Interviu cu fosta mare handbalista Edit TOROK-MATEI

Graţie SPORTULUI BĂCĂUAN, cea mai titrată handbalistă română se întoarce la Bacău

“Rolul unui manager nu este numai să achite salariul…”

*Interviu cu fosta mare handbalistă Edit MATEI

…Există o sportivă română greu de egalat, în privinţa numărului de Cupe ale Campionilor câştigate (patru!) şi finale jucate (şase!) în această competiţie… Modestă şi discretă cu propriul palmares, fosta mare handbalistă Edit TOROK-MATEI trăieşte astăzi departe de ecourile arenei, la Rm.Vâlcea, oraşul tinereţii sale sportive…Iar dacă Viena avea să devină capitala maturităţii şi afirmării depline, locul unde a obţinut cu Hypo Niederosterreich supremele performanţe, Bacăul continuă să reprezinte pentru ea copilăria handbalistică, perioada care îţi revine mereu în gânduri cu dragoste şi nostalgie…Suporterii mai vechi ai Ştiinţei şi-o amintesc pe Edit drept fata pregătită în umbra celebrei sale surori (Maria Torok-n.n.) să preia flacăra gloriei şi s-o ducă mai departe. Din păcate, viaţa a vrut altfel, iar marea speranţă a Bacăului şi-a găsit împlinirea în altă parte. Au rămas în urma ei tresărirea şi orgoliul celor care i-au auzit sau citit numele în marile competiţii din parcursul unei biografii de excepţie…Edit a fost AICI!

Leonard POPA

-Doamnă Edit Matei, cât a contat pentru dvs.  exemplul surorii mai mari (Maria TOROK, celebra jucătoare a Ştiinţei Bacău-n.red), în momentul în care v-aţi hotărât să faceţi handbal de performanţă?
- Fiind mai mare, vă daţi seama că m-a influenţat foarte mult. In primul rând, încercam s-o copiez. S-a apucat ea de gimnastică,  m-am apucat şi eu, a făcut atletism, am făcut şi eu, s-a dus la handball, m-am dus şi eu! Cu alte cuvinte, ce încerca ea, încercam şi eu…
-In copilărie, la Sf. Gheorghe,  vă mai jucaţi şi cu mingea de handbal în casă sau doar cu păpuşile?
- Am avut o copilărie cu multe neajunsuri, dar fericită.  Părinţii au fost oameni simpli, muncitori,  care poate nu au ştiut să-mi dea cele mai bune sfaturi legate de viaţă, în general, dar mi-au asigurat o educaţie solidă, cum se spune în popor, "cei şapte ani de acasă". Aceştia m-au ajutat să realizez ceea ce am reuşit. In copilărie,  ne jucam foarte des cu mingea,  deoarece iubeam să fac mişcare.  Am fost un copil foarte activ!
-Aţi început la Sf.Gheorghe, apoi, aţi urmat-o pe Moriko la Bacău, unde ea devenise vedeta oraşului...Vă rog să evocaţi perioada respectivă, ce vă mai amintiţi de atunci?
-In 1982, la terminarea clasei a XII-a,  eram deja componentă a echipei naţionale a României. In acelaşi an,  termina şi Mori Facultatea de Educatie Fizică. Tatăl nostru ţinea neapărat să fim amândouă în acelaşi loc, să jucăm la aceeaşi echipă. Pe vremea aceea,  Ştiinţa Bacău era o echipă de top în handbalul feminin, cu jucătoare foarte valoroase. Mori s-a hotărât să rămână la Bacău după terminarea facultăţii, între timp se măritase cu un fotbalist băcăuan,  Florin Verigeanu, dar pusese condiţia ca, atât eu,  cât şi soţul, să intrăm la facultate.
-După Bacău ce a urmat?
-1982 este anul când s-a desfiinţat Institutul  de Ed.Fizică de la Bacău, rămânând doar la Bucureşti. A fost anul în care niciun sportiv nu a putut fi ajutat,  nici măcar fotbaliştii, iar eu dădusem la subingineri. Dacă intram la facultate, probabil,  rămâneam în Bacău. Neintrand  nici eu şi nici Florin,  Mori s-a înţeles cu cei de la Vâlcea şi aşa am ajuns toţi trei la Chimistul!

-Cui datoraţi începuturile, cine ar trebui să vi le revendice?

- M-a ajutat foarte  mult Cati Marian,  fosta jucătoare a Ştiinţei, care după terminarea facultăţii a venit la Sf.Gheorghe, ea fiind braşoveancă,  să fie mai aproape de familie. Am jucat împreună un an de zile,  dar am învăţat cât pentru zece!  …După aceea, bineînţeles, a urmat episodul Vâlcea,  alături de sora mea, cu care mă înţelegeam foarte bine în joc, şi care a fost cireaşa de pe tort!
-Momentul Hypobank...Cum ai ajuns acolo?
- Hypo a fost o ambiţie de-a mea. Dupa revoluţie,  s-au deschis graniţele şi pentru sportivi. Eu vroiam să mă duc la o echipă unde să pot face performanţă şi aşa am ales HypoViena. Mai târziu s-a dovedit că am făcut alegerea perfectă.
-Care sunt cele mai frumoase momente? Amintiţi-vă  câteva partide care v-au rămas la suflet...

- Momente frumoase am avut foarte multe. Dar speciale au rămas acele  când am câştigat Cupa IHF  cu Chimistul,  în 1984 şi 1988!
-La Naţională nu eraţi convocată, deşi vă număraţi printre cele mai bune jucătoare din Europa...Ce se întâmpla, de fapt? Cine nu vă vroia acolo şi de ce?
- Naţionala este o poveste dureroasă pentru mine, nu am simţit niciodată respectul şi dorinţa şefilor de la Federaţie de a mă avea în echipa naţională,  aşa că am decis eu să fac
un pas înapoi.
-Sunteţi deţinătoarea a patru Cupe a Campionilor, singura româncă din istorie…

- La Hypo Viena am jucat cinci ani la rând finala Cupei Campionilor, câştigând-o de patru ori consecutiv. Aici am atins culmea performanţei, o echipă profesionistă sută la sută, care a contribuit şi la formarea personalităţii,  care o am şi astăzi.
-Cum vedeţi  handbalul feminin de astăzi? Mai ţineţi legătura cu performanţa? Ştiu că sunteţi, în primul rând, om de afaceri...Lumea vă vede mai puţin în arena sportivă...
-Handbalul a progresat foarte mult faţă de cum jucam noi, deci ar trebui căutate alte metode de pregătire astăzi. Din păcate,  foştii jucători,  actualii antrenori tineri,  nu sunt lăsaţi sau promovaţi să-şi facă meseria…
-Ce jucătoare din ţară şi din Europa vă plac?
-Din ţară, pot să spun că îmi place de Cristina Neagu,  dar este foarte ghinionistă, iar din Europa, îmi plac norvegiencele,  pentru mentalitatea şi dăruirea lor.
-Cum vedeţi viitorul Oltchimului?
-…Nu prea roz şi trebuie să spunem lucrurile pe nume: performanţe slabe pentru banii şi condiţiile create de-a lungul anilor! Oltchimul Cel puţin pentru  mine, Oltchimul este o enigmă, în condiţiile în care a avut toate ingredientele pentru marea performanţă şi totuşi, aceasta nu a fost obţinută decât până la un anumit nivel. Cred că aţi văzut meciul de aseară (cu Gyor, în primul joc din semifinalele Ligii Campionilor-n.n.). Din punctul meu de vedere,  este foarte  dezamăgitor felul în care s- a prezentat echipa la meci! No Comment…

-Sunteţi  şi manager...Ce ar trebui să facă un manager la un club de handbal, ce măsuri ar trebui să ia pentru a obţine performanţe notabile?

- In primul rând,  remuneratia trebuie să fie în funcţie de jocul prestat în  teren şi nu după numele fiecăruia.  Rolul unui manager nu este numai să achite salariul şi gata… Trebuie să se implice mult mai mult în viaţa jucătorului, jucătorul trebuie respectat, motivat, să i se dezvolte  personalitatea,  sunt multe de spus aici…. Eu am avut şansa să lucrez cinci ani cu controversatul Gunnar Prokop, care după părerea mea este cel mai bun manager de club pe care l-a avut handbalul mondial.
-La ce echipă v-aţi fi dorit astăzi să evoluaţi? Care ar fi convenit cel mai mult stilului şi calităţilor dvs. din perioada în care aţi  fost handbalistă profesionistă?
- Mi-ar plăcea  să joc în echipa actuală a Oltchimului, dar cu o condiţie, s-o am şi pe Mori conducător de joc!
-Ce le-aţi spune copiilor de astăzi pentru a-i atrage şi convinge să practice handbalul?
- Din 2011 am înfiinţat împreună cu sora mea o asociaţie sportivă, unde încercăm să atragem cât mai mulţi copii. Ei trebuie motivaţi,  atraşi către sport,  nu neapărat pentru  performanţă.  Sportul te disciplinează, te educă şi te învaţă să-ţi trăieşti viaţa într un mod sănătos.
-De când nu aţi mai fost la Bacău? Ce le transmiteţi iubitorilor de handbal băcăuani?

