VOLEI (F), Liga Campionilor: ŞTIINŢA BACĂU-Fenerbahce Istanbul 0-3

Fără cartuşe, dar cu praf de puşcă

   La Bacău, bucuriile sunt purtate cu lesă şi botniţă, să nu ne muşte în fiecare zi, ca maidanezii pripăşiţi pe străzile oraşului. Voleibalistele de la Ştiinţa-spre deosebire de rugbyştii naţionalei şi alte neamuri care ne fac viaţa ovală- chiar ne iubesc, dar nu ne bagă în traistă mai mult decât pot aduce ele de-acasă (alţii vin cu traista goală şi, după două înfrângeri, au pretenţia să plece cu ea plină)…Pe vremuri, la Stambul, mergeau domnitorii noştri de bunăvoie, să li se taie capul. Cam aşa au intrat în teren şi studentele băcăuane în primul set al partidei cu Fenerbahce din Liga Campionilor. A fost suficient ca jucătoarea coreeană Kim (eu o suspectez că a ajuns pe malurile Bosforului ca ultimă dorinţă a lui Ataturk) să servească de vreo trei ori, pentru ca fetele lui Florin Grapă să se dea singure la o parte din calea mingii. După acest 0-3 pronosticat până şi de porumbeii din Parcul Libertăţii (nu şi de Florin Filioreanu care toată săptămâna l-a visat pe antrenorul băcăuan călare pe armăsarul lui Ştefan cel Mare), rămânem fără gloanţe, dar cu praful de puşcă: am crescut ca o cocă de sărbători din jumătate în jumătate de oră şi dacă s-ar fi jucat şase seturi-iar primele cinci nu s-ar fi pus- am fi ieşit de pe teren învingători! Cele mai bune de la noi au fost fetele care au stat cuminţi pe bancă şi n-au jucat nici un minut. Singura din teren cu cinci degete la o mână a fost Yuliya Stoyanova, jucătoarea bulgară care, până acum, a tot făcut băşici în palme, aplaudând-o pe Ioana Baciu, de la care-sincer- aşteptam să vină cu scara de-acasă şi să ne arate calea către cele mai râvnite roade ale toamnei…N-a fost să fie, pentru că fosta dinamovistă e pregătită să facă prăpăd prin toate livezile patriei, nu şi printre ieniceri şi spahii.

   Cei cu ţinere de minte-deşi în preajma alegerilor prezidenţiale te cam lasă şi asta- ştiu că noi i-am învăţat fotbalul pe turci. E timpul să ne mai înveţe şi ei câte ceva…

Leonard POPA

VOLEI, F: CSM Bucureşti-ŞTIINŢA BACĂU 3-0 (19, 20, 21)

Nu mai suntem singuri pe lume!

Ne-am coborât nasul căţărat pe turlele îngâmfării. După acest 0-3 cu CSM-ul, trebuie să dormim noaptea cu lumina aprinsă. Nu mai suntem singuri pe lume! Pentru mine, e limpede… Campionatul de volei feminin al României e frate de sânge cu acordeonul lui Amalanci. Până acum, am stat doar la clape, dar valorile pe care le tot vezi în ultimele sezoane se strâng şi se înşiră ca burduful. Nu e greu să-ţi faci echipă competitivă în întrecerea internă. Deschizi puşculiţa, smulgi câteva fete de la adversarul din faţă, aduci (obligatoriu) o bulgăroaică, şi cu asta tragi la titlu…Ştiinţa a pierdut în sala din Dragoeşti, la un scor pentru care o suspectez că a plecat de la Bacău pe jos, din cauza jucătoarelor pe care le-a scăpat din colivie, fără să-i pară rău. A mai pierdut şi pentru că un meci cu CSM-ul nu se câştigă doar cu blocajul (de jumătate din echipele înscrise în campionat, da,  poţi trece şi aşa!) şi  Ioana Baciu (voleibalista capabilă să facă diferenţa)…De la gazde, m-a surprins Vujovic, care a arătat într-un meci cât n-a arătat, la Bacău, într-un campionat întreg. În rest, ceea ce ştiam. Georgiana Faleş rămâne jucătoarea cerebrală, capabilă să rezolve ecuaţii cu tot mai multe necunoscute, în timp ce Roxana Bacşiş-când se încăpăţânează- e mangalul din fierul cu care îţi calci adversarul. Cât despre Kremena Kamenova (poate, cea mai valoroasă stranieră care a evoluat sub bagheta lui Florin Grapă), nu poţi spune decât că e jucătoarea după care şi acum suspină parchetul din Sala Sporturilor. Noi n-avem decât o scuză demnă de luat în seamă: când câştigi mereu, ţi se face dor şi de o bătaie de tobă în cinstea adversarelor!

