Interviu cu fosta mare voleibalistă Cristina PÎRV

“Voleiul mi-a dat totul, mi-a format caracterul de învingător, de lider...”

*Interviu cu fosta mare voleibalistă Cristina PÎRV

La 16 ani ajunsese, deja, cea mai bună jucătoare din ţară. Imbrăcase doar cu doi ani în urmă tricoul lui Dinamo, venind din Turda natală...A activat câţiva ani în campionatul României, fără ca nimeni de aici să ştie că aveau în mijlocul lor, nu doar pe cea mai valoroasă voleibalistă română a tuturor timpurilor, ci pe una dintre sportivele care aveau să dea strălucire, timp de un deceniu şi jumătate (s-a retras din activitate în 2006) voleiului mondial. A trebuit să vină primul său transfer (1991), în cel mai puternic campionat din lume, în Italia, pentru ca toţi cei de acasă să tresare la numele ei, aşezat din ce în ce mai des în fel de fel de topuri continentale. A avut, apoi, Brazilia la picioare, aşa cum i s-a întâmplat lui Hagi în 1994, cu America celui mai frumos Mondial fotbalistic din istorie. A câştigat titlurile cele mai râvnite, a ţinut prima pagină a ziarelor şi revistelor, a fermecat o lume întreagă.  Cristina Pîrv (n. 29 iunie 1972) nu este, însă, în România, nici măcar maestru emerit al sportului...Pagina sa de Wikipedia e scrisă în 4 limbi: italiană, portugheză, poloneză şi franceză. Nu şi în limba română...Mâhnit, îmi amintesc un vers din Ioanid Romanescu, marele poet ieşean (uitat şi el), care ne guvernează, parcă, destinul pe aceste meridiane: “Din lipsă de marmură, ducem lipsă de eroi”...In sufletul si amintirea cronicarului, nu doar ale celui de aici,  Cristina Pîrv continuă să fie, însă,  o statuie. Din păcate, a cuvintelor. Sau, poate, din fericire...

Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la volei? Ce anume-sau cine-v-a convins să vă apropiaţi de acest sport?

-Am început voleiul la 8 ani la şcoala din Turda, unde învăţam, cu profesorul Lazăr care m-a selecţionat. Făceam însă, în paralel, atletism. Eram bună şi la acest sport. Mai târziu, am câştigat proba de 800 m pe judeţ şi trebuia să merg la finala pe ţară, dar am renunţat şi am ales voleiul. A fost o alegere definitivă. Mi-a plăcut întotdeauna sportul de echipă. Profesorul  Lazăr îmi spunea mereu că un mare jucător de volei trebuie sa fie un foarte bun atlet şi ne punea tot timpul să concurăm cu cei de la atletism.

-După un an de juniorat la Turda, aţi trecut la Dinamo, unde aţi jucat 5 sezoane…Care era atmosfera în voleiul românesc în acei ani? Ce aţi purtat în suflet din acea perioadă?

-Pe vremea aceea, Dinamo  era cel mai puternic club din ţară. Îmi amintesc că avea 11 titluri câştigate şi era singurul club la care vroiam să merg să joc. Aveam doar 14 ani, dar ştiam ce vroiam. Mama nu dorea să-mi strice viitorul, iar tata şi profesorul Lazăr nu vroiau sa plec. Considerau că eram prea mică, fără experienţă de joc şi de viaţă. Ajunsă la Dinamo, fiind mezina echipei şi din provincie, trebuia şi puteam să-mi demonstrez valoarea numai prin fapte. Mă antrenam mult mai mult decât toate celelalte jucătoare, dar nu pentru că mă punea cineva. Făceam totul cu ambiţie şi pasiune, întrucât eu vroiam să fiu cea mai bună. De aceea venisem in capitală, nu? După antrenamentele cu echipa, rămâneam în continuare, să mă antrenez cu băieţii de la club, numai pentru că la ei fileul se înălţa cu 19 cm. A fost o perioadă bună pentru dezvoltarea mea, ca sportivă şi adolescentă. Domnul antrenor  Dimofte mi-a dat şansa să joc în primul eşalon la 14 ani şi jumătate şi a avut încredere în mine.  De atunci, am fost meci de meci titulară.

-Evenimentele din 1989 au adus şi oportunităţi pentru sportivi...V-aţi început marea carieră în Italia. Mai întâi, aţi jucat 5 ani, la PV San Lazzaro, Volley Fano şi Virtus Reggio Calabria. V-aţi impus atenţiei încă de la început. E şi cazul altor voleibaliste care au ales să-şi continue activitatea în afara României.

