Interviu cu fostul fotbalist internaţional cipriot Fivos VRACHIMIS

„SPORTUL BĂCĂUAN” PE MERIDIANELE LUMII: CIPRU   

„În inima mea este doar această formaţie, Anorthosis…”

@Interviu cu fostul fotbalist internaţional cipriot Fivos VRACHIMIS

... În iulie 1974, Ciprul devenea scena unui război contemporan, antrenând într-o confruntare interetnică datată de secole, Grecia şi Turcia. Când armele vorbesc, sportul tace, dar pe acest fundal se nasc şi legendele…Într-o micuţă localitate din Nordul insulei, Proodos, activa la o formaţie obscură un tânăr jucător care va ajunge cel mai cunoscut fotbalist cipriot al tuturor timpurilor, Sotiris Kaiafas. În 1967, acesta avea să debuteze în echipa de juniori a Omoniei, club de care îl va lega o carieră spectaculoasă, încununată cu două momente consemnate în cartea de glorie a fotbalului insular: câştigarea prestigiosului Trofeu „Gheata de Aur” a Europei, în 1976, cu 41 de goluri înscrise, şi acel rezultat uluitor pentru vremurile respective, Omonia-Ajax Amsterdam 4-0, în Cupa Campionilor (1979), partidă în care Kaiafas a marcat două goluri. În 1974, însă, când Sotiris tocmai devenise pentru prima dată golgeterul campionatului, Turcia a ocupat Nordul Ciprului (situaţie menţinută până astăzi), împreună cu localitatea natală a fotbalistului. Familia sa, alături de alţi 200 000 de ciprioţi-greci, deposedată de toată avuţia agonisită într-o viaţă (de fapt, drama fără sfârşit a multor ciprioţi-greci) a fost nevoită să se refugieze, mai întâi în Africa de Sud, apoi să revină in Cipru, dându-i posibilitatea lui Kaiafas să redevină jucătorul Omoniei. În această perioadă tulbure, la Famagusta (fantomaticul oraş de astăzi, o imagine generată de multitudinea locuinţelor abandonate şi părăsite în 1974)- adevăratul leagăn al fotbalului cipriot, care a dat două formaţii renumite în insulă Anorthosis şi NEA Salamina, va răsări din gazonul strivit de tancurile turceşti un alt mare jucător al Ciprului, Fivos Vrachimis (n.18/05/1953, la Famagusta), cel care îl va seconda pe Kaiafas la Naţionala cipriotă, precum scutierii pe nobilii cavaleri de odinioară. Prima dată, l-am văzut pe Vrachimis în mai 1982, la Hunedoara, când România a învins Ciprul cu 3-1, în preliminariile europene. Golul ciprioţilor a fost marcat chiar de Fivos, cu o boltă de la vreo 40 de metri, care şi acum face carieră pe internet. Talent autentic, Vrachimis a continuat să joace în Naţională şi la formaţia de club (Anorthosis), până în momentul retragerii…Când a tras linia şi a făcut adunarea, Fivos Vrachimis era, deja, cel mai bun marcator din istoria echipei, cu 144 de goluri înscrise în 397 de partide jucate. Astăzi, l-am invitat în paginile „Sportului…” pentru o discuţie destinsă despre fotbalul de atunci, care continuă să ne lumineze amintirile, precum reflectoarele rampei (…ca să folosesc o comparaţie dragă admirabilului dramaturg şi maestru al jurnalismului sportiv, Mircea M. Ionescu).

Leonard POPA

 

-Cum ai descoperit fotbalul, Fivos, tot pe maidan sau în stradă? În România acelor ani, aşa stăteau lucrurile….

-Îmi amintesc că odată mama mi-a povestit că atunci când am împlinit doi ani, unchiul meu mi-a făcut cadou o minge iar eu m-am jucat cu ea toată ziua…Puţin mai târziu, pe la vreo cinci ani, am început să joc fotbal „organizat” cu alţi copii, în stradă şi pe terenurile virane. Mereu căutam câte un loc liber, pentru că pe vremea aceea se construia mult în Famagusta, oraşul meu natal. Făceam porţile din tăruşi înfipţi în pământ sau pietre, şi-i dădeam drumul la joc. Cel mai greu era să găsim portari, pentru că toţi băieţii vroiau să dea gol. Ne întorceam acasă abia după căderea întunericului. De fiecare dată, mama mă aştepta îngrijorată cu un băţ în mână. Dar cred că aşa se întâmpla peste tot în lume, farmecul şi poveştile copilăriei sunt aceleaşi oriunde.

-Ce însemna fotbalul în Cipru în anii 60?

-Erau ani tulburi, cu multe convulsii sociale. Ciprul şi-a căpătat independenţa în 1960, toată lumea discuta politică. Noi, copiii, nu aveam prea multe posibilităţi să ne petrecem timpul liber, aşa cum se întâmplă astăzi. Era doar fotbalul! Simplu şi uşor de organizat. Eram atraşi de mişcare şi aer liber.

-Când ai început să joci fotbal ca profesionist? Când ai debutat?

