca bătăilor. A mai fost, apoi, şi accidentul acela de maşină a lui Ghiţă, care i-a pus punct, practic, carierei de jucător la Bacău. Aşa s-a eliberat, însă, postul de portar…V-aţi luptat pentru el cu Gh.Voinea şi Cizic.

-Înainte, titularizările pentru jocul de campionat se făceau în urma unor jocuri amicale, intermediare, obligatorii. Noi jucam, de obicei, cu Piatra-Neamţ, pe vremea aceea în Divizia B, sau cu echipa din Roman. Duminică, aveam etapă la Bucureşti, cu Rapidul, şi pentru că mă remarcasem în amicalul cu Ceahlăul, Costică Rădulescu m-a titularizat. Într-adevăr, a fost o ediţie cu probleme pentru noi, la sfârşitul căreia am retrogradat. S-au întâmplat şi incidentele din meciul cu Dinamo, când după altercaţia Voinea-Dinu, s-a ajuns la o încăierare generală, care a pus capac la toate. Şapte fotbalişti băcăuani, toţi titulari, şi antrenorii, au fost suspendaţi. Eu nu am fost în teren la partida aceea, aşa că am scăpat, deşi nu ştiu dacă aş fi participat, în vreun fel, la conflict. De felul meu, eram mai liniştit.

-Aţi avut, totuşi, câteva evoluţii excelente în campionatul respectiv. Cred că aţi fost primul fotbalist băcăuan notat cu 10 de cronicarii săptămânalului Fotbal…

-S-a întâmplat după meciul de la Ploieşti, cu Petrolul, încheiat la egalitate, 1-1. Rezultatul acela putea să ne scoată din zona periculoasă a clasamentului. Din păcate, au urmat câteva partide pierdute în deplasare, în ultimele 10 minute, şi retrogradarea nu a mai putut fi evitată. Am căzut în B alături de Petrolul şi Rapid, alte două formaţii de tradiţie, la doar două puncte de locul salvator ocupat de Jiul.

-…După 7 ani de prim eşalon, în care Bacăul îşi formase o echipă cu adevărat redutabilă! Cu un an înainte, în 1973, echipa se clasase pe 4, după Dinamo, Craiova şi Piteşti, câştigându-şi dreptul de a juca în Cupa Balcanică. Nu a fost o cădere cam bruscă? În timpul acela, la Bacău nimeni nu-şi închipuia că echipa ar putea retrograda vreodată…

-Campionatul era extrem de puternic. Echipele erau apropiate valoric. Dacă începeai prost, era mai greu să-i ajungi pe ceilalţi. Atâta s-a putut atunci…Prin suspendările dictate după meciul cu Dinamo, echipa a trebuit să se întinerească forţat, a schimbat generaţiile. Au început să apară, tot mai des, tinerii formaţi la Liceul de Fotbal: Cărpuci, Şoşu, Elisei, Doru Botez, Tiberiu Ilie, Laurenţiu Moldovan, apoi Vamanu, Agachi, Costel Solomon… Căderea Bacăului în 1974, ca să revin,  a fost o surpriză pentru toţi, mai ales că făcusem o figură frumoasă şi în Cupa Balcanică, terminând competiţia pe locul al doilea, într-o grupă cu echipe din Albania, Bulgaria şi Turcia.

-Încă mai existau jucători de valoare la Bacău. Dembrovschi, Ghiţă, Costică Duţan, Băluţă…Ce vă mai amintiţi despre ei?

