*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…

Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?

-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.

-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?

-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…

-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?

-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.

-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…

-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.

-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?

-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.

-Dembrovschi?

-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…

-Duţan?

-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.

-Mioc?

-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.

-Hriţcu?

-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.

-Sinăuceanu?

-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.

-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?

-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!

-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…

Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?

-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.

-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?

-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…

-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?

-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.

-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…

-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.

-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?

-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.

-Dembrovschi?

-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…

-Duţan?

-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.

-Mioc?

-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.

-Hriţcu?

-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.

-Sinăuceanu?

-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.

-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?

-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!

-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…

Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?

-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.

-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?

-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…

-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?

-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.

-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…

-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.

-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?

-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.

-Dembrovschi?

-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…

-Duţan?

-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.

-Mioc?

-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.

-Hriţcu?

-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.

-Sinăuceanu?

-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.

-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?

-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!

-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

Ciprul-a doua oară

“Sportul băcăuan” pe meridianele lumii

Ciprul-a doua oară

Fetele din faţa mea nu se sinchisesc de nimeni. Se fotografiază de zor  în fel şi fel de poziţii. În mare, cu eşarfă, fără, zâmbind larg, ţuguindu-şi buzele- ca pe Facebook…Sunt rusoaice şi parcă abia acum au descoperit fotografia, aşa cum au descoperit soldaţii sovietici ceasurile în Al Doilea Razboi Mondial…În Larnaca, plaja e plină de turişti ruşi. Sunt aduşi şi luaţi cu autocarele agenţiilor de turism locale care le-au organizat sejurul. În ţara lor, sistemul încă mai funcţionează, nu şi-a pierdut importanţa şi misiunea. Mă întreb dacă Rusia nu ar suferi mai mult, decât în cazul unor sancţiuni economice, dacă i s-ar interzice dorinţa şi plăcerea de a circula în ţările Uniunii…

Banca Centrală a Ciprului a revizuit, în scădere, previziunile de contracţie economică a ţării, de la 4,2 la 4 la sută. Cipriotului de rând, cifrele nu-i spun nimic. El trăieşte la fel şi anul acesta, aşa cum trăia şi acum 30 de ani. Dimineaţa merge la serviciu, pentru un salariu de câteva mii de euro, spre seară iese pe o terasă, la o discuţie cu prietenii pe teme politice sau sportive. De curând, venitul minim garantat în Cipru a fost stabilit la 480 de euro lunar, fiind conceput pentru a asigura anumite nevoi de bază. Acesta nu acoperă, însă, chiria şi taxele municipale. Există, totuşi, şi un alt sistem de ajutoare financiare. De pildă, un cuplu fără copii poate primi un ajutor lunar de 874 euro, iar una cu un copil minor şi unul peste 18 ani, 1328 euro. Pentru ca o persoană să beneficieze de aceste programe trebuie să fie rezidentă permanent şi să fi locuit în Cipru cel puţin 5 ani.

Şcoala românească din Cipru continuă să se extindă, în insulă acordându-se mare atenţie educaţiei şi dezvoltării comunităţilor minoritare. Acum, aceasta funcţionează în mai toate oraşele: Nicosia, Limassol, Larnaca-Dali, Pafos, Paralimni. Cursurile de predare a limbii române durează 2 ore şi se desfăşoară în fiecare sâmbătă, fiind organizate pentru clasele I-IV.

Într-o zi de luni, ajung la Nicosia-capitala ţării- cu autocarul de Larnaca. Un drum dus-întors mă costă mai puţin cu 1 euro decât unul pe bucăţi (8 euro). 50 de kilometri îi parcurg în mai puţin de o oră pe autostradă. Cobor la capăt şi întreb imediat unde se află Palatul lui Makarios. Mi se indică un drum drept, de-a lungul zidurilor veneţiene care străbat întreg oraşul. Sunt unsprezece bastioane solide care apără un un zid circular şi care dau Nicosiei un farmec aparte. Construite de veneţienii care au stăpânit insula (din 1489), marile ziduri nu au reuşit să salveze oraşul de la distrugere. În urma unui asediu care a durat 70 de zile, în 1570, turcii au ocupat cetatea.

Palatul Arhiepiscopului Makarios este o superbă clădire, construită în stil neo-veneţian. În faţă, e ridicată o statuie imensă a primului preşedinte al Ciprului liber (insula şi-a proclamat independenţa la 16 august 1960). Undeva, în partea dreaptă, într-un garaj de sticlă, descoperi cele două automobile Rolls-Royce, care au aparţinut lui Makarios (1913-1977), eroul naţional. În primul magazin de suveniruri, de lângă Palat, intru şi cumpăr câteva vederi. Proprietarul, un cipriot în vârstă, caută să-mi explice, în engleză, cine a fost Makarios. Îi spun zâmbind că, în România, noi le ştim pe toate…Îi ofer şi un argument, Ceauşescu s-a întâlnit în două vizite oficiale cu arhiepiscopul. ”Da, pentru că Makarios era prieten cu Tito, ca şi Ceauşescu…”-a venit şi replica bătrânului.

