"Niciodată în viaţă să nu te gândeşti la ce câştigi, ci doar la ce
PIERZI !"
*Interviu cu Florin MOTROC (antrenor
RIFFA SC/Bahrain, fost component al Sport
Clubului)
Florin Motroc este un antrenor la modă, aşa cum era şi
ca jucător în anii 90, când a sosit la Bacău, să dea o mână de ajutor unei formaţii intrate în derivă, pentru că îşi
propusese prea mult...Coechipierii şi-l
amintesc ca pe fotbalistul cu cartea,
de care nu s-a despărţit niciodată, devenind el însuşi autor de cărţi, de la înălţimea
intelectuală a unei catedre universitare ocupate în paralel cu activitatea
fotbalistică...Suporterii, desigur, şi acum îşi doresc un asemenea jucător,
serios şi elegant, aşa cum se dovedise în teren şi în afara sa, fotbalistul din
urmă cu 20 de ani...De ceva vreme, numele lui a început să fie rostit laolaltă
cu ale altor români care fac carieră în lumea arabă, precum Cosmin Olăroiu (în
Emirate), Răzvan Lucescu (Qatar) sau Ion Marin (Kuwait)....După un titlu
cucerit în Iordania, Florin Motroc
are acum aceleaşi ambiţii cu Riffa SC din campionatul Bahrainului. De câteva luni
bune, echipa sa nu a mai cunoscut înfrângerea, asumându-şi rolul de lider
într-o competiţie tot mai puternică. “Sportul Băcăuan” nu a putut rata
oportunitatea unui “un-doi” jurnalistic cu fostul fotbalist, a cărui frumoasă
amintire a rămas undeva, dar cu certitudine, în iarba Municipalului...
Leonard POPA
-Te-ai născut în 1967, fiind fiul unui rapidist celebru, Ion Motroc. Este exact anul în care Rapidul a câştigat campionatul (1966-67).
Fotbalul românesc devenise extrem de competitiv în anii aceia. Nu mai spun
despre impactul social...Tribunele erau arhipline. 75.000 de spectatori la un
cuplaj bucureştean! Ce-ţi aminteşti din fotbalul nostru de atunci? Ai avut
posibilitatea să-l cunoşti îndeaproape...
- Da,1967, anul venirii mele pe lume, a coincis cu una dintre marile
performanţe ale Rapidului unde juca tata, şi anume câştigarea titlului
naţional! Referitor
la acea perioadă, e una foarte importantă pentru mine, una care m-a marcat şi
care mi-a insuflat acea pasiune arzătoare pentru fotbal. Să mergi de la o
vârstă foarte fragedă cu tata peste tot, fiind parte implicată la tot ce făcea
el, poate fi ceva determinant în alegerea viitorului de mai târziu. Când spun asta, am în vedere, în special,
perioada când am început să percep cu ce se mănâncă fotbalul, adică anul 1973,
când tata a antrenat în Turcia, un sezon, echipa ALTAY IZMIR. Familia întreagă (mama, fratele meu şi eu,
care aveam 6 ani) am stat la Izmir, tot anul acela, fiind nelipsit de lângă
tata, la toate meciurile! Şi ca să-ţi dau un exemplu de câtă pasiune şi
energie eram în stare, îmi aduc aminte
că, la un meci jucat în deplasare de echipa lui (la vreo 100 km de Izmir, la Adana), el
a refuzat să mă ia, din diverse motive, plecând cu o zi inainte de meci! In
ziua partidei, m-am trezit foarte de dimineaţă şi, fiind extrem de supărat că
tata m-a lăsat acasă, dar ştiind că meciul se joacă la Izmir, nu în deplasare,
am găsit un moment în care mama nu era atentă, fiind preocupată de fratele meu
care avea câteva luni, am ieşit în stradă şi am chemat un taxi (în capul străzii
noastre era o staţie de taxiuri şi pe fiecare copac din faţa caselor era o
sonerie, apăsai şi venea maşina!), cerându-i şoferului să mă ducă la terenul lui
Altay. Am uitat să spun că am sustras şi o sumă de bani, cât am crezut eu că
sunt de ajuns ca să ajung la tata, inainte să plec din casă... Taximetristul