-Indiscutabil, cel mai mare fotbalist pe care l-a avut Bacăul a fost Dembrovschi, jucător de talie mondială. Cred că putea juca în oricare din campionatele de pe continent. După turneul final din Mexic 70, a tot fost curtat de diverse echipe. Pur şi simplu nu a vrut să plece şi nu ar fi plecat nici în 1974, la Timişoara, dacă echipa nu cădea în B… Costică Duţan era un foarte bun tehnician, responsabil cu pasa decisivă. Nu şuta la poartă şi asta îi exaspera pe antrenori, mai ales pe Constantin, care ne-a devenit antrenor începând cu returul Diviziei B. Se oprea în faţa careului şi dincolo prefera să-i lase pe ceilalţi. Era, însă, un excelent pasator. Ghiţă a fost un portar deosebit, printre cei mai buni din ţară, în momentul acela. S-a retras la Focşani, unde a şi murit, acum câţiva ani. În locul lui, în anul de  Divizie B, a venit un alt mare portar al anilor 60-70…Narcis Coman. Talent cu carul, dar cu o viaţă personală tumultuoasă. Când a plecat de la Bacău, după un an şi jumătate, s-a dus la Târgovişte şi a ajuns cel mai bun portar al campionatului. Apoi, a dispărut complet. Eu altceva vreau să spun. În echipă era un respect deosebit al tinerilor faţă de cei mai în vârstă. Când ne adresam celor de dinaintea noastră, nu puteam s-o facem decât cu nea Imi (Dembrovschi),  nea Costică (Duţan), nea Petre (Băluţă)…Regula aceasta era impusă de Vătafu, care ne-a fost mentorul din teren. Astăzi, nu mai există niciun respect, toţi se cred mari fotbalişti, imediat cum îşi încalţă prima dată ghetele. Nu ştiu dacă tupeul acesta ţine loc şi de talent.

-În Divizia B, cu o formaţie complet întinerită, într-adevăr, n-am stat mult. Un an…Am fost ajutaţi? După primele 4 etape, nu am mai pierdut nici un meci. Victorii pe bandă rulantă…Parcă eram Scorniceştiul…

-Nu. Echipa avea valoare şi, după ridicarea suspendărilor, obţinută prin transferul lui Dembrovschi la Timişoara, când s-a intervenit politic, a devenit lidera seriei. Am revenit fără probleme  în Divizia A, cu altă conducere de club şi fotbalişti noi. Politica internă a clubului se schimbase. Promovau masiv jucătorii autohtoni, formaţi la Liceul de Fotbal. Cât am fost jucător, nu s-a pus problema aranjamentelor. Poate doar câteva reciprocităţi să fi existat, cu ASA Tg.Mureş, în special. Conducerea de club lua, însă, măsuri să fim arbitraţi corect, şi acasă, şi în deplasare. O sigură dată, un jucător, Radu II, de la FC Argeş, trebuia să marcheze trei goluri, ca să câştige „Gheata de bronz”, şi jocurile au fost făcute pentru el.

-Aţi prins, ca portar, mai multe generaţii de atacanţi. De care va mai amintiţi astăzi? Ce nume ar trebui mai des pomenite?

-Fiecare echipă avea valorile sale. Cel mai mult mi-au dat de furcă Dobrin, Dumitrache, Dudu Georgescu, Mureşan (ASA), Radu II (FC Argeş), Mircea Sandu (Sportul), Dănilă (Poli Iaşi)…Eu eram un portar care ieşea foarte bine pe centrări. De pildă, Dudu Georgescu, marele golgeter al anilor 80, care lovea foarte bine mingea cu capul, nu a reuşit să mă surprindă nici o dată.

-Sezonul 1978-1979 a fost un an de referinţă în cariera dvs. Cronicarii de la Sportul v-au situat  pe locul 2 în topul portarilor întocmit la sfârşitul anului. A venit şi convocarea la naţionala studenţească, participarea la Universiada din Mexic, unde România a cucerit medaliile de bronz. Astăzi, se ştiu mai puţine despre această competiţie importantă, organizată ulterior şi de România, pentru a consemna momentul de retragere al Nadiei Comăneci. Cum a fost, aşadar, pe tărâm mexican?

-A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea de fotbalist. Înainte de a ajunge în Mexic, am făcut câteva turnee de pregătire în Spania şi Portugalia, unde am jucat cu Athletic Bilbao (0-0), Nottingham Forest (1-2) şi cu FC Porto (1-1). Aveam o echipă redutabilă. În poartă, eu şi Bucu de la Iaşi. Apoi, Tilihoi, Păltinişan, I.Munteanu (Sportul Studenţesc), Carabageac (Rm.Vâlcea), Bolloni, Sabău (Baia-Mare), Oct.Grigore, Cămătaru, Septimiu Câmpeanu (Cluj)…În Mexic, am întâlnit SUA (3-1), Lesotho (4-0), Franţa (10-0), Mexic (0-1), Japonia (3-0), Coreea de Sud (3-1) şi, în finala mică, pentru locul 3,  Olanda de care am trecut cu 4-1. Ce însemna Olanda pe atunci şi uite că acum nu mai reuşim să o învingem nici în competiţiile pentru copii.