În perimetrul episcopal, în lateralul Palatului, se află Catedrala Agios Ioannis, construită în 1662, pe locul unei abaţii benedictine. În interior, mai multe picturi murale din secolul al XVIII-lea. Legenda spune că aici a fost păstrat degetul Sfântului Ioan Botezătorul, până când acesta a fost furat, în timpul unor lupte cu mamelucii. De altfel, mai toate mănăstirile din Cipru au poveştile lor interesante. Potrivit unei tradiţii datate la începutul secolului al XVIII-lea, chiar şi capul domnitorului Constantin Brâncoveanu (executat la Istanbul la 15 august 1714) ar fi fost depus într-o criptă a Mănăstirii Mahera, situată la sud de Nicosia.

Peste drum de Palatul Arhiepiscopal, descopăr un gimnaziu aflat în vacanţă. În curte, la intrare, câteva statui ale unor personalităţi culturale. Una dintre acestea aparţine lui Nikos Kranidiotis (1911-1997), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ciprioţi pe meleaguri româneşti. Kranidiotis a fost ambasadorul Ciprului în România (cu reşedinţa la Atena), din 1970 până în 1979. În 1976, poeziile lui Nikos Kranidiotis au fost traduse în limba română, acesta devenind primul scriitor cipriot editat în România. Poemele sale au ca temă centrală oraşul natal (Kerynia), cu tradiţiile şi cultura lui, fiind marcate de o pronunţată dimensiune filosofică, în manieră blagiană.

Într-o zi de miercuri, ajung şi la Limassol, al doilea oraş ca mărime al Ciprului. Alţi 60 de kilometri de autostradă, parcurşi dinspre Larnaca, de-a lungul unor munţi de calcar tociţi de istorie. Toată aşezarea e o imensă faleză. În Limassol nu există pericolul să te rătăceşti ca în Larnaca întortocheată. Plaja e îngustă şi plină de pietre, dar umbra nu lipseşte, portocalii şi lămâii delimitând-o de strada centrală. Mă avânt spre vechiul port şi ajung la  Castelul lui Richard Inimă-de-Leu care, astăzi, adăposteşte Muzeul Medieval al Ciprului. Clădirile castelului au fost ridicate în secolul al XIV-lea, pe locul unor fortificaţii bizantine. Din păcate, capela în care s-a căsătorit Richard Inimă-de-Leu cu Berengaria nu s-a păstrat.

La întoarcerea în Larnaca, observ încă o dată vestigiile arheologice de la Amathous, într-un sit împrejmuit, chiar lângă şosea. Pe panouri mari stradale, se anunţă apropiatul Festival al Vinului, organizat anual la Limassol. De altfel, zona e cunoscută ca fiind una cu tradiţie viticolă îndelungată. Vinul cipriot se produce în insulă de peste 4000 de ani, iar Limassolul are patru zone celebre: Keo (una dintre berile locale poartă această denumire), Etko, Lael şi Salap. Cel mai cunoscut sortiment este Commandaria, numit de Richard Inimă-de-Leu „vinul regilor şi regele vinurilor”.

În Larnaca, zilele au devenit deosebit de fierbinţi. Peste 40 de grade…Străzile înguste din centrul vechi sunt însă ca o oază de răcoare. Mă plimb de-a lungul şi de-a latul, până îmi dau seama că totul e dispus, în aşa fel, încât să aibă ca repere, Agios Lazarus şi Fortul turcesc de pe ţărm. Nimic nu e construit la întâmplare. Pe o stradă singuratică, mă opreşte o asiatică şi mă întreabă din ce ţară sunt, privirea fiindu-i atrasă de aparatul de filmat de care nu m-am despărţit nicio clipă. Apoi, îmi dă o carte de vizită cu adresa unui salon de masaj erotic. Nici nu constatasem prezenţa lor în oraş, dar am remarcat- faţă de ultima mea vizită în insulă- mult mai multe dimensiuni extra-europene. Restaurante chinezeşti, musulmane cu văl, care intră în mare îmbrăcate, îndurând cu stoicism căldura tot mai sufocantă. Din faţa Poliţiei Municipale, aflată chiar la intrarea pe faleză, statuia lui Zenon, fondatorul filozofiei stoice, născut aici, la Larnaca, le priveşte, desigur, cu mândrie.