era fan Altay şi abia aşteptase un asemenea moment. Ajungând la stadion, unul
dintre angajaţi m-a recunoscut şi i-a spus şoferului cine sunt şi că meciul nu
e acolo, ci la Adana...Şi am plecat la meci! In fine, întâlnirea cu tata a fost
şocantă, pentru amândoi, el fiind în priza meciului, care urma să înceapă peste
câteva ore. Fiind cu spatele, nu m-a văzut când am intrat în camera de hotel
unde se afla. In momentul când l-am strigat şi s-a întors a rămas şocat, nu-i
venea să creadă ca sunt acolo. Ştiu că m-a întrebat dacă mama ştie unde sunt şi, de
frică, i-am spus că ştie, minţindu-l de teamă să nu mă trimită înapoi,
acasă... Dar cum, probabil, faţa mă trăda,
tata m-a mai întrebat o dată, iar eu am recunoscut, până la urmă, adevărul. M-a
luat de o "aripă" şi am fugit direct la telefon, nemaipovestind acum
prin ce momente cumplite a trebuit să
treacă biata mama, care avea să-mi mărturisească, după ceva ani, că dacă
nu era fratele meu, putea să ajungă la un gest extrem! Ca să nu mai spun că în
acea perioadă erau răpiţi foarte mulţi copilaşi de vârste cam ca a mea... Aici
mă adusese dragostea pentru fotbal, nebunia de a fi lângă tata, lângă băieţi...
Momentul care m-a marcat şi m-a convins să iubesc şi să îmbrăţişez fotbalul
definitiv a fost momentul când tata a câştigat, doi ani mai târziu, CUPA
ROMÂNIEI cu Rapid (1975), promovând şi formaţia feroviară, din B în A... Şi
acum îmi amintesc refrenul de după finala câştigată cu Craiova: Faceţi loc, faceţi loc, trece galleria lui
Motroc!…
-Ai început la juniorii Rapidului, apoi ai trecut la Sportul...De
ce această alegere? Rapidul era
Rapid...Sportul-gaşca nebună...
-Da, aşa este! In
1974, când tata a preluat Rapidul, realizase altă performanţă, cu Sportul Studenţesc, pe care o promovase
în prima ligă după o lungă perioadă de timp. Atunci, tata m-a legitimat la
"piticii" Rapidului. Aşadar, la 7 ani, am intrat în fotbal. Am trecut
prin momente foarte interesante, la juniori II, juniori I, tineret-speranţe şi
fiind la un pas să fiu luat chiar la echipa mare a Rapidului, în 1985, însă
datorită taliei longiline, fiind destul de firav, un jucător cum rar vedeai
atunci, eram mereu "şicanat", cum
că joc doar fiindcă sunt băiatul lui Motroc, că dacă nu era tata, nu
ajungeam niciodată fotbalist. Momentul cel mai dureros a fost când am jucat la
tineret, fiind promovat de antrenorul Ion Pop. Imediat cum păşeam pe teren, eram
mai mereu înjurat şi comentat, lucru care m-a făcut să sufăr foarte tare
atunci. Prin urmare, în vara lui 1985, odată cu intrarea la Facultatea de
Educaţie Fizică şi Sport, am ales să plec la Sportul Studenţesc, însă cu marea
ambiţie să revin odată şi odată la Rapid, să demonstrez că toţi cei care m-au
contestat au greşit! Perioada Sportul
e una absolut marcantă, la 18 ani, jucând la tineretul din Regie şi, datorită
unui om deosebit, care din păcate a plecat dintre noi, C.Ardeleanu, am promovat
la echipa mare. A fost momentul când, timp de 6 luni, m-am pregătit alături de
jucători precum Hagi, Coraş, M.Sandu, Cristian (portarul), Ţicleanu, Gino
Iorgulescu, Cazan, Chihaia, Şerbănică, C.Pană, regretatul Bozeşan, Terheş,
Munteanu II, Mihai Marian, Tom Cristea, Sorin Răducanu etc, un grup
extraordinar, o familie... Sportul
din acea perioadă putea bate pe oricine, putea pierde cu cine vroia! Când am păşit
în vestiarul echipei mari, mi-era ruşine să mă aşez pe bancă, vedeam nişte
fotbalişti pe care, cu puţin timp în urmă îi văzusem doar la tv şi care acum
erau la doi paşi de mine.