-Au urmat şi alte convocări la loturile naţionale?

-Una singură, în Naţionala B, pentru un amical la Ploieşti, cu URSS. 4-1 pentru noi, dar personal am rămas atunci cu imaginea lui Lev Iasin, fostul mare portar, care era antrenorul reprezentativei sovietice. Un tehnician extrem de sobru, aşa cum a fost şi ca portar.

-După retragerea din fotbal, aţi activat ca antrenor de juniori, la Sport Club şi Aerostar. Din 1990, sunteţi la Liceul Sportiv. V-au trecut prim mână mai mulţi jucători. Unul dintre aceştia, Vlad Chiricheş. Mai are Bacăul viitor fotbalistic?

-Din punct de vedere productiv, Liceul nu mai e cel de pe vremuri. Copiii nu mai sunt atraşi de fotbal, aşa cum se întâmpla cândva şi aveam de unde face selecţia. An de an, a scăzut numărul claselor de fotbal.Vlad Chiricheş mi-a fost elev din clasa a 5-a până într-a 8-a, după care a ales să plece în altă parte. Familia nu a fost mulţumită de condiţiile oferite aici şi l-a mutat. La Bacău, interesul pentru fotbal a scăzut. Tribunele sunt mai mult goale la meciuri. Noi jucam cu stadionul plin…2 din 3 băcăuani ,duminica, erau pe stadion. Astăzi, e o imagine dezamăgitoare.

-Cine e de vină?

-Mai mulţi factori. Dar nici spectacolul fotbalistic nu mai e acelaşi. Lipsesc fazele de poartă, ocaziile de gol, care sunt sarea şi piperul jocului. Îmi amintesc că, după un meci în care apăram eu, la sfârşit tricoul îmi era la fel de ud ca al jucătorilor din faţă. Se juca direct, pe poartă, uneori trebuia să fac faţă şi la 30 de situaţii de careu. Se spune că astăzi se joacă mai repede. Atunci unde sunt ocaziile la cele două porţi? Steaua din anii 70-80 avea jucători extrem de rapizi, aşa cum nu mai există acum. În 1979, am jucat în Ghencea. La stelişti, toată echipa aceea mare, cu Marcel Răducanu, Sameş, Liţă Dumitru, Răducanu-în poartă. Înainte de meci, ca să ne surprindă, steliştii au udat mai mult terenul în partea noastră. Tragerea la sorţi de dinaintea jocurilor era, de cele mai multe ori, aranjată. Moneda avea o singură faţă. Mizau pe viteza lor de atac. Ne marcau în prima parte câteva goluri şi închideau tabela. La pauză, fiind conduşi doar cu 2-0, toţi colegii m-au felicitat. Scosesem încă vreo 5 goluri. În repriza secundă, steliştii au căzut în propria capcană. Şi noi aveam viteziştii noştri, Chitaru şi Verigeanu. Am terminat 4-4! Dacă astăzi s-ar înregistra un asemenea scor, toţi ar fi convinşi că a fost un meci aranjat…Fotbalul şi-a pierdut mult din credibilitate.

  

FOTBAL, Divizia B : SPORT CLUB BACĂU- CSMS Iaşi 2-4 (0-3)

FOTBAL, Divizia B  

Nu ne mai ascundem!