Fotbalul e la mare căutare în Insula Afroditei. Apoelul s-a calificat, din nou, în grupele Ligii Campionilor, eliminând echipa daneză Aalborg. Omonia, însă, cealaltă formaţie de tradiţie din Cipru, a dezamăgit, fiind depăşită de Dinamo Moscova (fosta echipă antrenată de Dan Petrescu), acasă, cu 2-1, în ultimul minut al prelungirilor (după 1-1, în deplasare). Ziariştii locali, temperamentali, şi-au vărsat amarul pe prestaţia arbitrului, românul D.Tudor, care le-a anulat ciprioţilor două goluri.

La Hotelul Sunflower din centrul Larnacăi, cel care m-a găzduit două săptămâni, Miss Kiki, şefa de la recepţie, îmi spune că şi-ar dori să viziteze România. A auzit de Delta Dunării şi mă întreabă care ar fi perioada cea mai bună pentru un sejur, dar „să nu fie nici cald, nici frig”…Nu ştiu ce să-i recomand. În România, totul este imprevizibil. Am pierdut controlul vremii şi vremurilor…

Leonard POPA

Gheorghe MEGELEA, eroul şoptit

Gheorghe MEGELEA, eroul şoptit

*Interviu cu Gheorghe MEGELEA- “bronz” la aruncarea suliţei la Olimpiada Montreal 1976

Montreal 1976…Pentru prima dată în istoria olimpică, flacăra întrecerilor a fost aprinsă de la soare, în Grecia, iar de la Atena a fost transmisă prin satelit la Ottawa (capitala Canadei), după care adusă în oraşul Olimpiadei. România deplasează un lot de 157 de sportivi, care vor obţine 27 de medalii (4 de aur, 9 de argint, 14 de bronz) şi locul 5 pe naţiuni…Istoria olimpică românească a reţinut mai cu seamă numele Nadiei Comăneci, ridicată la rangul de Regină a Montrealului, dar Jocurile desfăşurate în „Patria frunzei de arţar” au confirmat ascensiunea românilor. Din păcate, în ţară, rezultatele excepţionale ale sportivilor noştri nu au putut fi consumate pe măsură. Apăruse o „problemă”…Câţiva dintre medaliaţii olimpici, printre aceştia boxerii Victor Zilberman („bronzul” de la 67kg) şi Mircea Şimon („argint” la grea, învinsul-după două runde- al celebrului pugilist cubanez Teofilo Stevenson şi fost adversar  în ring al actualului antrenor de la SCM Bacău, Ion Gheorghiţă), au ales „lumea liberă”, refuzând să se mai întoarcă în „raiul” comunist. Numele lor au fost imediat şterse de autorităţi din memoria colectivă, astfel că Olimpiada canadiană-dintr-o mare izbândă- a devenit una a „şoaptei”…Gheorghe Megelea, cea mai ascuţită „suliţă” a atletismului masculin românesc, a fost port-drapelul României la festivitatea de închidere a Jocurilor Olimpice şi tot el a înălţat tricolorul pe podiumul ultimelor zile ale întrecerii, când a devenit primul atlet medaliat olimpic al sportului românesc (până atunci, atletismul nostru avusese o strălucire strict „feminină”, băieţii nereuşind performanţe deosebite). La Bucureşti, atletul de la Steaua a devenit repede un erou naţional, numele său fiind adesea alăturat Nadiei…Nimeni nu bănuia atunci că numai peste un an, după un concurs internaţional desfăşurat la Londra, Gheorghe Megelea avea să rămână „dincolo”, îngroşând lista campionilor noştri, adăugaţi  „indexului”…Vestea a căzut ca un trasnet în birourile regimului, iar „aripile” suliţei menite să cucerească depărtările au fost frânte şi uitate până după 1989…Astăzi, Gheorghe Megelea este cetăţean al Canadei (unde e stabilit, în Sainte-Agathe-des-Monts, Regiunea Quebec) şi Cetăţean de Onoare al Herculanelor natale şi al Reşiţei…Mai presus de toate, este numele din care braţul atletismului românesc îşi soarbe tăria şi îşi apără strălucirea.  Şi cu „suliţa” lui Gheorghe MEGELEA…

Leonard POPA  

-Sunteţi născut la Băile Herculane, dar aţi copilărit la Reşiţa.  Oraşul avea echipă de fotbal, secţie de box….Dvs. v-aţi apropiat de atletism, de aruncarea suliţei. Ce v-a determinat, cine v-a îndrumat spre acest sport şi probă? România nu avea o tradiţie masculină  deosebită în proba respectivă…La fete, da, fusese Mihaela Peneş, campioana olimpică de la Tokyo şi vicecampioană la Mexico, în 1968…