- La Bacău să ştiţi că nu am mai fost din 1990,  de când am plecat în Austria. În primul rand, distanţa între Vâlcea şi Bacău este foarte mare, cu toate că acolo am o prietena foarte dragă,  Gabi Antoneanu. Celor din Bacău le transmit să fie mândri că în anii 80 au avut echipă de vis şi să găsească resurse financiare pentru reconstrucţie. La băieţi, deja, se vede aceasta. Oraşul merită, are o tradiţie şi o istorie!

·           March 15

Interviu cu fostul mare fotbalist roman Ion PARCALAB

“Săgeata din Carpaţi”, darul de nuntă al lui Ceauşescu pentru Franţa

*Interviu cu fostul mare fotbalist român Ion PÂRCĂLAB

...A ajuns la putere o dată cu Nicolae Ceauşescu, în 1965, când a fost desemnat cel mai bun fotbalist român, primind GLOBUL DE ARGINT, pe Republicii, fiind ovaţionat de 30 000 de spectatori, capacitatea maximă a stadionului. A fost cel mai iubit fotbalist român din prima parte a anilor 60. A trebuit să se nască o generaţie întreagă de fotbalişti talentaţi  (generaţia Guadalajara), pentru ca alţii să-i ia locul în inimile suporterilor. Poate că Nicolae Ceauşescu n-a uitat niciodată asta şi în 1970, după Turneul Final al Mondialului din Mexic, i-a dat voie să plece în Franţa, să joace la o echipă din cel mai "comunist" oraş francez, Nimes. Acolo, alături de un alt conaţional (Florică Voinea), a făcut furori, formaţia clasându-se pe locul al doilea intr-un campionat dominat de marea echipă Olimpique Marseille...Şi acum siteurile formaţiei franceze sunt pline de numele şi fotografiile lui. Ion Pârcălab (n. 5 noiembrie 1941, Bucureşti) rămâne, nu numai primul fotbalist român care a jucat în campionatul francez, nu doar simbolul naţionalei din obsedantul deceniu 6, ci una dintre marile legende ale fotbalului românesc care n-au dreptul la uitare…

                                                   

Leonard POPA

-Aţi început cariera de jucător la UTA? La începutul anilor 60, acolo vă reperează arhiva…

-Nu, domnule, am fost juniorul lui Dinamo, acolo am învăţat ABC-ul fotbalului. La Arad, la Flamura Roşie UTA, cum se numea pe atunci, am fost împrumutat 3 ani, să mă “călesc”. În 1961 m-am întors, deja, la Dinamo.

-În 1959-60, Bacăul juca în Divizia A, sub conducerea antrenorului Titi Teaşcă. La Dinamo Bacău, erau câţiva fotbalişti de mare valoare Publik, Ţârcovnicu, Ujvary, Gram…A fost un tur extraordinar, în care băcăuanii n-au pierdut în deplasare, decât în penultima etapă, la Constanţa, terminând pe 3…Amintesc cronicile că atunci am învins şi campioana, Petrolul, cu 3-1 la Ploieşti, când Publik a marcat toate cele 3 goluri! Tot în turul acela senzaţional, ne-am aşezat la un moment dat  pe primul loc, după ce am câştigat şi la Bucureşti, cu Dinamo (2-0)…La Bacău, toată lumea se gândea la…titlu, dar a venit UTA şi ne-a adus cu picioarele pe pământ. Am pierdut cu 2-1, aţi fost în teren, înfrângerea şi destrămarea visului nostru de preamărire vi se datorează în mare măsură…Aşa este?

-O, da, cum să nu-mi amintesc jocul acela? A fost ca o scânteie pentru întreaga mea carieră. S-a jucat toamna, prin noiembrie, pe o ploaie câinească. La UTA, antrenor era  Cibi Braun. Vedeta noastră, recunoscută peste tot în ţară, era Petschowski, căpitanul formaţiei şi al naţionalei, ajuns la 38 de ani. Eu aveam doar 17, nu-mi dădea nimeni nicio atenţie. De altfel, după primele 5 minute, băcăuanii conduceau, deja, cu 1-0, printr-un gol înscris de Ţârcovnicu. Mă gândeam că luăm patru, dar dintr-o dată, spre surprinderea mea, toate baloanele preluate de Petschowski au început să mă caute pe mine. Nu realizam ce se întâmplă, când marele jucător mi-a strigat să fiu atent că joacă numai pe dreapta, partea mea. L-am ascultat şi am făcut ceea ce ştiam mai bine. Am demarat brusc cu viteza a patra, lăsând în urmă  toţi adversarii. Uneori, îi depăşeam folosindu-mă de tuşă, aruncam mingea în faţă şi îi ocoleam alergând pe zgură. Până la pauză, am marcat două goluri, cu care am câştigat partida, răsturnând calculele băcăuanilor. Îmi amintesc că la voi apăra Faur.

-Aţi pomenit de Petschowski, altă legendă a fotbalului nostru…Nici despre el nu se mai aud multe. Pe vremea aceea, poveştile circulau mai uşor. Cică notorietatea fotbalistului ardelean ajunsese atât de mare, mai ales în Franţa, unde ajungeau escrocii din Ungaria şi România care se dădeau drept celebrul fotbalist. Francezii, creduli, scoteau pe loc din buzunar mii de dolari, numai să-i determine pe respectivii să joace în formaţia lor. Până să apuce să înţeleagă şmecheria, ăia dispăreau cu banii!

-“Ceala” a fost un fotbalist emblematic pentru toată perioada respectivă. A jucat în  naţionala Ungariei sub numele de Perenyi, câştigând titlul cu CO Oradea, apoi, după Război, pentru naţionala României. În 1952, a devenit primul nostru fotbalist recompensat cu titlul de Maestru al Sportului şi, totodată, primul fotbalist român convocat la o selecţionată mondială, alături de alte stele fotbalistice ale lumii. Dej îl aprecia enorm şi i-a conferit Ordinul Muncii. În 1961, când eu am revenit la Dinamo, el s-a lăsat de fotbal. Era respectat şi ascultat de toţi. Ar fi putut ajunge un bun antrenor, dar  din păcate, în 1968, a decedat. Nu avea decât 47 de ani…

-N-aţi mai stat mult la Arad, la sfârşitul anului următor, în 1961, v-aţi întors la Dinamo şi aţi început marea carieră fotbalistică. A urmat convocarea la naţională, participarea la Olimpiada de la Tokyo, în 1964…Eraţi în echipa aceea cu Datcu-Greavu, Nunweiller, Hălmăgeanu, Jenei, Dan Coe, Sorin Avram, Constantin, Ion Ionescu, Koszka, Creiniceanu, Pavlovici, Petru Emil…, condusă de Silviu Ploeşteanu, antrenorul de legendă al Braşovului. Fotbalul românesc prinsese consistenţă. Peste ceea ce demonstrează astăzi! A fost o Olimpiadă reuşită, dar care a trezit numeroase regrete. Ne reamintim?

-Da, am avut o generaţie fotbalistică foarte bună, care a fost baza celei pe care s-a construit în anii 80-90. Liderul era considerat Constantin, golgeterul campionatului trei ani la rând, în perioada 1961-64. Ca să ajungem în Japonia, a trebuit mai întâi să depăşim în primul tur Danemarca. Am câştigat în deplasare cu 3-2, dar am pierdut returul de la Bucureşti cu acelaşi scor, după ce fusesem conduşi cu 3-0, astfel că a trebuit să jucăm un baraj de departajare pe teren neutru, la Torino, în Italia. Acolo am învins în prelungiri, prin golul lui Mircea Sasu, în min.117, 2-1, aşa că am disputat o dublă manşă decisivă cu Bulgaria. Constantin a jucat excepţional atunci, iar noi ne-am impus cu 2-1 la Bucureşti şi 1-0 la Sofia. Aşa am ajuns la Olimpiadă.