*SPORT CLUB BACĂU- CSMS Iaşi 2-4 (0-3)

   

  

    Altădată, dacă pierdeam acasă cu Iaşul, ne ascundeam o săptămână. Costică Rădulescu- singurul antrenor iubit la Bacău- trebuia să scoată fotbaliştii la meciul următor cu armata şi ordin de la general. Nu era mai mare ruşinea! Putea să ne dea Steaua 13 şi Vagonul Arad 8, cu Iaşul trebuia câştigat, chiar dacă după aceea închideam stadionul (în treacăt, fie spus, şi acum vrem să scăpăm de el, pentru că ne descurcăm din ce în ce mai greu printre avioane, dar nu mai ştim cum) sau vreo doi-trei suporteri- ăia care, de obicei, atacau steagurile şi tobele oaspeţilor. Astăzi, o înfrângere  cu urmaşii lui Romilă şi Cuperman- mă rog, blacheurile pe care le-au uitat în vestiarele din Copou- e primită cu înţelegere şi galeria ieşeană, dacă s-o mai fi încumetând să însoţească echipa, ajunge în siguranţă la gară, n-o mai întreabă nimeni de sănătate. N-am fost la meci, nu pentru că mi-e teamă de catastrofe, ci pentru că, din punctul meu de vedere, până la toamnă, când l-am rugat pe Liviu Goian să apese butonul roşu, tăvălim iarba degeaba. Nu cred nici în lacrimile actorilor, nici în zâmbetele domnişoarelor rătăcite prin tribune, pentru că astea mai mult scuipă seminţe decât recită poezii. Imi va trebui jumătate de secol să învăţ numele actualilor jucători ai Sport Clubului, dar e bine-uneori- să pleci la drum cu necunoscutul. E mai palpitant şi ai mai multă grijă de bagaje. Dacă am ajuns, totuşi, în play-off, fără să ne propunem nimic, înseamnă că încă mai putem sări gardul în curtea vecinului, după cireşe...Prea am alergat în ultimele două decenii doar după castane!

Leonard POPA

HANDBAL (F), Divizia A:ŞTIINŢA BACĂU-Danubius Galaţi 37-21 (16-13)

HANDBAL (F), Divizia A

În aşteptarea trenului cu generali  

*ŞTIINŢA BACĂU-Danubius Galaţi 37-21 (16-13)

   După o mie de ani, s-a reluat şi campionatul de handbal, clasa a II-a, şi am ajuns la concluzia fermă că  ne place bălăceala. Dăm la fund tot ce-i zodie de apă. Dacă e cazul, învârtim toată Dunărea, de la Giurgiu până la Galaţi, pân-o facem să fie trecută  cu pasul. Alte fete ajunse cu pluta la Bacău, deşi cândva umblau cu fregata şi ne rugam de ele să ne-arunce câte un colac de salvare, au sfârşit agăţate în undiţele profesorului Costel Oprea, obişnuit să dea la peşte indiferent de vreme şi vremuri. 37-21 e scorul cu care studentele băcăuane (încă!) le-au făcut pe gălăţence să înţeleagă că-s numai bune de şoptit basme de seară, la ora de adormit copiii. În perioada asta, mai sigure sunt pietrele repetenţilor zvârlite în geamurile şcolii decât aruncările la poartă ale fetelor de pe malul Dunării (celălalt e la Brăila şi e mai înalt, pentru că a trecut pe acolo Ioan Băban). Deşi copilărite în oraşul cu marinari daţi în urmărire internaţională (de când cu flota luată şi înghiţită de ape tulburi), Lăcrămioara Cîlici (iarăşi 10, la buchet) şi Mirela Vîlcu au punctat fără milă. Cu milă, însă, fără să uite socoteala de-acasă, a înscris şi Adina Cîrligeanu (7 goluri), arătând că zilele de Paşte au cam trecut dinspre Bacău şi se îndreaptă către Baia Mare, întrucât acolo e veşnic sărbătoare. Ştiinţa asmute lacrimile unei vecine de clasament fără şarm şi se pregăteşte să încheie sezonul competiţional pe un loc consemnat doar în statistici, 5-6 sau 7…Mai mult sau mai puţin, n-avem-încă- dreptul. Dacă îşi doreşte şi altceva decât o impresie onorabilă, la anu’ va trebui s-o ia de la capăt. Dar nu cu răbdarea fetei cuminţi şi devreme acasă, ci cu încrâncenarea celei care flutură batiste pe peronul gării, în aşteptarea trenului cu generali, clasa întâi…