-Sunt născut la Băile Herculane, oraşul cu celebra “STATUIE A LUI HERCULE”…Mama era însărcinată şi se ducea în fiecare zi s-o admire! Tata a fost şef de post,  “poliţai”…Ne-am mutat la Reşiţa, când aveam 5 ani, dar mie îmi părea rău după statuia din centrul oraşului natal. Acolo, am început activitatea sportivă. Reşiţa, oraş industrial...Siderurgie, oţelărie, construcţie de piese de maşini uriaşe, câte şi mai câte! Sportul local era recunoscut în ţară...Nataţie, gimnastică, box, lupte, atletism, fotbal şi puţin ping-pong. Eu am ales “puţinul” şi am fost vicecampion naţional la 14 ani. Sunt multe de spus, dar nu vreau să mă pierd în amănunte. Să revenim la subiect…Deci, cum am început cu suliţa... Aruncam cu piatra şi spărgeam geamurile cele mai multe…Aruncam cu bulgărele de zăpadă şi loveam pe câte cineva… Deci, braţul şi tăria lui le aveam de la natură. La fel, coordonarea şi abilitatea, pentru că după ce geamurile se făceau zob, trebuia să o iau la fugă.  Profesorul de educaţie fizică Daniel Mayer, cel care m-a descoperit, n-a trebuit decât să-mi ia piatra din mână şi să-mi dea în loc o suliţă. Îi aduc un omagiu, ori de câte ori am ocazia, din păcate nu mai trăieşte. Era un foarte bun psiholog. A format mulţi campioni naţionali la atletism, cât pentru toată Valea Domanului…

-Aţi trecut la clubul Steaua, dar eraţi şi student la Geografie…Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?

- După ce am terminat liceul, m-a selecţionat  Steaua…O poveste frumoasă. Poate, odată şi odată, va fi spusă într-o carte…La seniori, am lucrat cu dna. Balaş. Cei de la club au avut grijă de mine, nu-mi lipsea nimic. La lotul naţional, l-am avut antrenor pe nea Bigică, aşa îi spuneam noi lui Alex Bizim.  I-am bătut recordul la Kiev, în 1973, record mondial de juniori….Atunci am învăţat că profesorii îi ai, ca să înveţi să-i depăşeşti.

-Momentul „Montreal”, Olimpiada din 1976…Aţi devenit primul sportiv medaliat olimpic al atletismului românesc. Nu se aştepta nimeni. Îmi aduc aminte un scurt interviu cu dvs. la Radio Bucureşti, imediat după premiere. Aţi fost „primul din prima”, chiar aşa afirmaţi acolo, iar mie mi-a plăcut jocul acela de cuvinte, de aceea l-am şi reţinut atâta timp. Poţi fi primul din prima?  

- Nea Bigică m-a dus la Montreal. El mi-a spus: “ai grijă, fă multe aruncări tari la încălzire... concursul se câştigă la prima aruncare, nu când intri în febra lui şi emoţiile îţi îngheaţă suliţa!”. Şi a avut dreptate!!! După prima încercare, eram pe prima poziţie, orice ar fi făcut ceilalţi nu puteau să mă mai scoată de pe podium. Avansul fusese decisiv.  Ca o curiozitate, pentru a ajunge la Jocurile Olimpice de la Montreal, a trebuit să ating baremul românesc de 85 de metri, în timp ce baremul pentru intrarea în finala de la Montreal a fost de... 81 de metri!

-Ce a urmat la întoarcerea în ţară? Primirea de către Ceauşescu? Mi-l amintesc din câteva filmuleţe de propagandă despre familia conducătoare. Şeful statului apărea jucând volei sau aruncând suliţa. Nu l-a văzut nimeni niciodată jucând fotbal…Credeţi că vă îndrăgise proba?

-Nu ştiu…Era un obicei al oficialităţilor să premieze medaliaţii. Mai mult simbolic, e drept, dar pentru noi era mobilizator. Nici astăzi nu e altfel, nicăieri în lume. Recompensele sunt, însă, altele.

-După Olimpiada de la Montreal, mai mulţi sportivi români au ales să rămână acolo. Personal, nu-mi amintesc decât boxerii, pe Mircea Şimon şi Victor Zilberman. Dvs. v-aţi întors, dar a început să prindă contur şi gândul de a părăsi România…Aţi fost port-drapelul României la Olimpiada canadiană, eraţi sportiv în cadrul armatei…Ce anume a cântărit definitiv în luarea deciziei de a rămâne în Occident în 1977? Cum s-a întâmplat? Nu v-a fost teamă să faceţi pasul acela?