-Dar ne-am descurcat şi acolo…

-Am fost repartizaţi într-o grupă cu Germania Estică, Mexic şi Iran. În primul joc am întâlnit Mexicul, considerată favorită, dar  noi am câştigat cu 3-1, două goluri marcându-le eu. Cu nemţii am făcut un 1-1 favorabil ambelor echipe, iar pe iranieni i-am învins cu 1-0, reuşita aparţinându-i lui Pavlovici, care a prins un turneu excelent. Meciul cu cântec  s-a desfăşurat în sferturi cu Ungaria lui Ferenc Bene, cel  care la nici 20 de ani avea să devină fotbalistul cu cele mai multe goluri înscrise la o Olimpiadă, 12…Cu noi, însă, ungurii au avut mari probleme. La 1-0 pentru ei, cu 5 minute înainte de final, am obţinut un penalty. Creiniceanu a vrut să execute el, însă, nu l-a lăsat Constantin, întrucât numai el se ocupa de astfel de lovituri la naţională. Golgeterul nostru a aşezat mingea la punctul cu var relaxat, şi-a luat elan, dar a tras slab în dreapta, de unde portarul maghiar a scos cu vârful degetelor. Pe fondul căderii noastre psihice, ungurii ne-au mai marcat un gol în ultimul minut (2-0), dar ei aveau să câştige finala (2-1 cu Cehoslovacia-n.n.), iar noi am luat parte la turneul de consolare, pentru locurile 5-8…Au urmat alte două jocuri, 4-2 cu Ghana şi 3-0 cu Yugoslavia, când eu am marcat un gol. Deci, în final, am ocupat locul 5, ceea ce însemna o poziţionare în primele 10 echipe ale lumii! Nu era puţin lucru. Până în zilele noastre, nu am coborât niciodată mai jos de locul 20 în lume.

-Puţine se mai ştiu astăzi despre această performanţă. Poate, a fost umbrită şi de eşecul cu naţionala în preliminariile Mondialului din 1966…

-N-a fost o participare dezastruoasă în preliminariile respective. Am învins totul acasă (2-0 cu Portugalia lui Eusebio, 1-0 cu Cehoslovacia şi 3-0 cu Turcia-n.n.), dar n-am adus nici un punct din deplasare, pierzând neaşteptat în Turcia, acolo unde ceilalţi se impuseseră (1-2 în Portugalia, 1-3 cu Cehoslovacia, 1-2 la Ankara-n.n.). Toate partidele s-au disputat într-un singur an, 1965.

-1965? Anul în care aţi ajuns la putere, o dată cu Ceauşescu! În 1965, aţi fost desemnat cel mai bun fotbalist român în ancheta Federaţiei şi a “Sportului Popular”…

-Da, în anul acela am primit Globul de Argint, trofeul care recompensa pe cel mai bun fotbalist român al anului. Trofeul îl am şi acum acasă, mi s-a acordat pe Republicii, în faţa unei asistenţe record de 30 000 de spectatori!

-Au urmat preliminariile Europene din 1968. În perioada aceea, v-aţi ales cu un supranume: “Săgeata Carpaţilor”!

-Am jucat în grupă cu Italia, Elveţia şi Cipru…Rezultatele se cunosc, dar mai ales cel negativ, înfrângerea de la Zurich, 1-7 cu Elveţia. Noi, însă, am făcut două partide bune cu Italia, deşi pierdute. După meciul de la Bucureşti, 0-1, Helenio Herrera, care mă ştia şi de la partida cu Interul din Cupa Campionilor (2-1 la Bucureşti-n.n.) antrenorul “azzurilor”, m-a numit “Săgeata Carpaţilor” şi aşa mi-au spus toţi de atunci, până am ajuns în campionatul francez…

-Staţi puţin, mai avem până acolo. Nu aţi fost în graţiile lui Angelo Niculescu, la Turneul Final al Mondialului din 1970. In mod normal, trebuia să vă număraţi  printre componenţii acelei formaţii. Ce s-a întâmplat?

-Pentru turneul final, România s-a pregătit cu două echipe, ceea ce astăzi pare de neconceput. Lotul A era condus de Angelo Niculescu, iar Lotul B de Valentin Stănescu. Ambele echipe au fost trimise peste Ocean, pentru acomodare, urmând să facem joncţiunea ulterior.Eu eram la România B. Când ne-am întâlnit, Angelo i-a cerut lui Stănescu 3 jucători, pe Gornea, portarul de la UTA, pe Ghiţă, portarul Bacăului, şi pe Tătaru. La primul s-a renunţat, Ghiţă s-a accidentat la antrenament, aşa că a rămas doar Tătaru.

-Dar dvs.?

-Angelo Niculescu nu prea folosea extremele. În locul meu, a intrat Dembrovschi, ca extremă falsă. Rolul său a devenit, însă, imediat unul de coordonator, poziţie din care a făcut un turneu final excepţional. Cu adevărat, a fost cel mai bun fotbalist român din Mexic. Victoria cu Cehoslovacia (2-1) se datorează, în primul rand, inteligenţei sale tactice, ca să nu mai pomenim de infiltrările sale ofensive, de golul cu Brazilia…Eu aveam, deja, 29 de ani. Angelo era, totuşi, un antrenor care nu suporta să fie contrazis sub nicio formă. Nu-i dădea jucătorului niciun fel de libertate în teren. Dacă făceai altfel decât îţi spunea, deveneai duşmanul lui de moarte. Dacă m-ar fi oprit, m-ar fi ţinut pe bancă. Cea mai mare greşeală a lui rămâne, însă, nefolosirea lui Dobrin. Cu el în teren, englezii, campioni mondiali pe vremea aceea, nu ar fi avut nicio şansă. Ii înnoda, nu altceva! S-a tot spus că-i plăcea  să mai bea câte un şpriţ…A făcut-o şi după aceea, la Piteşti, asta nu l-a împiedicat să devină simbolul generaţiei sale. Toate marile echipe europene şi l-au dorit, începând cu Real Madrid. La stilul lui de joc, nici nu trebuia să alerge în teren. Trebuia doar să paseze, aşa cum a făcut-o tot timpul,  cu ochii în pământ.

-…Şi în Franţa cum aţi ajuns? Aţi fost unul dintre cei nouă jucători români lăsaţi de Ceauşescu să joace în străinătate în anii 70. Vă ştiam pe de rost, ca pe o poezie. Datcu, Jenei şi Constantin-în Turcia, Frăţilă şi Mihai Mocanu-în Cipru, Ion Ionescu-în Germania, la Aachen, Lupescu (tatăl lui Ionuţ Lupescu-n.n.)-în Austria, dvs. şi Florică Voinea în Franţa…

-În iunie 1970, Nicolae Ceauşescu a vizitat Franţa la invitaţia prietenului său, preşedintele  Georges Pompidou. Acesta a vrut să-i arate un oraş comunist sută la sută, Nîmes, unde comuniştii francezi câştigau întotdeauna  alegerile cu 98 la sută din voturi. La întâlnire, a participat, bineînţeles, şi primarul  oraşului, mare amator de fotbal, care i s-a plâns că echipa o duce greu, că va retrograda…Atunci a înţeles, probabil,  Ceauşescu  importanţa pe care trebuie să o aibă fotbalul în comunism. Dacă primarul unui oraş în care comuniştii câştigă alegerile cu 98 la sută se interesează de fotbal înseamnă că nu-i lucru de glumă! Ca să-şi dea importanţă, cică, Nicolae Ceauşescu  i-ar fi spus demnitarului francez  că nu-i nicio problemă, îi salvează el echipa, îi dă doi jucători de la Steaua şi Dinamo, cu care, nu numai că se va salva, dar va câştiga şi campionatul, şi cupa, şi tot ce-şi doreşte, pentru a-i bucura pe toţi oamenii muncii din Nîmes, astfel că la viitoarele alegeri aceştia  vor vota sută la sută cu comuniştii! Şi cum, la Bucureşti, urma să se dispute finala Cupei României, între Steaua şi Dinamo, francezii au venit să vadă meciul. La sfârşitul partidei (2-1 pentru Steaua-n.n.), au solicitat cei doi jucători, nr.7 de la Dinamo, adică pe mine, şi nr.9 de la Steaua- Florică Voinea. Ceauşescu şi-a menţinut promisiunea, iar noi am ajuns la Nîmes, pentru un contract de vreo 7000 de dolari pe sezon, din care cu  4000 mi-am luat un Ford Escort, la întoarcerea în ţară.

-A fost dificilă acomodarea în Franţa?