Leonard POPA

HANDBAL (F): STIINTA BACAU-CSU DANUBIUS GALATI 20-36 (9-18)

Pe cai de lemn…

Ştiam că va veni şi ziua în care vom înţelege că noi galopăm pe cai de lemn, ciopliţi din ograda proprie, în timp ce alţii fură armăsari de pe unde apucă. Astăzi, fără să bagi mâna adânc în buzunarele altora, nu cunoşti prosperitatea. De ce ar sta altfel lucrurile în handbal?! Galaţiul s-a trezit din letargie, aşa cum o face Dunărea înainte să scape spre Tulcea, şi cu fete aduse cu taxiul din alte zări, s-a pus pe picioare. Antrenorul Valeriu Costea se pricepe să prindă vârfuri de plumb la săgeţile din tolbă…Dintr-o jucătoare cedată prea uşor de primul eşalon precum Cosmina Cozma (prima dată, am descoperit-o la Iaşi, în urmă cu vreo 3 ani) tehnicianul gălăţean a făcut biciul diviziei secunde. Cu el ne-a plesnit, din primul şi până în ultimul minut al partidei pe care studentele băcăuane au disputat-o în compania celor de la Danubius şi, chiar de lemn să fii, tot simţi usturimea celor 16 goluri diferenţă rămase la sfârşit pe tabelă…Degeaba le dai profesorilor C.Oprea şi Giani Hornea puşca, dacă nu le dai şi gloanţele. În poligon, învăţăm doar să prezentăm arma şi să salutăm regulamentar, cu mâna la chipiu, pe cei mai breji decât noi…La Bacău, handbalul feminin e lănţişorul de aur pe care l-am scăpat în apele tulburi. Aşa ne trebuie dacă ne aplecăm în faţa valurilor!

Leonard POPA

VOLEI (F): :STIINTA BACAU- CSM LUGOJ 3-0 (14, 17, 13)

Lecţii de geografie

   Dacă staţi prost cu geografia, mergeţi pe Stadionul Letea, unde am crescut, laolaltă cu mingea de fotbal. Este acolo o echipă pe nume Sport Club care vă va spune ceea ce nu v-a spus niciodată un profesor serios. România e atâta de mare şi lată, încât au încăput pe hartă şi Baloteştii, şi Bercenii, ba chiar şi Voluntarii! Cred că acesta e meritul cel mai mare al formaţiei moştenite de Cristi Popovici (de la unul care confunda Bacăul cu maidanul de la graniţa Galaţiului cu Brăila), drept pentru care hârtoapele patriei îi vor fi recunoscătoare. Fără fotbaliştii de astăzi ai Bacăului-în treacăt fie spus, nea Cristea Ghica nu i-ar fi ţinut nici măcar ca rezerve la băieţii de mingi- n-am fi aflat niciodată de existenţa oraşelor şi marilor echipe care ne-au călcat în ultima vreme luându-ne, ca amintire, punctele cu care intenţionam să ne croşetăm flanele la iarnă. Dimpotrivă, voleibalistele lui Florin Grapă ne arată, de la o săptămână la alta, că atunci când o măsurăm cu fileul, România ţine doar de la Bacău până la Bucureşti. Ultima lor întâlnire de pe teren propriu, cu lugojencele, mi-a amintit de liniştea plajelor din Varna (mai ales că Florin Grapă n-a mai prelungit misterul şi a trimis-o în teren şi pe Yuliya Stoyanova!)…Ştiinţa a câştigat cu 3-0, conform calendarului şi cu ochii pe ceas, pentru că Alexandra Sobo şi fetele sale se grăbeau să-şi conducă adversarele la gară (acestea, venite fără antrenor, fără părinţi, şi cu mâinile în buzunar, au dat de înţeles tuturor că nu s-ar descurca singure).  De când mă ştiu, Lugojul descinde la Bacău doar cu intenţii paşnice şi fete aflate în vacanţă de vară. Toate parcă-s decupate din ilustratele trimise din oraşele cu nisipuri fierbinţi şi e o plăcere să le primeşti acasă. Peste vreo două săptămâni, vin, însă, pentru meciul din Cupa Campionilor, fiicele lui Fener, echipa care e sosia lui Suleiman Paşa. Celor care ne sfătuiesc să otrăvim de pe acum fântânile şi să programăm partida în pădurile Vasluiului, le spun doar atât: lasă că şi braţele studentelor înfloresc mai repede decât primăvara… Le arde câte un trasor Ioana Baciu, de se scutură toţi castanii din Imperiul Otoman!