- Aveam 22 de ani, acum am 60... Am avut multe concursuri în străinătate. Plecam, mă întorceam, dar o voce o auzeam adesea înlăuntru care mă întreba mereu: “TU când rămâi?”… Şi am rămas! Dacă aş fi ştiut că peste 12 ani se schimbă SISTEMUL COMUNIST, normal că nu rămâneam printre străini! Aş fi avut răbdare…Am ajuns la Montreal, unde l-am regăsit pe Teo Ionescu, fostul antrenor de aruncări de la lot. El rămăsese după Olimpiada de la Munchen, în 1972.  Eu puteam să o fac după  Jocurile Olimpice de la Montreal, când rămăseseră cei mai mulţi dintre membrii delegaţiei noastre, 5,  în frunte cu medaliaţii de la box. Dar soarta a vrut altfel,  pentru că  pe 25 iulie 1976, am câştigat medalia de bronz, neaşteptat şi nesperat pentru întreaga noastră echipă olimpică. Acela a fost momentul care m-a determinat să renunţ, atunci, la gândul de a rămâne în Canada. Vroiam să mă bucur în ţară de performanţa realizată, fiind convins că nicăieri bucuria nu ar fi fost mai mare.  M-am întors acasă, deşi nu am încetat nicio clipă să mă întreb dacă fac bine sau nu. Dar când impulsul de a rătăci drumul către avionul de revenire acasă devenea tot mai intens, apărea imediat şi sentimentul acela de mândrie că am fost port-drapelul României la festivitatea de închidere a Jocurilor Olimpice, cu medalia la gât, sub tricou…O mână mă ţinea în loc, două mă împingeau înainte…M-am întors!

-Aţi ajuns în Canada…Ce a urmat pe linie sportivă? Deveniserăţi un atlet cunoscut. „Europa Liberă”, „Vocea Americii”-posturile de radio interzise în România-vă pomeneau tot mai des numele. Dacă l-am fi pomenit şi noi, acasă, riscam închisoarea, desconspiram sursa radiofonică… Aţi început să concuraţi pentru Canada. Aveaţi prima şansă la aurul olimpic în 1980, însă aţi avut neşansa de a nu participa. Nu v-a marcat acest eveniment?

-Am luat legătura, deci, cu fostul meu antrenor Teo Ionescu şi am început să mă antrenez. Am primit cetăţenia şi  am fost selecţionat în lotul Canadei pentru Jocurile Olimpice de la Moscova (1980). SUA şi Canada boicotează, însă, în ultima clipă, competiţia, astfel că, deşi  favorit la titlul olimpic, nu concurez în URSS...Câştigasem, după 1980, numeroase competiţii la nivel canadian şi internaţional, dar nu puteam ajunge în Romania, m-ar fi arestat imediat, întrucât fusesem declarat dezertor din cadrul armatei. Am fost campionul Canadei 7 ani la rând, campion Panamerican, al Jocurilor Commonwealthului. În 1980, da,  eram pregătit. La antrenamente aruncam 93,94 m. Mă aflam la  Hangthinton Beach, în cantonament cu echipa canadiană, când, în luna aprilie, Jimmy Carter, preşedintele Americii, a anunţat boicotul Olimpiadei. Normal că m-a marcat evenimentul. Pentru Olimpiadă te pregăteşti 4 ani, pentru mine totul s-a năruit într-o singură zi.

-Multă vreme, aţi evitat să reveniţi în România…Aţi făcut-o, însă, prin 1996 şi totul a reintrat în normal. Aţi înfiinţat un centru sportiv în oraşul natal, aţi fost unul dintre fondatorii Academiei Olimpice Române. Aţi devenit Cetăţean de Onoare al Reşiţei… Astăzi, mai aveţi contact cu ţara? Când aţi fost ultima dată aici?

-Eram judecat şi condamnat penal în România, aşa că a trebuit să aştept până după revoluţie, ca să mă pot reîntoarce în ţară. În schimb, în 1996, mi-am luat inima în dinţi şi am mers în România pentru trei săptămâni... Am stat un an şi jumătate!  Anul acesta am fost din nou…Deci, m-am întors de multe ori...Cum putem să uităm meleagurile astea ale noastre atât de dragi?!

Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău

 “Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum...”

*Interviu cu Silviu IORGULESCU, fostul portar al naţionalei şi al lui Sport Club Bacău    

     Câţiva centrimetri în plus l-ar fi făcut pe Silviu Iorgulescu portarul anilor 80…Era vremea portarilor de cauciuc, capabili să sară de la o bară la alta, cu uşurinţa atleţilor de performanţă. Iorgulescu a fost unul dintre ei. Când a ajuns în poarta naţionalei, nu a trecut neobservat nici de marele Pele, care după un amical cu Brazilia (o obişnuinţă a acelor ani), în deplasare, a ţinut să-l felicite personal.  Câţi sportivi au avut privilegiul acesta? La Bacău, „nea Silviu”- aşa îi spuneau coechiperii, ca semn al respectului şi recunoaşterii- a ajuns în momentul în care conducerea Sport Clubului a înţeles că fanii locali îşi doreau în teren-mai mult decât victoriile răsunătoare- nume importante ale fotbalului românesc. Poate, şi în dorul marelui Dembrovschi, de care se despărţiseră, pe nepusă masă, în 1974. Aşa au apărut la echipa de pe malurile Bistriţei jucători de naţională, precum portarii Narcis Coman, Mircea Constantinescu, Silviu Iorgulescu, mijlocaşul-minune Vasile Aelenei şi „gheata de aur” a Europei, Dudu Georgescu…Greu de crezut astăzi, când fotbalul local se zbate în anonimat şi incertitudine, dar toţi aceştia şi-au lăsat urmele în iarba băcăuană!