Leonard POPA 

La brat cu Florin Grapa

La braţ cu Florin Grapă

Ştiinţa Bacău a câştigat pentru a patra oară Campionatul zgârâind şi mai mult faţa tumefiată a Federaţiei Române de Volei, care şi-ar fi dorit ca răchita să facă micşunele şi Dinamo să fabrice tricouri de campioane, în regim de urgenţă. Studentele băcăuane nu rămân, însă, datoare nimănui şi prin cele două victorii de la Bucureşti, au demonstrat că n-au sosit pe lume, ca tot omul, odată cu berzele, ci la braţ cu Florin Grapă. Nu e frumos să-ţi faci sărbătorile în curtea adversarului, dar a venit şi vremea când dinamovistele se vor lăuda că au împărţit terenul cu voleibalistele noastre. Când şi unde vor mai vedea  jucătoare ca Roxana Bacşiş şi Mimi Sosa?! Bacăul voleibalistic ar trebui să primeasca interdicţie în toate cazinourile lumii. E plin de aşi de treflă în manşete! Dacă nu e Zakreuskaya, regina belorusă, călită în campionatele turceşti şi azere, dar bronzată pe malul mării, la Constanţa, e bravul căpitan Denisa Rogojinaru...Dacă nu e Monika Potokar, e Sabina Miclea...Dacă nu e nimeni, e Alexandra Sobo! Ştiinţa are potenţial să lupte pentru titlu cu două echipe deodată, dar nu vrea să le răpească altora fericirea de a număra până la trei. De la Dinamo, mi-a plăcut- ca întotdeauna- Ioana Baciu. De data asta, pentru lacrimile vărsate la sfârşitul partidei. Cineva priceput le-ar aduna şi ar începe cu ele reconstrucţia naţionalei. Nu ştiu cât a putut să fie de sinceră, într-un ocean de deznădejde, preşedinta clubului dinamovist, Elisabeta Lipă, dar când a spus că orgoliile trebuie să funcţioneze şi dincolo de Vama Borş, sau acolo unde ne vor arunca sorţii europeni şi cupele continentale (a-propos, în toamnă, vom merge singuri printre campioni şi toţi ochii vor fi aţintiţi asupra noastră!) avea dreptate. Coşul pieptului se înalţă  nu doar când bate toba, ci-mai ales-când se-aude imnul naţional. Mi-e dor de un turneu final, nu doar de o finală...Altminteri, riscăm să ajungem în situaţia handbalului masculin, mari şi tari, până la Turda şi-napoi...

Leonard POPA

VOLEI, Finala C.N.: DINAMO-STIINTA BACAU 1:3 (-17, 16, -23, -23)

La braţ cu Florin Grapă

Ştiinţa Bacău a câştigat pentru a patra oară Campionatul zgârâind şi mai mult faţa tumefiată a Federaţiei Române de Volei, care şi-ar fi dorit ca răchita să facă micşunele şi Dinamo să fabrice tricouri de campioane, în regim de urgenţă. Studentele băcăuane nu rămân, însă, datoare nimănui şi prin cele două victorii de la Bucureşti, au demonstrat că n-au sosit pe lume, ca tot omul, odată cu berzele, ci la braţ cu Florin Grapă. Nu e frumos să-ţi faci sărbătorile în curtea adversarului, dar a venit şi vremea când dinamovistele se vor lăuda că au împărţit terenul cu voleibalistele noastre. Când şi unde vor mai vedea  jucătoare ca Roxana Bacşiş şi Mimi Sosa?! Bacăul voleibalistic ar trebui să primeasca interdicţie în toate cazinourile lumii. E plin de aşi de treflă în manşete! Dacă nu e Zakreuskaya, regina belorusă, călită în campionatele turceşti şi azere, dar bronzată pe malul mării, la Constanţa, e bravul căpitan Denisa Rogojinaru...Dacă nu e Monika Potokar, e Sabina Miclea...Dacă nu e nimeni, e Alexandra Sobo! Ştiinţa are potenţial să lupte pentru titlu cu două echipe deodată, dar nu vrea să le răpească altora fericirea de a număra până la trei. De la Dinamo, mi-a plăcut- ca întotdeauna- Ioana Baciu. De data asta, pentru lacrimile vărsate la sfârşitul partidei. Cineva priceput le-ar aduna şi ar începe cu ele reconstrucţia naţionalei. Nu ştiu cât a putut să fie de sinceră preşedinta clubului dinamovist, doamna Elisabeta Lipă, dar când a spus că orgoliile trebuie să crească şi dincolo de Vama Borş, sau acolo unde ne vor arunca sorţii europeni şi cupele continentale (a-propos, în toamnă, vom merge singuri printre campioni şi toţi ochii vor fi aţintiţi asupra noastră!) avea dreptate. Coşul pieptului se înalţă  nu doar când bate toba, ci-mai ales-când se-aude imnul naţional. Mi-e dor de un turneu final, nu doar de o finală...