-Inseamnă că şcoala românească de volei chiar producea în vremea respectivă...Aproape toate sportivele de valoare, nu numai voleibalistele, s-au transferat în anii aceia.

-Ce a însemnat pentru dvs. prima etapă italiană?

-In 1988, când am participat cu naţionala României la CE din Italia, am fost declarată cea mai bună atacantă şi mi s-a propus să cer azil politic, să ramân în Italia, dar nu am vrut, gândindu-mă că odată o să ajung acolo legal şi aşa a fost. In 1990, am fost aleasă cea mai bună jucătoare la CE din Austria şi imediat, în 1991, a venit propunerea pentru un transfer în Italia. In vremea aceea, aveam mai multe oferte şi din alte ţări precum Grecia, Franţa, Spania,  dar Italia era visul meu, avea cel mai bun campionat din lume. Pe atunci, erau multe talente în România. Cred că sportul, în general, era mult mai mult prezent în viaţa oamenilor, mai valorizator, şi aveai mai multe şanse să te realizezi în viaţă. Italia era locul şi campionatul cu cele mai bune jucătoare din lume. Vroiam şi eu să fiu acolo, dar nu oricum, ci să mă număr printre cele mai bune!

-A urmat transferul în Brazilia...Alte meridiane, altă mentalitate şi, desigur, altă şcoală de volei. V-aţi acomodat repede? A fost, totuşi, perioada în care alternaţi campionatul italian cu cel brazilian...Nu mai ştia nimeni unde sunteţi legitimată, cu adevărat...Cum de reuşeaţi să faceţi faţă atâtor solicitări? Primăvara jucaţi în Brazilia, toamna vă găseam în campionatul italian...

-Transferul meu in Brazilia a fost cea mai bună alegere, din punct de vedere profesional. Totul era diferit, oamenii, clubul şi stilul de joc. In Italia se punea mare accent pe jocul meu numai în atac, pe punctele pe care le realizam. In Brazilia, nu. Am avut norocul să merg la cel mai bun club de acolo, Minas Tennis Club din  Belo Horizonte şi să am un excelent tehnician, pe Chico Santos, care m-a făcut sa înţeleg şi să cresc în toate zonele careului, nu numai în atac. Eu întotdeauna am fost o jucătoare completă, dar gândul meu era doar la atac. Consideram că doar punctele realizate rămân pe tabelă. Antrenorul Santos a fost fundamental în progresul şi perfecţionarea mea ca jucătoare. In toţi cei 4 ani cât am jucat în Brazilia am fost declarată cea mai bună atacantă a competiţiei, iar în 2002 am câştigat campionatul cu 25.000 de spectatori în tribună! "Torcida", adică fanii, erau şi sunt şi astăzi la fel, fanatici şi călduroşi. Îmi solicitau fire de păr pentru colecţia lor, clasele mele, tricoul, tenişii, genunchierele şi tot ce îmi aparţinea. Devenisem o muză, eram idolatrizată, ajunsesem în prim-planul mass-mediei, mă adoptaseră total... Imediat, am primit şi titlul de “Cetăţean de Onoare” al oraşului Belo Horizonte. Voleiul a fost viaţa mea şi eu am tratat totul extrem de profesionist, prin muncă, dăruire şi multe renunţări.

-In paralel, eraţi convocată la naţionala României, fiind considerată cea mai valoroasă voleibalistă din ţară...Reprezentativa prindea mai mereu turneele finale, dar nu reuşeam să trecem de o anumită ştachetă....Ce anume ne lipsea? Valoarea, lipsa de experienţă  sau de omogenitate, majoritatea fetelor jucând la echipe din străinătate?

-Asta a fost şi pentru mine o enigmă... De aici a pornit şi neînţelegerea mea cu cei de “sus”. Nu eram deloc de acord cu ce se întîmpla. Valori aveam, dar ne lipseau profesionalismul şi mentalitatea de a nu te mulţumi cu puţin. Pregătirea la competiţii era cum era, fără cap şi fără coadă. Nu se urmărea nimic, în mod special.

-La un moment dat, s-a tot spus şi scris în ţară că dvs. refuzaţi convocările la naţională, pentru a putea evolua în alte naţionale-fapt care s-a dovedit inexact. Aţi jucat doar pentru România...Cât era adevăr şi cât speculaţie?