-Toate formaţiile bucureştene aveau în spate pe cineva,
în perioada respectivă, mă gândesc la Dinamo, Steaua, Victoria... Rapidul avea
de partea sa muncitorimea Capitalei...Sportul
era singură?!
-Sportul nu era singură, Sportul în acea perioadă avea un om
puternic în spate, pe Nicu Ceauşescu, un om foarte
apropiat de echipă, care alături de preşedintele de atunci, Emil
Barbu-Popescu (unul dintre cei mai buni conducători din fotbalul românesc,
de acelaşi calibru cu Ion Alexandrescu, Vasile Ianul, Corneliu
Stroie...), a făcut din Sportul
o echipă competitivă, atât pe plan intern cât şi extern. Sportul era echipa celor tineri, din păcate, am ajuns să
vorbim de acest frumos club la trecut... Incredibil! Dar asta e altă poveste şi
nu vreau să mi-o reamintesc, căci o scurtă perioadă de timp am luat şi eu parte
la frământările de dinaintea dezastrului, dezastru care se anunţa încă din
perioada când eu am fost metodist, apoi antrenor secund şi chiar principal
pentru 6 luni, fiind angajatul Sportului,
mai precis al lui Şiman!
-Ai pomenit de Nicu
Ceauşescu...Pasiunea lui pentru fotbal era cunoscută. Se şi pricepea, însă,
într-un mod profesionist? De ce Sportul şi nu altă echipă? In definitiv, putea să-şi ofere orice...
- El avea o afinitate faţă de Sportul, era bun prieten cu câţiva
jucători exponenţiali şi încerca să creeze un climat profesionist. A adus
sponsor PUMA, celebra firmă... În acea perioadă, să poţi avea un asemenea
sponsor era ceva! Aveam unul dintre cele mai frumoase echipamente şi multe alte
avantaje, turnee de pregătire etc. Din ce-mi aduc aminte, Nicuşor era şi pe
linie politică implicat la tineret (preşedintele Uniunii
Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, UASCR-n.red.), de aici,
şi apropierea de Sportul, pe lângă
acele relaţii de prietenie cu anumiţi fotbalişti despre care am menţionat mai
sus....
-In 1990-92, ai ajuns la Piteşti...Ce mai rămăsese din
fosta echipă a lui Dobrin?
-Sportul a fost de acord cu împrumutul meu la FC
Argeş, însă un rol important în alegerea acestui club l-a avut tata. Având
23 ani, jucând destul de puţin la Sportul
Studenţesc în cei 2 ani de când debutasem în prima ligă (19 ani), trebuia
să găsesc o echipă unde să am şanse să evoluez! In calcul, fuseseră 3 echipe,
Petrolul, Braşov şi FC Argeş. La toate erau antrenori foarte tineri, care urmau
cursurile şcolii de antrenori din cadrul Institutului de Educaţie Fizică, unde
îl aveau şef pe tata. Din discuţiile avute cu ei, eu neştiind nimic, tata m-a
îndrumat către FC Argeş, o echipă care urma să fie întinerită de d-l Constantin
Cârstea şi el un antrenor tânăr. Pe scurt, o echipă nouă, unde aveam cele mai
mari şanse să joc şi, într-adevăr, alegerea a fost reuşită, chiar dacă am
suferit şi am mucit extraordinar acolo, să-i conving pe toţi că am valoare şi
joc, nu pentru că sunt baiatul lui Ion Motroc, cel care dă categorii
antrenorilor... Momentul de referinţă a fost meciul FC Argeş-Sportul
Studenţesc, câştigat cu 3-1. Eu am fost introdus în min.30 şi am înscris un gol
din foarfecă, care în presa din acea perioadă a fost foarte lăudat şi apreciat,
căci nu se mai văzuse altul din perioada când juca Gicu Dobrin acolo. Apropo,
şi socrul meu, Constantin Olteanu, a făcut parte din acea echipă extraordinară
a FC Argeşului care lua titlul în 1972. După acel gol, am jucat în toate
meciurile, încă aproape un an, însă totul a început să se prăbuşească, deşi terminasem
acel sezon pe locul 6, când lângă Cârstea a fost adus director tehnic Ion Nunweiller, fapt care
a dăunat grav echipei. În retur, Cârstea a fost inlocuit chiar cu I. Nunweiller,
iar Argeşul a ajuns la retrogradare. După etapa 4-a din retur, eu am fost
înlăturat de dânsul şi am fost nevoit să revin la Sportul, unde m-am pregătit până în vara acelui sezon 1991/1992, când
mi-a expirat, de drept, împrumutul la Piteşti. Numai că în vară am constatat cu
stupoare, atât eu, cât şi preşedintele Mac Popescu, că vicepreşedintele din
acea perioadă, Banciu, a întârziat depunerea actelor mele la Federaţie (voit,
din câte am înţeles după ceva ani), şi astfel acestea şi-au pierdut
valabilitatea, eu rămânând pe mai
departe jucătorul Argeşului. Am refuzat, însă, să mai joc în Divizia B (Argeşul
retrogradase), am aşteptat o soluţie de compromis, mai bine zis vreo 2 luni,
deja sezonul începuse, şi a apărut varianta Selena Bacău!