Leonard POPA

Interviu cu gimnasta cipriotă Themida CHRISTODOULIDOU

Cu Themida, despre “ELEGANŢĂ, FRUMUSEŢE, VIAŢĂ”

    O prezenţă constantă, care nu trece neobservată, în concursurile internaţionale de ritmică, este gimnasta cipriotă Themida Christodoulidou. Elegantă şi graţioasă, Themida este o sportivă decisă să-şi reprezinte ţara la un nivel cât mai înalt şi poate că viitorul îi va deveni un aliat în această tentativă. Talentul său e un punct de plecare.

-Themida, când ai descoperit gimnastica ritmică? Unde? La TV, în sala de sport sau în familie?

-La TV! Îmi amintesc că era un concurs în care evolua la minge Alina Kabaeva.De atunci, mi-am propus să fac şi eu gimnastică.

-Care a fost primul concurs la care ai participat în fara Ciprului?

-Nu-mi mai amintesc exact. Cred că “Heliopolis Cup” desfăşurată în Grecia şi “Stara Zagora”, în Bulgaria.

-De ce ai optat pentru ritmică şi nu pentru gimnastica artistică?

-Gimnastica ritmică este, pentru mine, cu mult mai frumoasă şi o disciplină sportivă, cu adevărat, feminină.

-Ai o tradiţie în familie, în ceea ce priveşte practicarea acestui sport?

-Nu, dar părinţii mei, mama şi tata, sunt dansatori şi coregrafi. De aici, la ritmică, nu a fost decât un pas...

-Ai un obiect favorit în concursuri?

-Da.Măciucile...

-Prima dată, te-am urmărit la Lisabona, la C.E., în urmă cu un an. De atunci, ai progresat continuu şi ai fost mereu în prima jumătate a clasamentului, oriunde ai participat.Care e secretul? În ritmică, ierarhiile se escaladează greu...

-În ultimul timp, am participat la multe concursuri. Cred că asta e important pentru toate gimnastele. Aşa se câştigă experienţă şi încredere în posibilităţile de exprimare pe carpet.Asta m-a ajutat cel mai mult, dar şi antrenamentele pe care le urmez.

-Tu eşti lidera incontestabilă a naţionalei de ritmică a Ciprului, pe care îl reprezinţi în toate competiţiile.Fetele care au fost lângă tine,Trikomiti, Panthelia, acum Kristina, dispar. Ce se întâmplă?

-Nu ştiu. Multe fete s-au antrenat alături de mine, dar n-au mers în competiţii.Fie n-au dorit asta, fie n-au fost solicitate.

-Este gimnastica ritmică un sport iubit în Cipru?

-Nu foarte mult...În Cipru, contează doar fotbalul şi atât!

-Ce poţi să-mi spui despre ultimul concurs la care ai participat, la Riga? În două finale, pe locul 6...Ai fi putut şi mai mult?

-Da, cred că a fost OK. Iubesc această “Baltic Cup”! E prima ediţie la care am participat şi abia aştept să o fac şi în anul următor. Atunci, poate voi obţine mai mult în finale…

-Care este obiectivul tău principal anul acesta?