Leonard POPA

Interviu cu Gheorghe SINĂUCEANU (fost component al lui Dinamo Bacău)

La taifas cu Umbra lui Dobrin: „Pe mine, nu mă făcea nimeni!”

În 1971, Dinamo Bacău (devenit SPORT CLUB) se bazează pe un lot extrem de competitiv: Ghiţă-Mioc, Catargiu, Velicu, Kiss- Vătafu, Sinăuceanu, Duţan- Sorin Avram, Dembrovschi, Rugiubei, Pană… Este sezonul în care băcăuanii trag la titlu un tur întreg, terminându-l pe doi, în spatele arădenilor de la UTA (după un 4-2 de senzaţie, la Bacău, în ultima etapă) şi dând golgeterul toamnei, Rugiubei (din păcate, a fost şi ultima sa toamnă fotbalistică). În sezonul următor, Sport Club, urmându-şi ascensiunea, se va clasa, finalmente, pe locul 4. Orientării geniale în teren a lui Dembrovschi i se adăugase un sistem defensiv greu de penetrat, şi la firul ierbii, şi în disputa aeriană. Ministru al înâlţimilor, în lupta cu adversarul, a fost desemnat Gheorghe Sinăuceanu (unul dintre cei mai straşnici stâlpi defensivi din istoria fotbalului băcăuan). Dacă nu avea viza lui „Gică”, nici pasărea nu se încumeta să zboare spre poarta lui nea Aristică… Sinăuceanu a fost în teren, însă, şi la celebrul meci cu Dinamo din finalul sezonului 1973 când, în urma incidentelor din teren, el şi Gogu Munteanu aveau să se aleagă cu cele mai drastice sancţiuni, iar echipa va retrograda, decimată şi zguduită din temelii.  În viaţa fotbalistului descoperit la Buhuşi de antrenorul Costică Rădulescu a urmat un traseu mai puţin cunoscut, presărat cu jocuri în care a evoluat pe „fals”, în Divizia B, apoi, o revenire îndelung aşteptată în tricoul alb-roşu băcăuan. Gheorghe Sinăuceanu (n.24.8.1948, Buhuşi) a venit şi a plecat din fotbal pe scara princiară. Când s-a transferat definitiv de la Bacău, a ales Piatra-Neamţ, pentru că era mai aproape de casă, dar mai avea în buzunar încă 2-3 oferte de la echipe de primă divizie. Nu a folosit niciodată scări de incendiu!

Leonard POPA

-Aţi debutat în prima divizie la 29 martie 1970. Meci pierdut de Dinamo Bacău, cu 1-0, la Iaşi…Aveaţi, însă, vreo doi ani în spate, la tineret-rezerve…

-În 1967, când am sosit eu la Bacău, de la Buhuşi, campionatul de tineret-rezerve abia se înfiinţase. Era un lucru bun, pentru că toţi ne făceam ucenicia acolo. Şi cei tineri, dar şi cei care nu mai încăpeau în prima echipă, din varii motive…Când am venit eu la Dinamo, direct de la Buhuşi, i-am găsit pe Lică Nunweiller, fraţii Ene, Dembrovschi…Jucasem eu vârf la echipele Textilei, că aşa mă vroia antrenorul Căpăţână, dar unde să mai încap şi eu în faţă? Costică Rădulescu, care a fost tatăl meu în fotbal şi care refăcuse echipa aceea teribilă de la sfârşitul anilor 60, după plecarea lui Teaşcă, mi-a dat sarcini defensive, de la mijloc în careu…Păi, când eram eu în teren cu Rică Volmer şi Catargiu, nu mai trecea pe lângă noi nici vrabia! Acasă, la Bacău, juca Vătafu, iar în deplasări, unde trebuia pus osul, intram eu. Eram cu un cap peste ceilalţi din echipă. Pe mine nu mă făcea nimeni…

-Nici la Petroşani?!