-Nu admiteam să vin la lot, să merg la CE sau CM şi să fim din nou ciuca bătăilor. În toate campionatele în care am jucat eram cea mai buna voleibaistă, dar când ajungeam la naţionala noastră intram în anonimat. La lot nu se făcea nimic. Eu îmi realizam pregătirea fizică,  îmi aduceam programul urmărit la club, iar la naţională eram întrebată ironic "dacă merg cumva la Europenele de atletism sau de haltere"...Nu erau niciun fel de logică şi profesionalism în  pregătirea efectuată la lot. Mă luptam mereu pentru schimbarea pregătirii, a antrenamentului tactic şi tehnic, dar demersurile mele n-au avut niciun ecou. In 1999, mi s-a propus de către Bernardinho (antrenorul selecţionatei braziliene-n.r.) să mă naturalizez, să joc la Olimpiadă pentru Brazilia, dar am refuzat. M-am gândit şi am pus în balanţă câţi ani am îmbrăcat tricoul României, mândria mea de româncă, şi nu am acceptat. Chiar dacă România şi persoanele de mai sus nu m-au valorizat... Nici până acum nu sunt nici măcar Maestră Emerită a Sportului în România şi nu am fost invitată-sau măcar pomenită-  vreodată, la sfârşit de an, în topul celor mai buni sportivi ai ţării. Este un mare of de-al meu, dar asta este viaţa. Nu eşti răsplătit întotdeauna în aceeaşi măsură. Nu toate sentimentele investite ţi se întorc cu aceeaşi intensitate. Am obţinut medalii cu România, sunt prima jucătoare a ţării care a câştigat o cupă europeană (Cupa CEV, cu Asystel Novara, în 2003-n.r.) şi titlul de cea mai bună jucătoare a competiţiei...In toate ţările unde am jucat,  mi-am trecut în palmares titluri peste titluri, am dus numele României peste tot... În ţară, nu am beneficiat de nicio recunoştinţă.

-Aţi obţinut titluri în ţările în care, la vremea respectivă, se juca voleiul cel mai spectaculos, Italia şi Brazilia. Dar, parcă, şi în Franţa... Poate că nici astăzi nu s-a schimbat ierarhia, deşi aici eu aş menţiona neapărat, în acest context, şi Rusia, şi SUA, dar şi ţările în care s-a investit enorm în ultima perioadă, Azerbaidjan, Turcia...Asta e reţeta succesului, banii?  Ce ar mai trebui în plus?

-Brazilia, Turcia, Polonia, Italia au campionatele cele mai tari din lume. In USA este doar un campionat universitar. Peste tot se investeşte în mentalitate, în felul de a vedea azi voleiul, în antrenori, în modul de a pregăti echipa, din punct de vedere tactic şi tehnic. Se investeşte mult şi în participarea la competiţii importante, în tinerele talente şi în junioare.

-Cum este organizat voleiul feminin în Brazilia? Văd că şi celelalte ţări din jur -Argentina, de pildă- au început să aibă o tresărire de orgoliu, contând tot mai mult în competiţii...

-In Brazilia este un campionat puternic, cu multe valori locale şi cu puţine straniere,  deşi după părerea mea ar trebui să se investească în străine, nu mai mult de  2 pe echipă. Se joacă şi în campionate regionale, cum ar fi campionatul carioca sau paulista, în timp ce fetele de la naţională sunt prinse în fel de fel de competiţii. Se pune mare bază pe copii şi juniori, pentru  ca tot timpul să existe generaţii noi. La noi, această atitudine  lipseşte total. Nu se mai face sport în România cum se făcea pe vremuri. De aceea performanţele sunt tot mai puţine.

-Cum se vede România de pe acele meridiane îndepărtate? Ştiu că mai ţineţi legătura cu câteva dintre fostele –unele şi actuale !- voleibalistele din ţară...

-In Brazilia se ştie de mine, de Nadia şi de Hagi. Mulţi nu ştiu nici acum unde este România pe hartă. Când le spun la unora că sunt din România, mă întreabă dacă sunt din Roma... Da, mai ţin legătura cu Luminiţa Trombiţaş, ne cunoaştem de mai bine de 30 ani, cu Iuliana Nucu, cu Daniela Mincă. Noroc cu Facebook-ul, dar şi cu celelalte binefaceri ale tehnicii moderne...

-In campionatul României au început să apară tot mai multe straniere. Aproape că nu este echipă care să nu beneficieze de serviciile unei jucătoare din afară. E o soluţie în vreme de criză? La noi, umblă şi o vorbă. Dacă vrei să câştigi campionatul, îţi trebuie jucătoare străine...Iar calitatea celor sosite în competiţia internă a crescut, de la un an la altul.

-Dacă numărul este de maximum 2,  cred că este foarte bine. Calitatea voleiului poate să crească şi în felul acesta. Se pot importa mentalităţi, se pot îmbunătăţi condiţiile...Una peste alta, prezenţa stranierelor este un fapt  pozitiv. Cred că asta le poate mobiliza mai mult şi pe fetele noastre.