-Cupa Kalamatas…, dar îmi doresc să fiu prezentă în finale, la cât mai multe concursuri, la Jocurile Commonwealthului de anul viitor.

-Ce spui despre Olimpiada de la Rio? Va avea loc şi o selecţie de participare.Eşti pregătită pentru un asemenea eveniment fabulos?

-Întotdeauna sunt pregătită pentru asemenea evenimente. Mai ales, sufleteşte. Mai rămâne să o pot face şi din punct de vedere sportiv...

-Ce faci în afara timpului rezervat gimnasticii ritmice? Ştiu că eşti încă elevă la liceu...Unde?

-La Liceul "Pagkiprio Gymnasio" din Nicosia.

-Defineşte-mi gimnastica ritmică prin trei cuvinte, primele care îţi vin în minte…

-Eleganţă, frumuseţe, viaţă...

-Ai şi un model de gimnastă pe care îl urmăreşti în mod expres?

-Desigur...Ganna Rizatdinova (vicecampioana mondială în 2013, la individual compus-n.n.)!

Leonard POPA (aprilie 2014)

Interviu cu fosta gimnasta ucraineana Alina KOZICH (fosta campioana europeana la individual)

Alina a devenit campioană după ce i s-au ascuns culorile

  

Multă vreme ne-am temut de ea. O admiram, o îndrageam- aşa cum trebuie iubiţi toţi marii sportivi ai lumii- dar, ori de câte ori, concursurile o scoteau în calea fetelor noastre, gândeam cu totul altceva…Născută la Kiev, la 16 decembrie 1987, gimnasta ukraineană Alina Kozich a reuşit, în perioada 2004-2008, să adune în jurul său o echipă a Ukrainei extrem de puternică, ameninţând serios ierarhiile dominate de Rusia, România şi SUA…In 2004, Alina a trăit anul său de graţie, realizând cea mai importantă performanţă a carierei: “aur” la individual compus, în cadrul Europenelor de la Amsterdam (Olanda), devansând-o pe compatrioata noastră, Daniela Sofronie(argint), şi locul al doilea în proba pe echipe. Prima convorbire am avut-o în 2010, în perioada Mondialelor, ultima-zilele trecute-când am “prins-o” pe Alina la Kiev, după un sezon solicitant  cu Naţionala Japoniei, din al cărei staff tehnic face parte.

-Alina, dragostea pentru gimnastica artistică ai simţit-o de prima dată?

-Dar de unde…Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să desenez. Nu mă ridicam de la planşă decât dacă mi se ascundeau culorile. Nu ştiam nimic despre gimnastică.Eram, însă, foarte vioaie. Fără culori în preajmă, deveneam alt copil. Bunica a înţeles prima că am o energie inepuizabilă, care trebuia consumată sub supraveghere. La 4 ani, m-a luat de mână şi m-a dus la sală. La început, aparatele acelea m-au speriat, cum să mă urc pe bârna aceea lungă şi îngustă fără sa cad?! Când am reuşit să mă caţăr şi am văzut că, totuşi, rămân pe ea, mi-am învins teama.Aşa a început totul!

-N-ai aşteptat mult până au apărut şi primele rezultate…

-Nuuu…”vreo” 10 ani, însă, o dată intrată în joc, am avut rabdare…In gimnastică, rezultatele apar târziu, după ani şi ani de muncă. De aceea, unele fete se plictisesc şi abandonează. Eu, la 13 ani, câştigam Olimpiada Tineretului din Spania. Asta, cred, a fost “scânteia”…

-Incetul cu încetul, ajungem şi la un an de referinţă pentru cariera ta: 2004.

-A fost anul când m-am simţit împlinită, ca sportivă. La Europenele din Olanda am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, la individual compus, proba probelor. Atunci m-am aflat în luptă directă cu o sportivă de la voi, Daniela Sofronie, pe care am întrecut-o de puţin, în urma exerciţiului la sol, notat mai bine. Tot atunci, însă, le-am depăşit şi pe Zamolodchikova şi Khorkina, clasate pe locurile 3 si 4, gimnastele din Rusia fiind considerate marile favorite.