Leonard POPA

-Ani buni, aţi zăvorât poarta Aradului, celebrei UTA., dar începuturile n-au fost acolo…Cine v-a adus la fotbal, cum s-a întâmplat?

-Vedeţi, eu sunt născut la Buşteni, judeţul Prahova, unde părinţii mei, get-beget bucureşteni, lucrau la fabrica de hârtie. După o vreme,  ne-am întors acasă, în Capitală… "Portăria", am avut-o în sânge. Când jucam cu băieţii câte o miuţă, plonjam după minge în orice condiţii, în noroi, pe asfalt…Mereu ajungeam acasă cu cămăşile şi pantofii rupţi! Mama mea, exasperată, a citit odată în tramvai un afiş, în care se anunţa că la club, la Dinamo, se organizează selecţii la fotbal pentru copii în vârstă de 11-12 ani. Ce şi-o fi spus biata mama, să mai rup şi hainele altora! Aşa am ajuns la stadion, având norocul să fiu printre cei aleşi, din o sută de copii, câţi veneau în mod obişnuit la selecţiile sportive  din vremea aceea. Antrenori i-am avut pe celebrii Baratki, Steinbach şi Ştefan Stănculescu, mentorul meu.În general, primii antrenori sunt foarte importanţi pentru destinul unui fotbalist. Atunci se formează şi se educă primele reflexe. Automatismele deprinse greşit la această vârstă greu se mai corectează după aceea.

-Aţi apărat 8 ani în poarta dinamovistă (1958-1966)...În 1959, Dinamo reintră în grupul de elită a campionatului...Termină pe 2, cucereşte Cupa României...În echipă, la acea dată, mai erau Varga, Szakács, Feodot, Bükössy, Cosma... În 1961 ajung şi alţi jucători de valoare-unii dintre ei vor juca, apoi, şi la Dinamo Bacău. Ţârcovnicu, Gh.Ene, Nunweiller III...Echipa e în plină ascensiune. În 1963, Dinamo câştigă al treilea titlu. În formaţie apăruseră Datcu, Pîrcălab...Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?

-La Dinamo am crescut în umbra unei echipe care a câştigat 4 campionate la rând, având jucători exponenţiali pentru fotbalul românesc din anii aceia: Datcu, portarul naţionalei, fraţii Nunweiller III si IV (“Câinii roşii”), Pârcălab-cel mai bun fotbalist român al anului 1965, Piţi Varga, Oct. Popescu, Ene I, Frăţilă, Haidu, Ţârcovnicu, Popa...Şi acum ştiu să spun pe dinafară echipa aceea.  Eu eram extrem de mândru că eram "Tânăr dinamovist"! Am fost promovat la echipa mare în 1964, ca al treilea portar, am jucat însă numai în jocuri amicale şi am fost rezervă de mai multe ori. Cui să-i fi luat locul?! Eram prea tânăr, fără experienţă, şi, evident, n-aveam  nici o şansă în faţa lui Ilie Datcu sau Julică Uţu.

-În 1964 vine marele Real Madrid la Bucureşti, pentru jocul din Cupa Campionilor! Am pierdut, dar am facut-o onorabil! 1-3...La ei erau Gento şi Di Stefano! I-aţi văzut? Prin ce erau atâta de speciali? Tot cam pe atunci, a descins în Capitală şi Internazionale, cu Picchi, Corso, Jair, Mazzola, Fachetti-toţi cei care vor ajunge vicecampioni mondiali în 1970...Cine v-a impresionat mai mult?

-Am fost cu toţii şi am văzut acel măreţ Real.  Di Stefano şi Gento parcă erau de pe altă planetă. Ajungeai fotbalist numai uitându-te la ei şi notând în carneţel! I-am văzut şi pe Sarti, Fachetti, Corso, Pichi, Mazzola… pe acelaşi stadion, contra lui Dinamo. Eu, desigur, cel mai mult eram cu ochii pe portari. Sarti, portarul lui Inter, îmi plăcea enorm (ca şi Banks, englezul), pentru siguranţa şi sobrietatea lui. Unde au încăput cei 100000 de spectatori veniţi ca pe marile stadioane ale lumii?! “23 August” arăta ca o cutie de sardele...Şi de multe ori a fost aşa. Şi eu am jucat acolo de multe ori, cu Metalul Bucureşti, cu UTA, şi chiar cu echipa naţională.