-De fapt, nu am fost niciodată fotbalist profesionist, în sensul pe care îl înţelegem astăzi. Pe atunci, nu erau bani. În anii 60-70, chiar şi la începutul deceniului 8, fotbalul se juca de plăcere, în cele mai multe ţări europene. Poate, doar în Occident să fi fost altfel…Primul meu meci la Anorthosis, echipa de suflet a Famagustei, a fost un amical contra lui Panathinaikos. De fiecare dată când trebuia să se organizeze un astfel de meci, primele invitate erau formaţiile elene, ceea ce era şi normal, din mai multe puncte de vedere.

-Am văzut arhiva fotbalului cipriot…Primele partide ale Naţionalei datează după Al Doilea Război Mondial, nişte amicale cu Naţionala Israelului, pe care Ciprul avea să o  întâlnească şi în preliminariile olimpice din 1960. Meciurile cu Grecia au apărut după 1963, poate, şi pentru a arăta tuturor că ambele ţări aparţin aceleiaşi lumi…Nu întâmplător, au început să se facă tot mai cunoscute şi organizaţiile care militau pentru alipirea Ciprului la Grecia. Fotbalul servea de minune unui asemenea scop…Mai târziu, campioana Ciprului a primit dreptul să joace, în paralel, şi în prima divizie din campionatul Greciei. După 1974, acest drept a încetat…Tu când ai debutat la prima reprezentativă?

-Eram student…La sfârsitul anilor 70, fotbalul cipriot nu mai însemna aproape nimic, nu a avut timp să se maturizeze.  Evenimentele din 1974 dăduseră toata activitatea sportivă peste cap. Ne prezentam la meciuri, fără nici un fel de antrenamente. Ţara era răvăşită, fusese împărţită, noi, cei din partea de Nord a Ciprului, am fost nevoiţi să ne refugiem. Naţionala pierdea toate meciurile iar antrenorii erau mereu schimbaţi, ca să se găsească un ţap ispăşitor. În 1977, în luna mai, am fost convocat la prima selecţionată, pentru un meci cu Polonia, din cadrul preliminariilor mondiale. Partida s-a jucat la Limassol, am pierdut cu 3-1, dar eu am fost cel care a marcat golul nostru.

-Încetul cu încetul, ţara şi-a vindecat rănile, deşi cicatricile au rămas şi astăzi…Realizezi asta când priveşti harta Ciprului. Toată lumea vorbeşte despre reîntregire, dar lucrurile se mişcă foarte încet. Nu e singura situaţie de pe continent, România şi Republica Moldova sunt în aceeaşi situaţie. Să revenim, însă, la fotbal. În 1982, ai venit în România, cu Naţionala, pentru meciul acela de la Hunedoara, din grupa preliminară a „Europeanului 84”. Am câştigat cu 3-1, dar tu ai marcat un gol frumos, de la vreo 40 de metri…

-Era, cred, la 2-0 pentru România…A fost un contraatac, portarul vostru a ieşit mult în afara careului, mingea mi-a revenit dintr-o contră şi am înscris cu „boltă”, din apropiere de centrul terenului.. A fost unul dintre cele mai frumoase goluri marcate de mine la Naţională.

-Îmi amintesc că în preliminariile respective, fiind în grupă cu noi, Italia, Cehoslovacia şi Suedia, Ciprul ne-a „ajutat” mult prin rezultatele obţinute contra Italiei şi Cehoslovaciei, 1-1, în partidele disputate acasă…România a câştigat grupa aceea şi a mers la turneul final. Pe atunci, o calificare se obţinea greu, promova numai prima clasată, nu jumătate dintre participante cum se întâmplă astăzi…

-Au fost câteva rezultate considerate mari surprize la vremea respectivă. După meciul de la Hunedoara, eu am renunţat un timp la Naţională, din motive personale. Nu am fost în teren la jocul cu Italia, dar îmi amintesc că „Squadra Azzura” venise cu toţi marii ei jucători ai momentului: Zoff, Gentile, Cabrini, Scirea, Rossi, Antognoni, Graziani, antrenor, celebrul  Enzo Bearzot- campioana mondială din 1982…Noi am condus cu 1-0, imediat dupa pauză. Şi România s-a chinuit cu noi, în returul din Cipru. A câştigat cu 1-0, dar pe final, când a înscris la un corner (Boloni, min.78-n.red.).

-Ai mai fost în România, după aceea?

-Nu. Am citit că s-au schimbat multe. Cred că şi în fotbal, dar nu ştiu dacă în bine…

-Te mai vezi cu foştii fotbalişti?

-Da, uneori, mai ies la câte o cafea de aducere aminte, cu „bătrânii”…În special cu Kaiafas, Kanaris (ambii, de la Omonia), cu Giagoudakis (Apollon) şi Pantziaras (Apoel)…Kaiafas, desigur, e cel mai cunoscut fotbalist din insulă. Pe lângă Trofeul „Gheata de Aur” a Europei, cucerit în 1976, a fost desemnat şi cel mai bun sportiv cipriot al secolului trecut, alături de atletul Stavros Tziortzis (alergător cipriot în cursa de obstacole la Olimpiada din 1972, când s-a clasat pe locul 6, reprezentând, însă,  Grecia-n.red.). Fiul lui, şi el un fost jucător talentat,  este actualul antrenor al Omoniei.