-In 1992, vine, aşadar, transferul la Bacău...La Selena lui Sechelariu! Ai venit din postura
unei vedete. Cui i se datorează această descindere? Ştiu că te-a dorit mult Gr.Sichitiu (secundul lui
C.Ştefănescu). Care era atmosfera la echipă? Abia îşi schimbase proprietarul...
-Da, a venit şi acest transfer! Soseam la Bacău din
postura unui jucător care promitea, a unui jucător cu un nume greu în spate
prin prisma greutăţii numelui şi valorii date de tatăl meu, dar încă
neconfirmate de mine. Un rol important în aducerea mea acolo l-a avut,
într-adevăr, Grigore Sichitiu, căci
dânsul, împreună cu regretatul Costică Ştefănescu, m-a dorit mult
la echipa Bacăului unde fuseseră numiţi antrenori. Mizând pe tinereţea şi dorinţa de a se face
cunoscut ale lui Dumitru Sechelariu şi văzând că se doreşte performanţă, am
acceptat oferta Bacăului. Costică Stefanescu şi Grigore Sichitiu tocmai veneau
din strainătate (parcă, Qatar sau Kuwait, unde antrenaseră) şi doreau să se
impună şi în ţară.
-Ce colegi de echipă ţi-au rămas în amintire din
perioada aceea?
- Păi, am în minte mulţi coechipieri din echipa aceea, Nicu
Alexa, Gh.Burleanu, Profir-cu
care stăteam în acelaşi hotel, Cristescu (Steaua), Liviu
Goian, Daniel Scânteie, Gireadă, Căpuşă, Firici, Condurache, fraţii Skala
(parcă ucrainieni sau moldoveni) etc. Toţi, nişte băieţi admirabili şi
fotbalişti excelenţi! Ocazie cu care îi
salut pe toti cu drag şi le doresc numai bine şi multă sănătate.
-Aţi retrogradat...Deşi cu mari ambiţii, echipa a
ajuns în B. Aţi deranjat prea mult pe unii în perioada aceea, mă gândesc la
câteva rezultate considerate mari surprize, cum ar fi victoria cu Dinamo, în
deplasare...
-Da, am retrogradat după ce am bătut Dinamo, campioana
en-titre, pe 23 August 1-0! Gol Condurache,
min.86, dacă nu mă înşel! O mare surpriză, Dinamo pierzând acel campionat după
înfrângerea cu noi, Steaua urcând în fotoliul de lider! Şi când te gândeşti că,
după acea victorie, mai erau de jucat 4 etape, noi mai având nevoie doar de 4
puncte pentru a scăpa, 4 puncte pe care, culmea, nu am mai putut să le facem! Am jucat acasă,
la Bacău, şi am făcut 1-1 cu Sportul Studenţesc, am plecat la Timişoara, am
făcut 1-1 şi trebuia neapărat să batem apoi acasă Brăila! N-am să uit toată viaţa
acel meci. Pe o ploaie măruntă, rece, am terminat 1-1, ratând din toate
poziţiile, iar Brăila înscriind la singurul şut pe poartă! Rămăsese ultima speranţă la
Sibiu, pentru că noi ne luptam cu Petrolul
să ne salvăm. Petrolul juca la
Bistriţa şi meciul de acolo a început cu 5 minute întârziere faţă de meciul
nostru de la Sibiu. Se juca cu radioul la ureche! Am condus cu 1-0, însă în
ultimele minute am primit 2 goluri, pierzând acea partidă. Dar şi Bistriţa, cât
noi am condus, era chipurile
"condusă" de Petrolul, cu 1-0...Apoi, imediat cum s-a terminat
meciul la noi, bistriţenii au întors rezultatul în 5 minute, 2-1! No comment!