-Ai pomenit de gimnastele de la noi…Cum te-ai înţeles cu ele? Mă refer la ceea ce se petrecea în afara concursurilor…

-Mereu am apreciat gimnastele din România. Mi-au plăcut tenacitatea şi ambiţia lor. Cel mai bine m-am înţeles, însă, cu Sandra Izbaşa şi Steliana Nistor. Cu ele mai ţin legătura, mai ales prin intermediul internetului.

-Ai renunţat la activitatea competiţională în 2009, ai rămas totuşi în sistem şi după aceea. Nu în Ukraina, însă…

-Da, acum, locuiesc şi muncesc la Tokyo. Sunt coregrafa principala a Naţionalei nipone şi fac ceea ce nu am putut face pentru fetiţele din Ukraina. Oricum, viitorul meu este legat de coregrafie, nu mă văd făcând altceva…

-Când crezi că va apărea, din nou, o selecţionată a Ukrainei capabilă să urce pe un podium mondial sau european?

-Asta-i greu de spus…Iţi fac, însă, o mărturisire. Mă simt oarecum vinovată pentru ceea ce se întâmplă astăzi cu gimnastica din Ukraina, unde nu mai există gimnaste competitive. Toţi antrenorii de valoare au plecat să muncească în alte ţări, din cauza lipsurilor cauzate de o finanţare modestă. E dureros să cauţi performanţa în altă parte decât în ţara ta!

-Cum apreciezi anul sportiv 2011?

-Echipa mea de acum, Naţionala Japoniei, a obţinut biletele pentru Londra, aşa că sunt pe deplin satisfacută.

-Ce aştepţi de la 2012?

-Evident, o evoluţie remarcabilă la Olimpiadă.

-Alina, o vorbă veche românească sună cam aşa: “Omul sfinţeşte locul”…Succes!

mai 2012 (“Sportul băcăuan”)

PS:

-Alina, tot în Japonia te găsesc, după doi ani?

-Da, tot aici, numai că, dacă în 2011, eram la lotul naţional al Japoniei, acum am schimbat locul şi lucrez în cadrul celebrului club Asahi, aflat în proprietatea familiei Tsukahara.

-Ce reprezintă pentru tine acest stagiu nipon îndelungat?

-O acumulare de experienţă în toate, comunicarea cu oameni diferiţi, care au o religie şi o mentalitate diferite. Nu în ultimul rând, am intrat în contact cu o cultură surprinzatoare, cu reguli de viaţă absolut diferite de ceea ce ştiam eu. Este foarte interesant pentru mine. Japonia este una dintre cele mai exotice ţări, cu reguli şi legi greu de asimilat, dar mă străduiesc să le deprind, zi de zi.

-...Noi tendinţe în gimnastică, aşa cum se văd acestea din Ţara Soarelui Răsare? Cu alte cuvinte, e ceva nou sub soare?

-In gimnastică nu exista noi tendinţe sau tehnologii...Munca, antrenamentul, este cea mai importantă tendinţă.

-Nu regreţi anii în care erai o gimnastă îndrăgită de toţi?

-Gimnastul, mai ales fetele, îşi sfârşeşte cariera la o vârstă foarte tânară. E normal să priveşti cu nostalgie spre perioada aceea, dar vine vremea să schimbi stereotipurile şi să înţelegi că acest sport poate fi cel puţin la fel de frumos şi dacă îl priveşti ca adult, pregătindu-i pe alţii să devină gimnaşti.

-Planurile  de viitor s-au mai schimbat?

-Nu, au rămas aceleaşi. Să le transmit din cunoştinţele şi experienţa mea de gimnastă sportivilor pe care îi pregătesc, iar ei să înţeleagă că trebuie să devină nu doar minunate gimnaste, ci şi oameni buni. Pentru asta, am timp liber doar duminica.

-Ce nu-ţi place la zilele pe care le trăim?

-Obţin plăcerea doar din viaţa şi munca mea şi cred că cel mai important lucru pentru o persoană e să fie capabil să se bucure de fiecare zi, deoarece viaţa este minunată!

(aprilie 2014)