-Ei, acolo era altă ţară. Toţi jucau cu teamă la Petroşani, pentru că era unul Stoker, nu puteai sări la cap peste el, că-ţi băga mâna-n chiloţi…Mai târziu, a apărut la Jiul, de pe la Braşov, şi Gigi Mulţescu.  Toţi îl lăudau, că ţinea în spate toată naţionala de tineret. Eu i-am pus o contră cinstită, din faţă, nu pe din dos-ca acum, şi am scăpat de el. După aia, la sfârşitul meciului, am ieşit de pe stadion încadrat de armată, ca generalii…

-De ce vi s-a spus la un moment dat…”Umbra lui Dobrin”?

-Asta s-a întâmplat după un meci la Piteşti. Seara, la hotel, Costică Rădulescu a făcut echipa. Ne-a chemat pe toţi într-o cameră. Eu habar-n-aveam că voi juca, nu-mi închipuiam că o să apeleze tocmai la mine. Era prin ‘71, prima etapă din retur. „Tu, Sinăuceanu, rămâi-mi-a spus nea Costică. Nu vreau nimic de la tine, decât să-l ţii pe Dobrin.” A doua zi, în primele 15 minute, Dobrin m-a făcut varză. Nu vedeam mingea, cred că mi-o dădea numai printre picioare. Pe margine, Costică Rădulescu începuse să urle la mine:”Gică, bag umbrela în tine!”…M-am speriat şi de atunci Regele din Trivale n-a mai mişcat nimic. Ca să nu-l fac de tot de ruşine, arbitrul A.Bentu le-a dat piteştenilor un 11 metri,  să-l bată el, vedeta naţională. Până la urmă, am pierdut meciul cu 3-1, dar, la Bacău, ziarul local, deja, titrase, cu litere de o şchioapă: „Sinăuceanu-umbra lui Dobrin”. Articolul era semnat de Sile Neniţă, iar băieţii aveau să râdă mereu de mine…”Măi, Gică, nu mai este rom în restaurante, i l-ai cumpărat pe tot lui nea Sile?!”…

-Vremuri boeme…Şi deplasările în străinătate erau la fel?

-Păi, pe atunci, nu mergeam decât în Uniunea Sovietică…Mai greu era la întoarcere, cu avionul, ne era teamă să nu se prăbuşească, la câte maşini de cusut şi casetofoane aduceam cu noi. Nici acolo, nu mergeam ca puiul la tăiat…Aveam refrenul meu şi băieţii începuseră să-l înveţe şi ei, pe de rost: „Eu sunt Gică din Buhuşi, merg să-i f…pe ruşi!”. Aşa cântam tot drumul…

-Şi nu aveaţi probleme cu organele, după aceea?

-Ce probleme?! Prim-secretar era Gh.Roşu, n-avea treabă el cu fotbalul, dar asigura toate condiţiile la echipă, trei mese pe zi, prime…Când ne întâlneam, nu ne spunea decât atât: „Măi băieţi, aveţi grijă ce faceţi. Să nu mă faceţi de râs, eu merg la Plenară!”. Şi când eram pe primele locuri, şi pe ultimele, spunea acelaşi lucru. La Plenara asta a lui ne gândeam tot anul, ca şi cum acolo se discuta numai despre fotbal! Odată, însă, l-am supărat rău de tot, cred că pierdusem sau câştigasem cu Dinamo, nici noi nu mai ştiam cum era mai bine, şi a trimis fotografiile noastre la toate cârciumile din oraş, cu ordin expres să nu ne lase să intrăm. Vreo câteva luni, n-am avut acces nicăieri, am stat pe uscat…