Fusesem condamnaţi...
-Sechelariu cum era ca patron? Visa Cupa Campionilor, adusese jucători străini la echipă...
-Seche era un om foarte
credul pe atunci şi pot spune că, şi după ce am retrogradat, el a vrut să facă
din Bacău o echipă de cupe europene, ceea ce a reuşit la un moment dat, însă sacrificiile
din acea perioadă au lăsat urme adânci, nu numai în parcursul ulterior al echipei,
ci şi în viaţa dânsului. Păcat, căci a fost un om care nu a acceptat
compromisuri, iar echipa tocmai de aceea a retrogradat în 1992, căci avea
câteva obsesii. Îşi dorea, de pildă, mai mult decât orice, să învingă Steaua,
Dinamo şi Rapid , iar apoi putea să şi retrogradeze, că nu-i mai păsa! Ceea ce s-a şi întâmplat,
după ce am bătut Dinamo la Bucureşti... Dacă accepta să intre în hora în
care i s-a propus, Selena Bacău nu retrograda. In perioada cât am fost eu jucător,
nu se implica la echipă, însă venea cu nişte idei de-a dreptul năstruşnice. Îmi
aduc aminte că la un moment dat, a propus sa jucăm cu mai mulţi atacanţi, căci
cineva îi spusese că, dacă avem 3, 4 atacanţi, vom da 3, 4 goluri...A venit cu
acea propunere la Ştefănescu, bineînţeles că nu a fost luată în considerare, iar Sechelariu s-a supărat. A vrut să facă
performanţă, însă, nu a fost să fie! Păcat ca nu s-a putut în perioada cât am
fost eu acolo (un an) mai mult... Eram
însă prea mici. Ulterior, când dânsul a început să se maturizeze fotbalistic
vorbind, echipa a avut parte de alt tratament. Mă opresc, însă, aici...
-După numai un an, te-ai întors acasă la
Bucureşti...Până prin 1998, ai jucat la diverse echipe din ţară.
-Dupa perioada Bacău, am revenit la FC Argeş care repromovase, însă Dumnezeu
a făcut să ajung acolo unde mai mereu mi-a fost gândul şi sufletul, la Rapid! S-a
făcut un schimb de jucători, eu contra lui
Gabi Dumitru (el era piteştean), şi aşa am revenit "acasă". Rapid este perioada maturităţii mele
fotbalistice, este perioada în care m-am simţit cu adevărat fotbalist. Am avut
şansa să joc în Cupa UEFA, o finală de Cupă a României pierdută în 1995 cu Petrolul, goluri superbe, cu care am
rămas în memoria rapidiştilor mei, în faţa cărora m-am revanşat, demonstrând că
am valoare de Rapid şi pot juca pe merit în prima ligă. Imi aduc aminte cu drag
si cu nostalgie cum erau antrenamente pe Giuleşti-căci nu era ProRapid în 1994-
când peluza veche, cea dinspre teatru, era plină ochi cu suporteri. Alţii nu aveau suporteri la meciuri câţi
aveam noi la antrenamente! Au fost 2 ani şi jumătate la Rapid şi apoi, cu
"ajutorul" lui Mircea Rădulescu, care nu mă dorea
la echipă, am fost împrumutat la Piatra-Neamţ pentru un miniretur (13 etape),
scăpând Ceahlăul de la retrogradare şi fiind unul dintre jucătorii care au pus
serios umărul la acea salvare- fapt care l-a făcut pe Gheorghe Ştefan să mă
cumpere de la Rapid în vara lui 1996. Sezonul cu Ceahlăul a fost, însă, cel mai bun sezon din cariera mea de
jucător! Am fost desemnat jucătorul nr.1 al echipei, la sfârşit de campionat,
după notele ziariştilor, şi cel mai bun fundaş central din campionatul nostru.
Deci şi perioada Piatra-Neamţ e una specială în viaţa mea.