-Ştiam ce aveam de făcut pentru a fi pe placul francezilor. Voinea a debutat cu o etapă înaintea mea, eu la o săptămână după el, pentru că trebuia să mai dau jos câteva kilograme, într-un meci contra formaţiei din Metz. Într-o etapă de campionat, am jucat cu Sochaux acasă. La pauză, eram conduşi cu 3-0. În vestiar, a intrat extrem de supărat primarul, dar noi l-am liniştit imediat. Nu-i nimic, întoarcem rezultatul, asta se întâmplă des în România, i-am spus noi. Francezul a plecat şi mai nervos, convins fiind că ne batem joc de dânsul, dar în repriza secundă, Florică Voinea a înscris 4 goluri şi noi am câştigat meciul acela cu 4-3! De atunci, nu ne-a mai scos nimeni dintre titulari, am jucat mereu, în toţi cei  trei ani petrecuţi acolo. In primul an, ne-am salvat de la retrogradare, iar în al doilea am fost cât pe-aci să luăm titlul, pierzându-l în faţa celor de la Marseille, acasă, după un 1-3 greu digerabil. In fiecare sezon, jucam şi în competiţiile europene, în Cupa Oraşelor Târgurilor.

-Citez de pe siteul clubului câteva referinţe despre dvs.: “Ion Pârcălab- jucător  foarte rapid, s-a impus repede, devenind idolul celor de pe Stadionul Jean Bouin. 3 ani de deliciu, de driblinguri neiertătoare, de ridiculizare a adversarilor. A fost supranumit “Piccolo” de public.Intr-o seară de octombrie, în 1972, l-a spulberat pur şi simplu pe adversarul direct, fundaşul internaţional Rostagni, inflamând tribunele în cele 90 de minute ale jocului. De atunci, a devenit inamicul public nr.1 pentru adversari. Din păcate, o accidentare gravă- ruptură la tendonul lui Achille- l-a făcut să nu mai poată continua performanţa. In iunie 1974 s-a întors în România, după ce la 3 ianuarie i se organizase un jubileu de către conducerea clubului…”. Domnule Ion Pârcălab, de ce nu aţi rămas în Franţa definitiv?

-Nu ştiu. Acum, îmi pare rău că nu am făcut-o. Atunci gândeam altfel. Deşi eram la nici o sută de kilometri de Coasta de Azur, eu abia aşteptam să iau vacanţă, să se încheie campionatul, să ajung la Mamaia, pe litoralul nostru. Acolo mă opreau toţi oamenii pe stradă, mă recunoşteau şi întorceau privirile înspre mine toţi trecătorii…Am fost, însă, după 1989, de mai multe ori în Franţa, cu familia. La Nîmes am fost înconjurat cu aceeaşi simpatie. În 2012, au sărbătorit 40 de ani de la cucerirea titlului de vicecampioană naţională, iar eu şi Florică Voinea am fost invitaţi speciali. Din păcate, n-am putut să onorez  invitaţia, a fost numai Florică. După plecarea noastră de acolo, Nîmes nu a mai obţinut niciodată asemenea performanţe, acum e undeva prin divizia secundă.

-Domnule Pârcălab, să recapitulez: 38 partide jucate la Arad- 13 goluri, 194 meciuri pentru Dinamo Bucureşti-53 de goluri, de 83 de ori în tricoul lui Nîmes Olimpique-20 de goluri, 38 de selecţii la naţională-5 goluri…Se poate face vreo comparaţie cu  fotbaliştii de astăzi?

-Tehnic, nu. Fotbaliştii de astăzi nu excelează la acest capitol. Şi în lume sunt rarităţi. Fotbalul a evoluat doar ca viteză de joc. Mingea circulă mult mai repede. Urmează nişte automatisme, a dispărut fantezia de odinioară. Fotbalul de astăzi nu e mai frumos, e mai eficient.

-Naţionala României? Ne calificăm la Mondiale?

-Selecţionata lui Piţurcă joacă slab. A luat punctul acela norocos la Budapesta. Cred, totuşi, că vom ajunge la baraj, putem câştiga la Bucureşti partidele cu Turcia şi Ungaria. Mai departe de baraj nu ştiu dacă putem trece. Ar fi, însă, ceva extraordinar să ajungem la un turneu final organizat de Brazilia.

-Dinamo?

-Cu vechii conducători nu te puteai gândi la nimic. Nici nu ştiu cum de au ajuns la Dinamo, cine i-a adus şi pentru ce. Acum, cu noul patron, dl.Negoiţă, s-ar putea concepe altfel viitorul.

-Gânduri către Bacău?

-Să promoveze cât mai repede. A fost echipa cu care Dinamo a avut cele mai bune relaţii. Ne-a şi ajutat de multe ori. Mulţi fotbalişti bucureşteni au ajuns să-şi continue cariera acolo. Şi eu, cine ştie, dacă nu plecam în Franţa, era posibil să ajung la Bacău. Dacă nu acolo, la Jiul…Cam acestea erau traseele, le cunoaşteţi foarte bine.

Interviu cu voleibalista Gabriella TSVETANOVA (Medicina Tg.Mureş)

“Cred că e un campionat mai puternic decât cel de anul trecut!”

*…susţine  voleibalista Gabriella TSVETANOVA  (Medicina Tg.Mureş)

     O voleibalistă cu nr.13 joacă pentru Medicina Tg.Mureş şi ne sâcâie în partida de la Bacău. Nu prea dă de înţeles că e conştientă de dorinţa noastră de a aduce titlul aici. Stă de vreo 10 minute la serviciu şi îşi aduce echipa în avantaj.E imposibil să n-o remarci. La fileu, nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe colegele de echipă. Le cere mereu mingea. Undeva, într-un cartier din Sofia, mama sa, Silviya, se bucură ca un copil pentru fiecare punct pe care Gabriella TSVETANOVA îl aşază în dreptul mureşencelor…

Leonard POPA

-Gabriella, numărul tău de pe tricou este…13! E un număr norocos pentru tine?

-Numărul 13 este numărul meu fatal. La fosta echipă, am jucat cu numărul 9 sau 13. Când am ajuns la Tg.Mureş, mi s-a dat numărul 13, aşa că am fost fericită.

-Iţi aminteşti prima zi din viaţa sportivă, ca voleibalistă legitimată? Cum a fost?

-Imi amintesc ziua aceea petrecută în urmă cu 12 ani şi cred că mi-o voi aminti toată viaţa. Eram  extrem de emoţionată. Nu era uşor să fii acceptată într-un club precum ŢSKA Sofia. Am simţit ceva foarte special când m-au aşteptat si, apoi, m-au prezentat echipei şi antrenorilor. Aceştia erau două foste glorii voleibalistice din Bulgaria. Am început să mă antrenez în fiecare zi  şi foarte repede antrenoarele m-au pus să joc cu fete mai mari decât mine. După 4-5 luni, îmi făcusem deja loc în echipă.

-Ai avut un exemplu în familie? Părinţii au fost sportivi şi ei?

-Nimeni din familia mea nu a făcut sport de performanţă.Abia acum, fratele meu mai mic, care are 12 ani, a început să practice voleiul şi, cu adevărat, e foarte talentat.

-Când ai venit în România?

-Am sosit în România în urmă cu doi ani. A fost primul sezon jucat în afara ţării mele de origine. Sunt foarte fericită că am ajuns chiar aici, la Tg.Mureş. E al doilea meu an la Medicina  şi simt că toată lumea îmi acordă importanţă şi încredere. Asta mă face extrem de încrezătoare în viitor.

-Ce crezi despre campionatul României?

-Anul acesta campionatul este mai puternic decât cel de anul trecut. Asta e bine pentru noi, ca jucătoare, pentru progresul nostru sportive. Aici, sunt o mulţime de straniere şi, de fete tinere. Pentru acestea din urmă,  campionatul României cred că este o destinaţie excelentă.

-Este vreo diferenţă între tur şi retur? Voi păreţi o echipă tot mai solidă. Aţi învins la Bacău, aţi depăşit Constanţa, cu 3-0, în ultima etapă.  Ştiinţa, dimpotrivă, a înregistrat un recul. Ce s-a întâmplat?

-Dacă te referi la meciul de la Bacău, află că noi am venit la sală relaxate şi bine pregătite tactic. Cred că echipa mea a jucat mai bine şi am învins o echipă foarte bună.

-Care sunt aşteptările de la turneul play-off?

-In ceea ce ne priveşte, vom veni la sală întotdeauna încrezătoare şi cu plăcere. Cred că în acest sezon am  evoluat mult ca mentalitate. Ne ajutăm mult mai mult un ape alta în teren. Sper să lăsăm o impresie frumoasă suporterilor şi celor care ne văd jucând în această fază a competiţiei.

-Multe fete din Bulgaria, handbaliste şi voleibaliste, veniţi şi jucaţi în campionatele României. Sunteţi binevenite, întrucât spectatorii apreciază seriozitatea şi dăruirea voastră. Ţineţi legătura între voi?