-În 2 iunie 1974, aţi fost în teren la meciul acela de pomină cu Dinamo…O bătaie generală care ne-a suspendat jumătate din echipă, în frunte cu antrenorul Costică Rădulescu. Aţi luat cel mai mult, alături de Gogu Munteanu. Dumitrache a deschis scorul, în prima repriză, Dembrovschi a egalat, apoi, a izbucnit scandalul. Arbitrul de tuşă, I.Trifu, care nu semnalizase un fault al dinamoviştilor la portarul Gh.Voinea, a fost pus la pământ în faţa tribunei oficiale, îngrozite. Mircea Pană a reuşit să marcheze, apoi, golul victoriei (2-1), dar în anuarul fotbalului a rămas scris doar atât: „La Bacău, un meci penibil, cu unele scene care au influenţat şi scorul”…

-Şi acum cred că totul a pornit de la Dinu, căpitanul dinamovist, iar noi am ripostat, întrucât înfrângerea ne trimitea direct în B…În perioada care a urmat, mulţi dintre noi au fost suspendaţi şi echipa a retrogradat. Eu m-am judecat cu tuşierul vreo câţiva ani. Până la urmă, i-am dat 10 000 de lei şi şi-a retras plângerea. Am rămas, însă, suspendat şi l-am urmat pe C.Rădulescu, care nu mai avea voie să antreneze în Divizia A, la Botoşani, unde am jucat pe fals. Mi-am lăsat mustaţă ca soldaţii şi toţi ştiau că eu fac armata pe-acolo. Nu-mi plăcea deloc în colţul acela de hartă şi mereu îi spuneam  lui Costică Rădulescu, aproape plângând,: „hai, nea Costică, să plecăm de aici, că vin ruşii şi n-apucăm să dăm jos de pe noi nici măcar pijamalele”…Până la urmă, sancţiunile au fost ridicate, iar eu m-am întors la Bacău. Echipa începuse să se refacă, aşa ca după război. Dacă în primele patru etape nu luase nici un punct, jucând în teren doar cu juniorii, prin revenirea celor suspendaţi, ne-am înscris în lupta pentru promovare. Până în ultima etapă, nu am mai pierdut nici un meci, iar în cel decisiv am învins Progresul Brăila cu 5-0, la Bacău. Doru Botez, golgeterul nostru şi al seriei,  a dat două goluri din pasele mele!

-Aşa am revenit în prima divizie…Antrenor era Gh.Constantin.

-Profesorul preluase echipa din returul campionatului petrecut în Divizia B şi îl adusese cu el pe Narcis Coman, mare portar, dar cu probleme…

-Aţi jucat în faţa tuturor marilor noştri fotbalişti din anii 70…De cine vă mai amintiţi cu plăcere, în afară de  Dobrin?  Poate, Oblemenco…?

-Olteanul avea şut, dar era greoi, de aceea nu a prins naţionala…O plesnea, însă, de la 40 de metri, de parcă ar fi tras din 16…Aşa i-a dat un gol lui Coman, când am pierdut cu 1-0, dar portarul nostru n-a văzut mingea, pentru că avea ochii injectaţi de alcool.

-Din echipa Sport Clubului…?

-Volmer-Dumnezeu să-l ierte!- a fost un jucător jos pălăria…Tot ce făcea făcea pentru echipă, era total subjugat jocului colectiv, aşa cum nu mai sunt astăzi astfel de fotbalişti…

-Ghiţă şi Dembo? Mereu întreb de ei…

-Poate, zic un lucru pe care nu-l ştie multă lume…Înainte de meci, Ghiţă era un mare timid. Tot timpul se gândea la joc. De aici, şi gestul acela pe care îl făcea mereu când intra în teren. Îşi aranja elasticul la chilot, cu ambele mâini. Ăsta era ticul lui, îl ştiau şi copiii care încercau să-l copieze. A fost un portar de excepţie. În umbra lui, a crescut şi Ursachi, băiat liniştit, cu carte, pe care îl trimiteam, uneori, în locul meu, să dea tezele la Şcoala de Maiştri. Dembrovschi-se ştie- avea clasă internaţională. Foarte echilibrat, nu era emotiv, de ce ar mai fi avut emoţii?!, jucase la Mondiale în faţa lui Pele şi Jairzinho... În afara terenului, avea grupul lui, cu Nicu Vătafu şi Kiss.

-Cea mai frumoasă amintire cu care aţi plecat de la Bacău?