-Au urmat, apoi, Farul
Constanţa, Sheriff Tiraspol... Cum
era ca jucător acolo în Republica Moldova? Fusese un război...
-Experienţa Sheriff
e una extraordinară! Am făcut parte din proiectul care avea să ajungă
unul foarte valoros pentru campionatul Moldovei, eu fiind transferat acolo de
la Farul Constanţa. Un club care a promovat în prima ligă, în 2 ani de la
înfiinţare, cu un conducător "potent" din toate punctele de vedere.
Tânăr, ambiţios şi dornic să facă performanţă cu echipa lui. El se numeste,
căci şi astăzi conduce clubul, Victor Guşan! Am reuşit să câştig Cupa Moldovei, eu stând un singur sezon
din cele 3 pentru care semnasem, căci datorită unui conflict de opinii, am
greşit şi am luat decizia să plec de la echipă, deşi în momentul acela eram un
jucător de bază al lui Sheriff, mai mereu nominalizat în echipa etapei sau
chiar jucătorul etapei, crezând că totul
mi se cuvine! Am greşit, am plecat, d-l Guşan-un om orgolios si foarte ferm pe
poziţie- deşi avea nevoie de mine, nu m-a căutat să revin şi am făcut un mare
pas greşit în cariera mea, pierzând 2 ani, în care nu am mai putut să joc. Cei
de la Tiraspol nu m-au lăsat să plec, au cerut o sumă destul de mare, aceeaşi
pe care o platiseră la Farul în
momentul transferului meu şi al lui Aliuţă, astfel că am fost nevoit să joc în Divizia D la ICSIM şi
apoi la Romprim în Bucureşti! Intr-adevăr, era greu de trăit la Tiraspol, aveam
o viaţă strict împarţită între teren şi căminul unde locuiam. Era periculos sa
iesim prin centru, însă noi, ca jucători ai lui Sheriff, nu aveam probleme. Mereu purtam
echipamentul clubului, ca să ştie lumea ai cui suntem...
-Şi la Naţională ai adunat câteva selecţii, pe lângă cele
201 meciuri în primul eşalon...Care au fost cele mai mari regrete din perioada
de fotbalist activ?
-Da,
însă nu pentru naţionala mare, în acea perioadă, fiindcă eram destui jucători valoroşi,
nu ca în ziua de azi, când stăm în 2 mijlocaşi centrali şi într-un atacant care
mai mult stă decât joacă, atunci era mulţi jucători buni, care eram mereu în
atenţia echipei naţionale şi astfel am bifat 5 selecţii pentru echipa naţională
a României, dar culmea, în acea campanie, cu acel lot divizionar mai bine spus,
unde am avut plăcerea să fiu şi căpitanul echipei, in India, unde fusese
invitată de fapt echipa naţională a României cu Hagi, Popescu şi ceilalţi. Am
plecat cu acest lot divizionar, dar tot sub titulatura de echipă naţională a
ROMÂNIEI, un lot cu jucători valoroşi, unii jucând chiar şi în naţionala
propriu-zisă, cum ar fi Craioveanu! Am jucat deci acel turneu la Madras în
India, ajungând până în finală, unde am pierdut în faţa Coreei de Nord cu 2-0,
după ce-i bătusem în grupa noastră cu 3-2! O finală dominată de noi, însă un
gol luat în primele minute şi un al doilea în ultimele, după ce Strizu
ratase un 11 m .
Au fost 5 meciuri bifate sub aceasta titulatură a naţionalei, care nu s-au
trecut în palmaresul reprezentativei din păcate! Finala jucată la Madras a adus
în tribune 85.000 de spectatori, incredibil! Şi să nu uit, antrenorul acelei
selecţionate a fost Gh.Mulţescu, un om
şi un antrenor deosebit! Da, am puţin peste 200 de meciuri, ştiu sigur că am
înscris 20 de goluri în prima ligă şi mă mândresc cu asta, deşi am jucat
mijlocaş defensiv sau fundaş central! Regret doar că am avut ghinionul să prind,
şi nu numai eu, o generaţie foarte bună (aşa numita "generaţie de
aur"), neputând să joc şi pentru echipa naţională sau să câştig un trofeu
important în ţară.
-In paralel, cu fotbalul ai început şi cariera didactică...In
1995, erai-deja- asistent universitar la Bucureşti...Cum ai reuşit să le împaci
pe amândouă?