-Astăzi, care mai sunt legăturile dvs. cu voleiul? Care sunt amintirile care vă revin în minte cel mai arzător, din întreaga dvs. carieră? Dar regretele?

-Voleiul este şi va fi viaţa mea. Aş dori să mă implic mai mult în acest sport, pentru  creşterea lui valorică. Voleiul mi-a dat totul, mi-a format caracterul de învingător, de lider, de perseverenţă, de trecerea barierelor. Mi-a adus o situaţie economică bună, mulţi prieteni şi, nu în ultimul rând, cei doi copii ai mei, Nicoll şi Patrick (tatăl copiilor este cel mai valoros voleibalist al tuturor timpurilor, legendarul Gilberto Godoy Filho- “Giba”, fostul soţ al Cristinei-n.r.) Cu mare plăcere, îmi aduc aminte de finala din 2002 disputată la Belo Horizonte, în faţa a 25.000 de spectatori, când am câştigat campionatul, iar eu am fost aleasă cea mai bună jucătoare.  Toţi fanii strigau "PÎRV, EU TE AMO!" Până şi mama mea, care era în tribună, a leşinat de emoţie. A fost ceva de neuitat... Cel mai mare regret este că nu am participat cu România la nicio ediţie olimpică.

-Vă vedeţi în rolul unui antrenor? In România, se tot caută fără succes un antrenor pentru naţională. Mai nou, s-a apelat la un argentinian...

-Nu mă văd antrenoare, dar aş dori mult să lucrez în administraţia unui club de volei. Cred că naţionala noastră are mare nevoie de un antrenor bun.

-Una dintre colegele dvs. de generaţie, Luminiţa Trombiţaş, şi acum e activă, făcând lucruri deosebite cu echipa din Blaj. Am admirat-o la Bacău în această toamnă, când echipa ei s-a impus neaşteptat...Nu vă “molipseşte” această longevitate sportivă? Mulţi care v-au întâlnit în ultimii ani spun că şi acum aţi face faţă sportului de performanţă, în ciuda problemelor de sănătate peste care aţi trecut, în momentul retragerii. Aţi fost frecvent comparată cu Hagi. Suporterii ar fi extrem de încântaţi să vă vadă din nou...

-Luminiţa este un exemplu şi sunt foarte bucuroasă de performanţa ei la Blaj. Are o mentalitate de învingătoare. Numai caracterele puternice o au. Şi ea a jucat mult timp în străinătate.  Am avut destule oferte să mă întorc în teren, dar-repet- cred că locul meu acum este într-o administraţie,  undeva unde experienţa, mentalitatea şi numele meu să poată contribui la dezvoltarea  sportului, a voleiului, în special. Este o mare mândrie pentru mine să fiu comparată cu Hagi. El a fost şi este recunoscut în România, eu nu.  Puţini mai ştiu cine este sau cine a fost Cristina Pîrv...

-Copiii ce fac? Au vizitat vreodată România? S-au apropiat de volei sau au ales altceva?

-Fetiţei, lui Nicoll (n.2004-n.r.), îi plac mai mult modelingul şi televiziunea, dar acum face şi atletism. Băiatul, Patrick (n.2008-n.r.), face capoeira, muzică şi fotbal, şi spune mereu că va fi cel mai bun jucător de fotbal din lume! Ambiţia asta o au, însă, toţi copiii de aici.

-Prin urmare, ce aşteptaţi mai mult, acolo, în Brazilia, Mondialul de Fotbal sau Olimpiada?

-Cred ca amândouă competiţiile vor fi minunate. Prin sport, societatea progresează, îşi formează modele, reţine exemple, suferă şi se bucură. Eu aştept, mai întâi, fotbalul şi apoi Olimpiada. Păcat ca România nu s-a calificat la turneul final de aici. Sper şi mi-ar plăcea nespus de mult să fiu alături de România măcar la Olimpiada de la Rio...

-De curând, naţionala noastră a mai ratat o prezenţă într-un turneu final. La Mondialele de anul acesta din Italia, nu vom ajunge, deşi au fost speranţe justificate. Nu am reuşit să ne impunem într-o grupă cu Turcia, Ucraina şi Cipru...

-Îmi pare nespus de rău că România nu s-a calificat la Mondiale. Din 2002, nu am mai izbutit această performanţă. Bănuiesc, însă, că antrenorului şi fetelor le-a fost foarte  greu să se omogenizeze în numai 2 săptămâni, având un obiectiv aşa de important. Echipa şi jucătoarele ar fi trebuit să stea mult mai mult timp împreună. Dar trebuie investită încredere şi mers înainte!