-În 1966 aţi lăsat Dinamo şi aţi plecat la Galaţi, unde aţi devenit student, la Politehnică.E anul în care Siderurgistul s-a luptat la promovare cu Dinamo Bacău...A fost meciul acela celebru, jucat în urbea lui Bacovia (5-0), când băcăuanii au promovat în A. Aţi fost în teren?

-Da, în 1966 am plecat la Galaţi. Aşa era moda atunci, degeaba erai fotbalist, dacă nu absolveai şi o facultate! Îmi aduc aminte, noi şi Dinamo Bacău ne-am luptat pentru promovare, până în ultima clipă.  În tur, am câştigat la Galaţi cu 1-0, dar în retur am încasat 5, la Bacău. După al treilea gol, am cerut să fiu schimbat, de-abia îmi trăgeam răsuflarea! Aristică Ghiţă, portarul de legendă al Bacăului, mi-a zis după meci: “Bă, puţă-expresia lui favorită- acum poţi să vezi ce înseamnă Bacăul!”…Mulţumesc, nea Aristică, să-ţi fie ţărâna uşoară!

-După absolvirea facultăţii, v-aţi întors la Bucuresti, apoi, v-aţi transferat la UTA, unde aţi cunoscut marea consacrare. Cum arăta UTA în vremea aceea? Reuşise, nu cu mult timp în urmă, eliminarea lui Feyenoord, campioana Europei...

-UTA....Da, aici mi-am găsit locul la 27 de ani, unde aveam să cunosc consacrarea adevarată, deşi, cât jucasem la Galaţi, fusesem convocat de mai multe ori la lotul de tineret si olimpic.  Se pare că eu sunt ca vinul, care, ca să fie bun, trebuie să "zacă" ani în şir, si abia apoi să-şi arate savoarea! Pe Loli Lereter nu l-am prins în echipă, dar am jucat ani buni cu Pozsonyi, Broşovszki, Domide...Ce valori umane şi fotbalistice! Deşi vorbeau mai mult ungureşte, m-au adoptat din primul moment şi m-au ajutat să mă integrez într-o lume diferită faţă de "regat". Altă mentalitate, oameni deosebiţi! De aceea m-am şi stabilit apoi definitv la Arad, spre disperarea părinţilor mei bucureşteni.

-De la UTA, aţi ajuns în poarta Naţionalei! Aţi debutat într-un amical cu Brazilia (0-2), în deplasare. Apoi, aţi apărat cu Argentina (1-2), în cadrul aceluiaşi turneu. Nu ne ocoleau echipele mari ale lumii, dimpotrivă.  Pele se retrăsese?

-Să debutezi în naţională la 28 de ani, după numai 20 de jocuri în Divizia A, e ceva. Şi contra cui? A echipei campioane mondiale şi, apoi, a Argentinei! Brazilia avea atunci încă suficiente nume mari în echipă: Clodoaldo, Rivelinho, Jair, Edu...Au fost să ne vadă 90.000 de spectatori pe “Morumbi” din Sao Paolo. Pele se retrăsese de la naţională, a fost la meci, am dat mâna cu el...Nu mai m-am spălat pe mâini câteva zile! Cu Argentina, am pierdut în min. 88, după o greşeală a lui Iordănescu. Şi cine credeţi că a marcat golul victoriei? Mario Kempes (19 ani), care şi-a făcut atunci debutul la naţională. Cronicarii sud-americani m-au notat cu 8 în ambele jocuri şi sunt tare mândru de asta!

-A urmat transferul la SPORT CLUB BACĂU! În 1980-1981...Ce aţi găsit aici? Echipa aceea a lui Ghiţă şi Dembrovschi coborâse de pe soclu. Rămăsese, însă, în sufletul suporterilor, precum o statuie niciodată înălţată, dar la care avea dreptul… -Bacăul? O surpriză mare chiar şi pentru mine… În 10 iunie 1980, la un antrenament, un coleg, Giurgiu, mi-a provocat o fractură de peroneu şi până în iarnă am avut parte doar de operaţii, gips, reeducare...Nu credeam că voi mai reveni vreodată pe gazon. În ianuarie 1981, m-a contactat, însă, preşedintele lui SC Bacău, Corneliu Costinescu. I-am spus că nu ştiu dacă mai pot juca la acelaşi nivel, dar mi-a răspuns că prof. Angelo Niculescu mă doreşte la echipă,  să ajut, întrucât unul din portari, cred că Mangeac, îşi rupsese piciorul la un joc cu Dinamo. Ursache era celălalt goal-keeper, un portar bun şi un om deosebit. Am jucat câteva jocuri în campionat şi câteva în Cupa, dar şchiopătam usor şi am  fost nevoit să abandonez în vara lui 1981. A fost minunat la Bacău, băieţi tineri şi talentaţi, eu eram mai în vârstă cu 10 ani faţă de cel mai bătrân din echipă! Cel mai apropiat mi-a fost Florin Lunca, şi el un băiat admirabil.