-Astăzi, cum îţi mai petreci timpul?  Am auzit că vei reveni în fotbal, dar în cel…feminin! Vei conduce echipa de fete a clubului Anorthosis…

-Voi fi un fel de director tehnic. Echipa se numeşte F.C.Famagusta, dar noi încercăm să-i schimbăm denumirea în Anorthosis, decizia finală se va lua pe 23 august, a.c. Oricum, noi avem şi câteva fete din România în echipă. Pentru mine, va fi o experienţă nouă. Cipriotele iubesc fotbalul, mereu le văd în tribune la meciuri. Cu echipa asta, sper, să câştigăm campionatul şi să jucăm anul viitor într-o cupă europeană.

-Să revenim la fotbalul „senior”…Era mai frumos fotbalul pe vremuri?

-Pentru noi, foştii fotbalişti, da! Ne întâlnim, câteodată, discutăm, ne reamintim meciurile de odinioară şi ne simţim extraordinar. Pe vremuri, nu era viteza de acum. Execuţiile tehnice erau mai rafinate. Spectatorii erau interesati şi de ceea ce se întâmpla pe metru pătrat în teren…Acum, vor numai acţiuni perpendiculare pe poartă, verticalizare… E o altă dinamică a jocului. Degeaba driblezi tot, dacă nu dai drumul la minge, te fluieră spectatorii.

-Care au fost adversarii cei mai dificili pe care i-ai întâlnit pe gazon? Caracterizează-i.

-Prietenii mei de acum, Kaiafas, Kanaris, Giagoudakis, Pantziaras…Kaiafas…Cel mai bun marcator din istoria fotbalului cipriot, a ieşit de 8 ori golgeterul campionatului. Era puternic şi proteja foarte bine balonul. Apoi, Kanaris…Bun finalizator, inteligent, găsea mereu o soluţie în faţa porţii adverse… Giagoudakis, foarte bun la mijloc, neobosit, creativ. Nikos Pantziaras-un apărător excelent, treceai greu de el.

-Care a fost formaţia din afara Ciprului care ţi-a plăcut cel mai mult în acei ani? Benfica, Ajax, Inter, Real Madrid…?

-Indiscutabil, Ajax. A revoluţionat fotbalul modern, aşa cum n-au putut-o face alte echipe ale vremii. Cred că şi astăzi făcea faţă cu jucătorii pe care i-a avut…

-Mai mergi pe stadion? Oraşul în care locuieşti, Paralimni, nu ştiu să mai aibă echipă în prima divizie…Cu cine ţii? Cu Omonia sau Apoel? Aşa se pune problema în insulă…

-După câţiva ani de absenţă, m-am întors în tribună. Relaţiile pe care le am cu actualul  preşedinte al lui Anorthosis sunt excelente. În inima mea este doar această formaţie, Anorthosis, al cărei tricou l-am îmbrăcat toată cariera mea de jucător. Ca mijlocaş ofensiv, am fost cel mai bun marcator din istoria clubului, cu 144 de goluri, în 397 de jocuri.

-Ce părere ai despre noua ediţie a Cupelor Europene? Apoelul merge mai departe, Omonia, Apollon, AEK Larnaca au fost stopate.

-Cred că Apoelul va trece de Astana şi va fi, din nou, prezent în grupele Ligii Campionilor. S-a obişnuit în ultimii ani să fie mereu prezent acolo.

-…Naţionala Ciprului?

-Dă mereu senzaţia că poate mai mult, dar nu există o constantă a rezultatelor. În actualele preliminarii europene, Cipru a câştigat în Bosnia, dar a pierdut acasă cu Israelul şi Belgia, la scor mare. Poate, va fi mai bine în viitor. Dar nu trebuie confundate echipele de club din Cipru cu posibilităţile Naţionalei. La formaţiile de club joacă numeroşi fotbalişti străini, unii chiar cunoscuţi, proveniţi din campionate mult mai tari.

-Despre formaţiile româneşti ce mai ştii?

-Ceea ce cred că ştie toată lumea din afară: Steaua şi iar Steaua. Aceasta e cea mai cunoscută formaţie românească în Cipru. A avut mai tot timpul jucători foarte buni. De o vreme, însă, văd că i-au cam dispărut rezultatele la nivel continental…

-Ce fotbalişti români îţi vin imediat în minte?

-Cei împotriva cărora am şi jucat: Cămătaru, Hagi şi Iordănescu! Cămătaru mi-a plăcut foarte mult, semăna întrucâtva cu Sotiris Kaiafas. Înalt, penetrant, puternic…

-Iordănescu, nu mă îndoiesc, e bine cunoscut în insulă. A antrenat pe Anorthosis în 90-92, când a jucat în Cupa UEFA, contra Stelei, şi a pierdut greu, în prelungiri, după 2-1 si 1-2…Apoi, ca jucător, a activat vreo doi ani, în Creta…

-Exact!