-An de an, comunitatea sportivă din Bulgaria a devenit tot mai numeroasă aici. Sunt baschetbaliste bulgare care joacă la Mediaş, Sibiu şi Cluj, câteva voleibaliste…Cu Maria Karakasheva (…nr.13 de la CSM Bucureşti-n.n.) am jucat o mulţime de ani la ŢSKA Sofia. Viktoria Grigorova este colegă cu mine aici, la Tg.Mureş, Kremena Kamenova- care a jucat la Levski Siconco în Bulgaria- joacă la voi. Comunicăm de multe ori.

-Ce îţi lipseşte din Bulgaria cel mai mult aici?

-Voi, românii, aveţi meritul de a ne face pe noi să ne simţim ca acasă şi aici. Desigur, îmi lipsesc familia, prietenii…Dar şi aici mi-am făcut o mulţime de prieteni. Comportamentul profesionist al celor de la club ne obligă să dăm tot ce avem  mai bun pentru obţinerea performanţei. Aşa, sunt sigură, îi bucurăm şi pe cei de acasă.

-Cum îţi vezi viitorul, după ce vei abandona activitatea de performanţă?

-Realmente nu mă gândesc atât de departe. Îmi doresc doar sănătate, mie , familiei şi tuturor. Pentru mine, e cel mai important lucru!

Lacrimile Adinei Cârligeanu…

HANDBAL (F)

Lacrimile Adinei Cârligeanu…

…O zi mohorâtă de duminică. Fetele de la Ştiinţa au învins în Sala Orizont (cu neaşteptat de mulţi spectatori) Rapidul (27-26), care anul trecut, când trăgea la promovare, cu Simona Gogârlă pe banca tehnică, ne depăşise în două rânduri. Dar bucureştencele au ratat „barajul”, iar Simona a preferat să se bată, acum, pentru supravieţuire în primul eşalon, cu Ploieştiul…În faţa Gării îl aştept pe Dan Gabriel Mareş, talentatul fotoreporter al gimnasticii şi atletismului  nostru, însă, înaintea lui ajung rapidistele grăbite să prindă trenul. Coboară precipitate din 2-3 taxiuri, laolaltă cu antrenoarele. Aleargă cu sacul de mingi în spate să-şi cumpere bilete. Cele mai multe dintre ele sunt născute între 1990 şi 1996. Pe unele le cunosc. Andreea Petre joacă şi extremă dreapta şi centru, e nr.15…Iubeşte handbalul şi vrea să facă performanţă, poate, la altă echipă, din toamnă, când termină şi junioratul…Are, deja, câteva oferte. Deocamdată, acum, cineva- de la club sau de la federaţie- le-a tot amăgit că rezultatele pot veni şi dacă faci deplasările în ziua meciului, dacă dispuţi câte două partide oficiale în aceeaşi săptămână, dacă nu ai pretenţii pecuniare…Politica asta e aplicabilă la cele mai multe cluburi din divizia secundă, care au ca obiectiv doar participarea la întrecere.  „Lasă că, o dată intrate pe teren, fetele uită repede de toate astea şi dau tot ce au mai bun pentru obţinerea performanţei…” N-apuc să le mai întreb decât pe ce loc sunt în clasament…Nu ştie niciuna. „Pe ce loc spune Federaţia!…” Caut să aflu, măcar, cu cine vor juca în etapa următoare. Şi ăsta e un mister! N-are nicio importanţă…La Bacău, handbalul feminin ar trebui să fie o prioritate sportivă. Dar Ştiinţa e intrată şi ea în malaxorul unei Federaţii care, arareori, gândeşte lucrurile în perspectivă. Doar atunci când sunt alegeri de conducere şi cineva se încumetă să-şi citească din hârtii planul managerial. Acum, fetele noastre au revenit pe locul 8…”Acolo unde le este locul…” Oare? Talente indiscutabile sunt în echipă (Cârligeanu, Vâlcu, Ţocu, Ciuraru, Anghelescu, Cilici…)…Antrenorii Arsene şi Oprea cunosc asta. Lacrimile Adinei Cârligeanu, ori de câte ori e certată pentru o greşeală, sunt un semn bun! Cu alte câteva „întăriri”, s-ar putea gândi o strategie de revenire în primul eşalon (rapidă, nu peste o sută de ani!). Acolo unde deplasările nu se fac în ziua meciului, cu trenul, iar rezultatele îndeobşte se cunosc, ca şi clasamentul. Uneori chiar de dinainte…

Leonard POPA

Interviu cu fosta mare voleibalistă băcăuană Daniela BUHLEA-QUEVA (Ştiinţa Bacău, Rapid Bucureşti…)

“Întotdeauna, am fost  o rebelă!”

*Interviu cu fosta mare voleibalistă băcăuană Daniela BUHLEA-QUEVA (Ştiinţa Bacău, Rapid Bucureşti…)

…Un antrenor cu personalitate strigă întruna la jucătoare. E meci de campionat în Sala Sporturilor şi Virgil Moşescu vrea să câştige în mai puţin de o oră (pe vremea aceea, partidele de volei ţineau şi cinci ceasuri, începeau la prânz şi se încheiau seara). Fetele par, mai curând, speriate. În teren, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Marlena Grigoraş-Popa, Margareta Pescaru- numele grele ale echipei…De la un moment dat, însă, crainicul sălii, nu mai puţin celebrul Sile Neniţă, anunţă cu vocea sa baritonală, de „compozitor” al lui Constantin Nadoleanu, Luigi Ionescu şi …Dinamo Bacău (este creatorul primului Imn al fotbalului băcăuan!), un singur nume: Daniela BUHLEA! O fată frumoasă, cu părul de abanos, suplă, începe să adune punct cu punct, spre liniştea antrenorului. Şi crainicul părea să nu se mai  oprească în campionatele acelea de sfârşit al deceniului opt… „Punct realizat de Daniela Buhlea!”  răsuna ca un referen, în Sala Sporturilor… După o vreme, numele voleibalistei băcăuane a început să fie auzit în altă sală, într-un alt oraş, unde avea să devină campioană naţională în mai multe rânduri şi să fie desmnată cea mai bună jucătoare a întrecerii interne. La Bacău, rămăseseră, însă,  familia şi amintirile de începuturi sportive ale Danielei. Aşa, ca pentru o veşnică întoarcere de care nu mai poţi scăpa, orice ai face…

Leonard POPA

-Cum şi când să consemnăm prima apropiere de...volei?