-Ce a urmat după Bacău? Aţi antrenat? Văd, cu surprindere, că sunteţi stabilit în Ungaria...

-După retragere, m-am apucat de antrenorat. Am fost mulţi ani la UTA, principal, secund, cu portarii, apoi, am primit oferta din Ungaria, unde locuiesc de 23 de ani.  Am antrenat în toate ligile maghiare, mi-a fost apreciată munca şi m-am stabilit aici, la 100 km de Arad, la Beckesckaba, unde am fata cea mare şi 2 nepoţi.

-Care a fost cea mai mare satisfacţie din cariera de fotbalist? Dar cel mai mare regret?

-Cea mai mare satisfacţie este că am fost… fotbalist, că am jucat cu tricolorul pe piept şi mi s-a scandat numele din mii de piepturi pe stadion! La Arad, când ieşeam pe teren, tribuna scanda: Iorgulescu al nostru e cel mai bun din RSR! Ca antrenor, mulţumirea e că mi-am făcut treaba cu mare pasiune şi am încercat să învăţ mereu. Nu am fost un mare antrenor, ci unul BUN. Asta-i mandria mea! Cel mai mare regret? Nu am regrete… Ce am realizat, am realizat, ce nu, nu, pentru că regretele sunt tardive şi inutile. Totuşi, parcă, mi-aş fi dorit să fiu mai înalt, să ajung mai devreme în Divizia A, şi să fiu...for ever young!

-Ce fotbalişti români v-au impresionat în vremea aceea? De cine vă era teamă? Glumesc…

-Teamă le este portarilor să nu greşească, nu de un adversar anume. Dacă portarul îşi face treaba cum trebuie, atacanţii sunt repede uitaţi. Pe timpul meu, am fost catalogat drept un portar sigur. Mă antrenam în draci, ca şi cum ar fi fost ultimul antrenament din viaţa mea, de care îmi depindea toată cariera…. Am fost atent întodeauna să nu sar peste cal, că, de, eram şi eu tânăr. Dar, Doamne, cât iubeam fotbalul! Eram în stare de orice sacrificiu pentru el. Nu pot să spun că nu am avut şi eu "naşii" mei: Dudu Georgescu, Oblemenco, fotbalişti cum nu mai există astăzi…

-A-propos, ce impresie vă mai lasă fotbalul românesc de astăzi?

-Fotbalul românesc actual? Întodeauna s-a spus că fotbalul este oglinda societăţii pe care o reprezintă în iarbă. Ce este astăzi societatea românească? O lipsă crasă de cultură, corupţie, scandaluri… Atunci, ce să  aştepti de la fotbal? Mă bucur că nu mai sunt fobalist în vremurile de acum. N-aş putea suporta huliganismul de pe stadioanele din România, "suporterii" care ameninţă jucătorii, conducatorii care calcă pe cadavre ca să iasă în evidenţă. O lipsă de RESPECT peste tot, deşi RESPECT este sloganul UEFA. Mereu se vor fi născând talente în ţară, dar cele mai multe mor speranţe….Mă opresc, mai bine, aici.

-Puteţi face o comparaţie între fotbaliştii de ieri şi cei de azi? Cine rezistă mai mult timpului?

-Care ar fi diferenţa între fotbaliştii de pe vremea mea şi cei de acum? Una uriaşă! În primul rând, noi nu alegeam să devenim fotbalişti pentru bani, ci ca să ne urmăm pasiunea. Fiecare doream să absolvim o şcoală, să stăpânim o meserie, sa avem o casă, familie, prieteni...Banii veneau şi ei, dacă îi meritai, era disciplină şi respect. Astăzi, citesc dimineaţa pe net ziarele româneşti: bani, piţipoance, manele, cluburi de fiţe, Becali, MM, arbitri desfiinţaţi, contre între antrenori, neveste băgate-nejustificat- în faţă şi în seamă, etc. Echipa naţională nu mai este ţelul suprem al jucătorilor, e un hatâr pe care, chipurile, ni-l fac ei. Din mărinimie!  FRF şi Liga sunt putrede şi neputincioase. Asta-i părerea mea sinceră. Cine rezistă mai bine timpului? Întrebare retorică! Dacă, după 30 de ani, cineva şi-a adus aminte de mine, înseamnă că nu mai trebuie nimic demonstrat…