-Golul înscris lui M.Ionescu, portarul Petrolului, când noi am câştigat cu 1-0. După meci, mi-a reproşat „Bre, mi-ai mâncat uniforma pentru copii…”

-De la Bacău, v-aţi transferat la Piatra…

-Oraş frumos, dar mereu am avut nostalgia anilor petrecuţi la Bacău…M-am retras demn, aşa cum am început. Din A, am jucat în B, apoi în C şi în Judeţeană. Am ars şi m-am stins ca o lumânare de seu.

VOLEI (F): STIINTA BACAU-ALBA BLAJ 3-0 (30, 21, 19)

CÂND BACI(u), CÂND BADE(a)…

…A debutat campionatul de volei cu iz de scorţişoară pisată mărunt peste speranţele profesorului Florin Grapă. Studentele şi-au umplut buzunarele cu mirodenii şi au gonit blestemul cu care începeau, de regulă, nopţile de toamnă. Venită pe armăsari (furaţi din filmele cu haiduci ale lui Florin Piersic), Alba din Blaj s-a întors acasă mai mult neagră, călărind mârţoage. Un 3-0 obţinut fără ca adversarul să joace prost, la care au trudit toate fetele, dar florile de borangic de pe feţele de pernă pe care l-am adormit au fost ţesute de Alexandra Badea, secondată de Ioana Baciu (altă Mărie, aceeaşi pălărie de sombrero). Alexandra a stăpânit fileul de parcă ar fi venit cu el de acasă! Ioana, alt nume rostit cu încredere, e bomba de cauciuc care nu stă locului nici o clipă. O arunci în spate, sare în faţă, pentru că îi place să apese pe trăgaci. Parcă ar fi făcut armata la ruşi, nu la Dinamo. De mult n-a mai avut voleiul nostru un asemenea tip de jucătoare. Florin Grapă a adus-o la Bacău, ca să ne facă să uităm cât mai repede fetele care s-au preumblat pe aici în ultimele două sezoane, ceea ce i-a şi reuşit. Ştiinţa are Baci(u) şi Bade(a), nu poate avea alte obiective ca până acum, chiar şi în condiţiile în care partenerii de întrecere n-au stat cu mâinile în sân şi s-au întârit continuu.

   Deocamdată, sportul băcăuan îşi soarbe nectarul din voleiul fete. Celorlalţi nu le-a mai cântat cocoşul (handbalul masculin), ori n-au mai fost bani (şi) pentru el (handbalul feminin)…Cu fotbalul mergem la conferinţele de pace, invitaţi de onoare. Acasă-doar egalităţi de adormit cronicile sportive, afară-înfrângeri pe linie…După puncte, băieţi! Lăsaţi ghebele.

Leonard POPA

HANDBAL, Divizia A (f): ŞTIINŢA BACĂU- Spartac Bucureşti 23-17 (8-7)

Nuci goale

      Pe noi, nu ne plesneşte coada peştelui de baltă..În apele tulburi, suntem rechini. Alde Piatra, Târgoviştea şi echipa cu nume de republică sovietică (Spartak) sunt copilele pe care le amăgim că vine Moş Crăciun dacă stau cuminţi. Le desenăm cu degetul linia orizontului şi ele ştiu că dincolo e Bau-Bau. E suficient ca portarul Miholcă să le scoată 3 aruncări de la 7 metri, pentru ca mai apoi să le rateze ele pe toate. Nu e nevoie decât de o aruncare mai sănătoasă a Anei Ciurariu, pentru ca adversarele să se arunce pe burtă, cu faţa la pământ. Ce mai, anul ăsta n-avem nicio şansă să jucăm vreun derby, nici măcar ăla al suferinţei! Să învingi cu 23-17, după ce timp de vreo 20 de minute  n-ai  înscris nici un gol, e o performanţă mai mult decât notabilă. N-ar putea fi întrecută decât de minunile selecţionerului Victor Piţurcă, de la naţionala de fotbal, care e convins că va câştiga şi dacă echipa pe care o conduce, din păcat în păcat, nu va trage nici un şut la poartă.

   De când  jucăm doar cu echipe din Bucureşti (în etapa trecută, cu Şcoala, duminica următoare, cu CSM 2, venit cu bagajele pline de la târgul de fete de pe Muntele Găina), în aer se simte o briză dâmboviţeană. Vă vând un pont (a nu se citi Ponta!)…Din copaci, cad nucile goale. Aşa, ca într-o campanie electorală…

Leonard POPA