- Recrutată la Şcoala nr. 3,  pentru mai multe discipline sportive- handbal, atletism, baschet- avantajul  înălţimii şi al calităţilor  fizice (!)-  am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru volei. Am început, dealtfel, târziu, la 14 ani. Dificultatea cea mai mare: a-mi convinge părinţii să accepte!  Era perioada examenului de intrare la liceu şi fiind o bună elevă (premiul I  în fiecare an, olimpiadă la română, matematică şi chimie...) părinţii mei, ca de altfel şi profesorii, aveau convingerea că eram predestinată unor  studii profunde. Prea târziu…  Pasiunea pentru volei pusese, deja, stăpânire pe mine!
-Cine v-a fost primul antrenor?
-Virgil Moşescu - antrenorul meu preferat dintotdeauna,  în toţi cei 21 ani de carieră!!!
-Aţi intrat în marea familie a Ştiinţei, dominată la vremea respectivă de celebra echipă de handbal fete. Vă mai amintiţi sextetul băcăuan de bază din perioada aceea? Marlena Grigoraş, Doina Zaharia-Mangeac, Margareta Pescaru, Marcela Olteanu, Gabi Bordeianu, “sora dvs.”-Jeni Ichim, şi mai cine?
-Marlena Grigoras, Doina Mangeac, Marga Pescaru-Barbu, ridicătoarea de  dinaintea lui Jeni Ichim (“my sister”- pentru că între noi a existat întotdeauna un sentiment aparte), erau jucătoarele de bază ale  Ştiinţei în acea vreme. Marcela Olteanu a venit mai târziu, când am plecat la Rapid... Amintiri, amintiri... Mi-aş fi dorit mult s-o revăd pe Doina… Dumnezeu nu ne-a mai ajutat…Pe Marlena am revăzut-o din întâmplare acum câţiva ani, când lucra la un magazin din centrul Bacăului. De Nina, nu mai ştiu nimic din pacate... Nici de Marga. Gabi Bordeianu şi Dana Blănaru erau junioarele care au completat echipa în acelaşi timp cu mine…
-Antrenor era deci regretatul Virgil Moşescu...Ce vă mai amintiţi astăzi despre el? Era un antrenor dur? Când a fost demis, asta a fost una dintre motivaţii...
-Virgil Moşescu a reuşit să mă facă jucătoare de primă divizie în 4 luni!!! Aveam câteva luni de volei la Şcoala Sportivă (abia reuşeam 2 servicii din 5...) când m-a selecţionat. Au urmat apoi 4 luni de antrenament intensiv, 3 pe zi. A fost nevoie de multă, multă, foarte multă muncă, durere fizică şi morală, sacrificiu, voinţă. N-am reuşit nici astăzi să înţeleg ce încercam să-mi dovedesc mie însămi! Mi-am început, deci, cariera în prima divizie a României la 15 ani, reuşind astfel să devin o speranţă a voleiului românesc. Eram în naţionala de junioare la 16 ani,  iar la 19 ani făceam parte din echipa naţională a României. Ii datorez totul lui Virgil Moşescu!  Când a fost demis din funcţie eram deja plecată la Rapid. Era, într-adevăr,  un antrenor foarte dur. Am simţit multă duritate în cei 4 ani jucaţi la Ştiinţa Bacău. Dar nu uitam nici unul  că aveam acelaşi obiectiv amândoi. Ce pot să spun astăzi…Un antrenor de  calitate rară,  care nu a fost apreciat la justa sa valoare! Este opinia mea…
-Aveam o echipă valoroasă la Bacău. Ne clasam, însă, înainte de podium, locurile 5-6…Nu prea intram în turneul de 4…Îmi amintesc că pierdeam mereu ultimele meciuri. De ce nu îndrăzneam mai mult?
- Echipa Bacăului merita cu siguranţă rezultate mai bune. Ce-a lipsit? Poate, mai multă coeziune, mai multă comunicare jucătoare-antrenor, o ambianţă mai pozitivă ... Eram eu însămi o puştoaică capricioasă,  cu un caracter forte!
-De la Bacău, băcăuancă fiind, aţi plecat la Rapid...A fost o mutare inspirată, aţi ieşit campioană naţională cu echipa giuleşteană… Sau, dimpotrivă? Care au fost motivaţiile acelui transfer?

- Am plecat la Rapid Bucureşti, animată de nevoia de schimbare, curiozitate, de o alegere sentimentală... Cei 7 ani la Rapid au fost glorioşi: 7 titluri naţionale, 7 Cupe ale  României, participări în  Cupele Europene...Între toate acestea, 2 titluri de cea mai bună jucătoare a ţării…
-După Rapid, v-am pierdut urma...Ce-aţi făcut? Ce traseu aţi urmat?

- In 1994,  am plecat la Clubul Riom, campioana Franţei. Am jucat, aşadar, în Franţa (şi un an în Belgia) până când am născut-o pe Cara, prinţesa mea. Mi-am terminat cariera în plină glorie, cum s-ar spune. E preferabil, după părerea mea, fiind încă pe podium. In 2001, am fost chiar pe prima treaptă, Federaţia desemnându-mă cea mai bună atacantă a Franţei! Astăzi, soţul meu e preşedintele clubului de volei Wattignies, iar eu sunt managerul general şi, bineînţeles, antrenor. Cea mai mare satisfacţie profesională o reprezintă tinerii, a "descoperi" talente, a transmite "mon savoir faire" ... şi a-i conduce cât mai departe...
-Cum aţi caracteriza voleiul feminin românesc de astăzi, raportat la perioada anilor 80-90?  Se poate vorbi de un progres?
- Nu pot spune ca sunt foarte documentată,  în privinţa voleiului românesc. Imi pot permite să spun doar că progresul e foarte lent! După revoluţie, mentalitatea sportivului român s-a schimbat mult... Prea mult?
-Dacă aţi privi în urmă, la întreaga carieră competiţională, ce momente le-aţi considera hotărâtoare pentru destinul dvs. sportiv? Ce regrete v-au marcat cariera?
-Momente decisive din cariera mea? Aş spune mai ales decizia din 1994,  când am plecat în Franţa. In fiecare an, tot amânam! M-am lăsat în general ghidată de sentimente în hotărârile pe care le-am luat în viaţă. Ştiu, nu e cea mai bună soluţie... Dar am fost întotdeauna o rebelă! Regretele nu mai contează în acest context.
-Cât de departe e...Bacăul, astăzi, de dvs.? Familia ce vă face?

-Bacăul rămâne oraşul meu natal,  în care mă întorc în fiecare an pentru a-mi petrece vacanţele. Părinţii au părăsit oraşul pentru a se instala lângă Măgura. Fratele meu locuieşte încă în Bacău. Când mai ajunge acasă, întrucât  este comandant în Marină… Am fost şi rămân foarte apropiată de familia mea.

Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)

“Acum este exact situaţia din 1990, când nu mai avea nimeni  pe nimeni…”

*Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)

…E prin 1977, toamna. Pe „23 August”, meci anost, noroiul sare mai artistic decât mingea. Tribunele cască. La un moment dat, unul cu trompeta, celebrul Pantelimon, strigă: „Băgaţi-l, bă, pe Movilă!”. Vreo zece mii de oameni tresar. Cine-i Movilă?! Antrenorul n-are ce face şi-l introduce în teren.Un tânăr bine făcut, despre care ştiu că a debutat la începutul campionatului, într-o partidă cu Argeşul, la Piteşti (2-5). Nu-i trebuie decât vreo 5 minute şi începe să croşeteze la mijlocul terenului. Are gabaritul unui haiduc din Insula Brăilei, dar e ca un vârf de lance. Adversarii îi fac loc, de parcă ar fi vorba de starostele Bacăului. Lică Movilă are personalitate, trage toată echipa după el ca o locomotivă, pasează, toacă adversarii mărunt, până îi enervează definitiv. Tribunele se scoală la viaţă. Când ajunge la 30 de metri, nu mai stă pe gânduri. Plesneşte mingea s-o spargă. Portarul îi ia frica. Bâlbâie toate mingile şutate de el. Ţipă la centrali mereu: „Ieşiţi, ieşiţi!”. Aşa a început Lică Movilă (n.21 octombrie 1961) ascensiunea fotbalistică la Sport Clubul Bacăului, după anii de juniorat la echipa Liceului de Fotbal, clasa antrenorului Mihai Petrovici…Bacăul şi-a dorit mult un astfel de jucător. Până la urmă, n-a avut ce face. Lică le-a plăcut prea mult celor de la Dinamo, unde avea să cunoască marea aventură, alături de celebra echipă care va elimina Hamburgul şi va juca semifinala Cupei Campionilor, cu Liverpool, în 1984.

Leonard POPA

-Când a fost primul şut în minge, Lică?  Unde a început povestea?

-Cred că atunci când am văzut primul meci la televizor…Atunci am înţeles pentru totdeauna că mingea se loveşte cu piciorul. Glumesc, desigur. În Brăila natală, jucam fotbal toată ziua. Locuiam în acelaşi cartier cu Tilihoi, viitorul jucător al Craiovei. Eram o grămadă de băieţi, făceam echipele imediat.

-Nu te-ai săturat tu doar cu ceea ce îţi ofereau maidanele Brăilei…În 1975, ai venit la Liceul de Fotbal din Bacău.

-Era singurul Liceu de Fotbal din ţară la vremea aceea. Era mai greu să aflăm de existenţa lui, că apoi toţi băieţii vroiam să venim la Bacău. Suna tentant, nu (?), liceu de fotbal…Am nimerit într-o clasă cu alţi viitori fotbalişti, Ghioane, Viscreanu, Fâşic…Antrenor mi-a fost Mihai Petrovici, iar director Varodin.

-În 1975, după ce am revenit în Divizia A, la Sport Club a fost un schimb masiv de generaţie. Mulţi jucători din garda veche s-au retras de la echipă. Duţan, Băluţă, Margasoiu…Era vremea când politica de club s-a orientat către promovarea pepinierelor locale. Nu mai veneau steliştii şi dinamoviştii în retragere, ci absolvenţii de la Liceu şi cei formaţi la centrul de juniori al clubului. Aşa a fost posibilă apariţia în echipă a lui Puiu Antohi, Chitaru, Vamanu, Agachi, Costel Solomon, Tiberiu Ilie…Tu ai sosit mai târziu…

-Da, am debutat în Divizia A în 1977, la un joc în deplasare cu Piteştiul. La prima echipă, erau Mangeac (Gh.Popa)- Andrieş, Cărpuci, Lunca, Elisei, C.Solomon, Penoff, Vamanu, Şoşu, Şoiman (Chitaru), Antohi (Botez). Mulţi dintre ei fuseseră formaţi la Liceu, de C.Anghelache. Nu toţi de la club erau, însă, deschişi către promovarea elementelor locale. Ar fi vrut, aşa cum erau antrenorii de la tineret, D.Chiriţă şi N.Radu, să se continue cu aducerea pentru rulaj a celor de la Steaua şi Dinamo, sau a foştilor internaţionali, pentru o retragere „frumoasă”…Aşa au apărut la Bacău, în anii aceia, Dudu Georgescu, portarii Silviu Iorgulescu şi Mircea Constantinescu. Unii confirmau, alţii nu...Oricum, nu pentru asta veneau. Dudu, de pildă, a stat mai mult pe banca de rezerve. Ne mai  debutau şi pe noi, cei de la liceu, dar uitau repede de soarta noastră, ne băgau o dată la 5-6 meciuri…Pe mine, m-a introdus în teren Angelo Niculescu, o dată cu Fâşic.

-Ei lasă, cineva tot vă urmărea, dacă nu de la Bacău, atunci din afară…La Dinamo, n-ai ajuns căzut din cer, în 1982. Şi ce echipă avea Dinamo: Moraru, Ion Marin, Dinu, Andone, Rednic, Orac, Ţălnar…! N-a fost greu să te impui în primul unsprezece?

-Dificultatea provenea din altă parte. La Bacău, evoluasem mijlocaş ofensiv. Trebuia să joc mingea  dincolo de 30 de metri de poarta noastră. La Dinamo, sub comanda lui Cernăianu, Nicuşor, Dinu şi, apoi, Lucescu, am jucat defensiv. N-aveam voie să trec dincolo de 30 de metri, aglomeram prea mult zona. Trebuia, în schimb, să pasez de două ori mai mult decât o făcusem la Bacău. Dacă nu ştiai să pasezi, n-aveai ce căuta la Dinamo! Ai spus că, la Bacău, eram urmăriţi şi de alţii, fie că jucam sau nu la echipa mare. Da, aşa este. Asta am aflat-o tot când am ajuns la Dinamo, de la băiatul cu care stăteam în cameră, Văetuş. El venise de la Hunedoara. După cum ştii, acolo, Mircea Lucescu formase Corvinul, formaţia care dăduse cei mai mulţi jucători naţionalei de tineret, încununată cu bronz, la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Tineret din  Australia 1981, câştigând finala mică împotriva Angliei, prin golul înscris de Romulus Gabor, şi el, tot de la Corvinul. Ei bine, de la Văetuş am aflat că Lucescu mă urmărea încă de când eram elev la Bacău, prin profesorul meu de psihologie, Sorin Cristea, cel care îl informa tot ce se întâmpla la liceu. Dânsul ar fi vrut să mă ia la Hunedoara încă de când eram în clasa a zecea. In fine, cu Lucescu aveam să mă întâlnesc când a devenit antrenor la Dinamo.

-Până atunci, însă, a fost povestea aceea interesantă, când am învins Hamburgul, în Cupa Campionilor, ediţia 1983-1984, cu Nicuşor şi Dinu pe banca tehnică…Erai acolo, la Dinamo, ai fost printre cei care au  semnat cea mai frumoasă pagină din istoria clubului.Mulţi o cunosc, dar şi mai mulţi încep s-o uite. Hai să ne-o reamintim. Am pornit campania din Cupa Campionilor cum se numea atunci Liga de astăzi, în Finlanda, cu Lahti…

-Da, nu prea aveam ce discuta cu asemenea adversari, cu nordicii în general. Ni-i doream mereu la tragerile la sorţi.  Ne-am impus în ambele manşe, cu 1-0 şi 3-0. În turul II, am dat peste campionii Europei, Hamburger SV, echipa celebrilor Kaltz şi Magath antrenată  de Ernst Happel. La Bucuresti, nici n-au existat în faţa noastră, 3-0, scurt.. Returul a fost unul ” de foc”. Cu 30 de minute înainte de final, nemţii ne conduceau, deja, cu 3-0, dar prin minutul 80, Ţălnar înscrie şi ne aduce calificarea (după el mai înscrie şi Mulţescu, 2-3-n.n.). În “sferturi”, am dat piept cu altă echipă importantă a vremii: Dinamo Minsk, cu Aleinikov şi  Zigmanatovici. A fost 1-1 la Tbilisi (Rednic a egalat în min. 87- n.n.) si 1-0 la Bucuresti (gol: Augustin-n.n.). Aşa am ajuns să jucăm semifinala cu Liverpool, care- într-un fel- mi-a schimbat destinul. Pe “Anfield Park”, am pierdut greu, cu 0-1. La englezi, jucau  Souness, Dalglish si Ian Rush (Lee înscrisese în min.26, dar, puţin mai devreme, Augustin trimisese balonul în bară-n.n.). Nu ştiu cum a ajuns Souness să se dea la mine. Eu îl aveam în grijă pe Craig, nu mişca nimic. În ultimul sfert de oră, am alergat cu Souness ăla după o minge. Englezul ştia să lovească. Cred că se antrena în lupte de stradă, în Irlanda de Nord. M-a pocnit direct în bărbie, din plină alergare. Am căzut ca trăznit şi câteva săptămâni m-am hrănit cu tubul. In retur, la Bucureşti, l-a fluierat tot stadionul, la fiecare atingere de balon. Dar, ce folos, ne-au bătut şi acasă cu 2-1, prin golurile lui Rush. N-aveam noi faţă, încă, de finală, dar am fost prima echipă românească prezentă într-o semifinală de  cupă continentală…

-Au fost ani frumoşi la Dinamo…3 titluri de campion naţional, 3 Cupe…Atunci ai debutat şi în prima reprezentativă. Erai pe listă pentru turneul final al Europeanului din 1984. Pumnul lui Souness te-a scos din circuit…

-Da, Lucescu mă convocase iniţial. Apoi, eu devenind indisponibil, l-a luat de la Dinamo pe Dragnea. Selecţionata era formată mai mult din stelişti şi craioveni. Oricum, naţionala a mers la turneul final fără 3 jucători pe care Lucescu şi i-ar fi dorit, Balaci, Geolgău şi eu. Abia în 1988, am putut debuta la prima reprezentativă, într-un amical disputat la Oslo, cu Norvegia (0-0-n.n.). Tot s-au adunat sub tricolor vreo 16 selecţii, nu le mai pun la socoteală pe cele de la olimpici şi lotul B…

-Când a fost scandalul din finala Cupei cu Steaua, în 1988, erai pe teren?

-Da, insa ntervenise ruptura cu Lucescu si nu m-a bagat decat la pauza. Uita-te pe You Tube, ca meciul e postat si acum, si vezi cate centrari am dat. In careul lor, era ca la Ploiesti, cand ne-au bombardat americanii...Veneau mingile din toate partile. I-am ametit, nu alta! Inainte de finala, insa, apăruse varianta  transferului la Moreni. Cei de la club ştiau. Eu aş  fi vrut atunci să mă întorc, de fapt, la Bacău. S-au opus cei de la Dinamo. S-au simţit ofensaţi că băcăuanii l-au dat pe Grigoraş la Steaua şi nu la ei. Am ales Moreniul, cu care am terminat pe 4, refuzând şi Dinamo Victoria…Am jucat, însă, în Cupa UEFA, cu Flacăra, împotriva lui  Porto.

-Dar asta n-a fost totul. A urmat, apoi, U Cluj, în sezonul următor…

-La Cluj ajunsese antrenor Dinu, care mă ştia foarte bine. Am mers la Cluj un an. Apoi, a venit Revoluţia şi mi-am spus că pot încerca şi eu ceva afară. N-am avut şansa celor care făcuseră parte din lotul României la turneul final al Mondialului din 1990. Ei au ajuns prin intermediul fraţilor Becali la echipe din Occident. Eu am avut o anumită reţinere să lucrez cu ei şi am mers pe mâna unui impresar moldovean, unul Rogojină, care ne-a dus pe mine, pe Vaişcovici şi pe Dudu Georgescu- acesta din urmă în calitate de antrenor-la Zimbrul Chişinău, în liga a doua sovietică. Închipuie-ţi că puciul de la Moscova ne-a prins acolo! Nu mai aveam voie să ieşim din oraş. Parcă eram  consemnaţi la domiciliu. A fost o experienţă interesantă. Parcurgeam şi câte 1500 de km, ca să jucăm partidele de campionat. Plecam pe zi de vară şi ajungeam în toiul iernii, în plină zăpadă! În campionatul acela, n-aveai voie să câştigi în deplasare. Dacă se întâmpla, totuşi, printr-o minune să conduci la sfârşitul meciului, se stingea nocturna în jumătatea de teren a  gazdelor şi se prelungea partida până ce echipa locală marca!

-A urmat anul in campionatul Israelului...Il mai punem la socoteala?

-Acolo, am ajuns după anul petrecut în Moldova, prin intermediul lui Puiu Rapaport care m-a dus la Beer Sheva, în Divizia B, şi a uitat imediat de mine. Nu luasem niciun ban şi după trei luni mă şi accidentasem. A trebuit să mai stau vreo două luni, pe-acolo, până ce mi-am recuperat banii. După asta mi-am zis că trebuie să revin acasă şi să mă las de fotbal. Era în 1992, iar eu aveam deja gradul de maior de Poliţie.

-In 2010, ţi-ai deschis o şcoală de fotbal la Răcari, în judeţul Dâmboviţa…Mai funcţioneză?

-Prea puţin. Nu mai este entuziasmul de la început al autorităţilor locale. Fără sprijinul lor nu poţi face mare lucru. Apoi, lăsam profesorii din orăşel fără elevi. Toţi vroiau să devină fotbalişti şi fugeau de la ore. Când le-am adus într-o zi tricouri de la Dinamo, a doua zi le purta toată comunitatea, cu schimbul! Cred că s-ar fi îmbrăcat cu ele şi la nuntă. Dacă îi conving pe copii să facă un duş după antrenament, să vină la teren cu prosop şi săpun, mă declare însă  mulţumit…

-Dar eşti şi observator al FR Fotbal…Vii mereu la jocurile Ceahlăului…

-Da, pentru că o parte din familie îmi locuieşte în continuare la Bacău. Aşa mai apuc şi eu să o văd.

-Steaua a eliminat pe  Ajax...

-Bravo lor! Nu cred, însă, că e un miracol. Steaua e o echipă la fel de tare ca tradiţia lui Ajax.

-Dinamo? Ce mai rămâne din el? Tot tradiţia?!

-Nu ştiu. Nu mai sunt implicat cu nimic la club, dar Dinamo n-are voie pe locul 8…Acum e exact situaţia din 90, când nu mai avea nimeni  pe nimeni. Cu excepţia Stelei… Sper să se găsească o soluţie şi Dinamo să se redreseze. Atârnă atâtea performanţe de umerii lui.

-Bacăul?

-Se mai practică fotbalul la Bacău?!

  

Interviu cu handbalista Dana BADEA (Itxaco Estella Navarra/ Spania)

“În Spania mi s-a oferit şansa să demonstrez ceea ce pot, lucru care nu s-a întâmplat în România”

*Interviu cu handbalista Dana BADEA (Itxaco Estella Navarra/ Spania)

   Dana BADEA este handbalista  care confirmă maxima latinească “Nimeni nu-i profet în ţara sa”. După ce s-a zbătut o vreme să se facă remarcată în handbalul românesc, “extrema stângă” din Piteşti a cunoscut adevărata performanţă sportivă în campionatul spaniol, acolo unde a ajuns de foarte tânără. A luat-o de jos, din Primera Nacional, jucând ba la Alcobendas, ba la Tennerife. Seriozitatea şi ambiţia au impus-o, în cele din urmă, atenţiei generale. In momentul de faţă, Dana evoluează la cea mai titrată formaţie din afara competiţiei româneşti, la care (mai) joacă handbalistele noastre: Itxaco Estella Navarra, câştigătoarea Cupei EHF în 2010, echipă pe la care au mai trecut, cândva, Silvia Navarro, Alexandrina Barbosa, Macarena Aguilar, Emilya Turey, dar şi Oana Şoit…Interviul  de mai jos am reuşit să i-l luăm Danei, după o dificilă partidă de campionat  (32-32 acasă, cu Kukullaga), chiar înainte de dubla manşă cu HC Zalău în Cupa EHF, pe care piteşteanca noastră o aşteaptă cu încrederea celui ce ştie că mai are încă multe de arătat pe terenul de joc…

Leonard POPA

                    

-De ce în Spania şi nu la o echipă românească din prima ligă, Dana?

-Am jucat la HCM Roman timp de 2 ani, a fost o perioadă frumoasă…La finele acestor doi ani, din cauza unor probleme personale, am decis să părăsesc ţara, destinaţia mea fiind Spania, unde am dat proba la echipa BM Alcobendas din liga a-II-a. Fiind acceptată, am semnat un contract cu ei.

-Când şi unde ai început handbalul? Cu care antrenor?

-Am început sa joc handbal la vârsta de 12 ani, la LPS Pitesti, avându-i ca antrenori pe Luminiţa Iordache şi Ion Ilie.  După o scurtă perioadă de timp, echipa a foste preluată de antrenorii Sandu Crăciun şi Gheţie Cătălin, care ne-au dus până  la terminarea junioratului.

-Când ai avut primul contact cu handbalul spaniol?

-La 22 de ani, când am decis sa plec din ţară.

-În anii 90, Spania investea enorm în handbalul feminin. I-am “exportat” tot ce aveam mai valoros în ţară. Acum, văd că multe handbaliste iberice au părăsit peninsula, căutându-şi alte campionate...Si în România a ajuns un portar de top, Silvia Navarro…Care este situaţia actuală a echipelor spaniole de handbal feminin?

-Multe echipe din prima ligă spaniolă au probleme financiare, de unde şi motivul pentru care multe jucătoare au plecat, iar nivelul competiţional a scăzut.

-La Itxaco, una dintre echipele feminine cunoscute ale Spaniei, când şi cum ai ajuns?

-Anul trecut am fost contactată de actualul antrenor al echipei, Chema Vives.  Clubul mi-a făcut o ofertă pe care eu am acceptat-o.

-Te-ai făcut repede remarcată la Itxaco...Am văzut datele partidelor disputate în Cupa EHF...Te numeri printre principalele marcatoare....Cum îţi apreciezi evoluţiile în această competiţie?

- Pentru mine este mai important că am reuşit să accedem în faza superioară a competiţiei şi sunt bucuroasă că evoluţiile mele au ajutat echipa. Îmi doresc să progresez şi să  joc bine în fiecare meci.

-Cum ai caracteriza campionatul spaniol, în raport cu cel românesc?

- Indiscutabil, în momentul de faţă, campionatul României este mai puternic decât cel de aici, care a scăzut valoric, din cauza problemelor financiare, cum am spus…

-Sunt multe foste jucătoare băcăuane care, în anii 90, au făcut carieră frumoasă în echipele spaniole...Laura Lunca, Lenus Ciubotaru, Eva Darvaş, Lidia Butnăraşu, Gina Cervenciuc, chiar şi Gabi Antoneanu-Manea...Câteva s-au stabilit definitiv acolo...Astăzi, mai sunt românce în campionatul iberic?

-In anii trecuţi erau mai multe jucătoare române, în comparaţie cu anul acesta. La echipa unde evoluez în prezent,  mai am o colegă din România, Andreea Alina Marin, iar actuala antenoare secundă este o fostă jucătoare a echipei, Petronela Fedorneac-Melinte.

-Urmează partidele cu Zalăul din Cupa EHF...Cum apreciezi şansele celor două echipe, obiectiv vorbind?

-Suntem conştiente de apărarea agresivă pe care o practică elevele domnului Tadici. Am văzut că extremele nu impresionează,  dar în schimb Gabi Szucs cred că ne va pune probleme.. Noi sperăm să prindem două zile bune şi, chiar dacă vom juca ambele meciuri la Zalău,  poate realizăm  o surpriză. Într-un fel, e mai bine pentru noi să se creadă acolo  că au mecí uşor şi să fim subestimate.

-Când te vom revedea în campionatul românesc?

- Momentan, mă simt foarte bine în Spania şi sunt  foarte mulţumită la acest club. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, oricând este posibilă o revenire în România.

-Cum decurge o zi din viaţa handbalistei Dana Badea?

-Ca orice sportiv, majoritatea timpului îl petrec pe terenul de sport, sunt zile în care avem şi 2 antrenamente, iar atunci pun mare preţ pe odihnă. In zilele când avem un singur antrenament, am mai mult timp pentru mine şi ies la plimbare cu prietenii…

-Ce îţi provoacă dorul de ţară? Ce anume te-ar ţine în continuare departe de cei din România?

-Îmi este dor de familie, de timpul petrecut cu cei de acasă, de prieteni. In Spania, însă, mi s-a oferit şansa să demonstrez ceea ce pot, lucru care nu s-a întâmplat în România. Asta mi-a creat o oarecare reticenţă faţă de mentalitatea de acasă, care este total diferită de cea de aici.