- Am intrat la IEFS în 1985 şi am reuşit să o termin în
1990 la zi, nu la fără frecvenţă, deşi jucam în prima ligă!
Deci se poate, şi şcoală, şi carte. Trebuie să-i mulţumesc tot tatălui meu,
care pe lângă părinte, mi-a fost profesor şi model în viaţă, în tot ceea ce a
întreprins. Tata preda în facultate, era Şeful Catedrei de Jocuri Sportive şi
mă îndruma în tot ceea ce ţinea de Facultate. Era şi taxiul meu, făceam
antrenament, venea, mă lua şi plecam cu el la ore pe Tineretului, apoi mergea
la orele lui şi când terminam eu orele practice, venea şi mă aducea la cursuri
în Institut. Aşa am făcut IEFS-ul la ZI!
Ulterior, trecând prin toate etapele, învăţător la şcoala generală, la liceu,
am ajuns la IEFS, asistent universitar, şi predând vreo 7 ani, cu mici pauze,
timp în care am antrenat în străinătate. Apoi, am avut şansa să ajung secundul lui Viorel Hizo la Pandurii şi, fiindcă se înfiinţase o Facultate de Educaţie Fizică şi
Sport în cadrul Universităţii
"Constantin Brâncuşi", la propunerea lui M.Condescu, care era în
relaţii foarte bune cu dl.prof. Gorun, rectorul Universităţii, mi s-a propus să
predau cursul de fotbal, Facultatea având nevoie de cadre universitare cu
doctorat, căci în 2004, după aproape 4 ani de studii şi examene, îmi susţinusem
teza de doctorat cu titlul: "Metode
moderne de ameliorare a pregătirii fizice şi tehnice în procesul de instruire a
juniorilor în fotbal". Aşa am ajuns să stau în cadrul
Universităţii de aproape 7 ani, perioadă în care am ajuns prin examene la
gradul didactic de conferenţiar
universitar. In ultimii 2 ani, de când am ajuns să antrenez în Golf, am ieşit
din circuitul universitar, beneficiind de concediu fără plată, dar nerenunţând
la postul muncit în aceşti ani de şcoală. In anul când mi-am susţinut teza de
doctorat, am pierdut un contract destul de bun, Grigore Sichitiu recomandându-mă
“principal” în Oman, la echipa Nasr, cu care dânsul câştigase ceva trofee. Am
declinat oferta tocmai pentru a-mi susţine examenul de doctorat, pierzând câteva
zeci de mii de dolari, dar câştigând 2 milioane la salariu, datorită acestui
titlu. Tatăl meu are însă o vorbă moştenită de la tatăl lui, cum că "Niciodată
în viaţă să nu te gândeşti la ce câştigi, ci doar la ce pierzi!".
Şi îi mulţumesc din suflet pentru povaţă.
-Cât ai fost la Farul, ai ajuns şi inspector şcolar?!
Ce-ţi aminteşti din perioada respectivă?
-Văd că eşti foarte bine documentat, da, într-adevăr, în
perioada cât am jucat la Farul, am fost detaşat pe linie de învăţământ la
Inspectoratul Şcolar, un ajutor important primindu-l de la d-na Frâncu o mare
sportivă, un OM de sport extraordinar care a ajutat cam tot ce ţinea şi avea
legătură cu sportul şi mai ales cu sportul de performanţă în Constanţa. Eu jucând în acea
perioadă la Farul Constanţa, făceam acea muncă de inspector pe terenul de
fotbal mai mult, ca să zic aşa. Perioada Farul a fost una în care echipa era în
schimbare, se căuta un sponsor, se vorbea că va veni Gica Hagi, el jucând
atunci la Galata, însă Gică nu a mai ajuns. A venit în acel an lângă echipă
Giovanni Becali, care a vrut să facă ceva, însă din diverse motive nu am putut
realiza rezultate deosebite, ba chiar am luptat să nu retrogradăm. Imediat
după sezonul la Farul, am plecat la Tiraspol, Constanţa luând în jur de 60.000$,
dacă nu ma înşel. O perioadă frumoasă, într-un oraş unde fotbalul a dispărut
din lista de priorităţi, echipa ajungând
acum să se zbată între viaţă şi moarte în liga 2-a. Şi vorbesc oarecum în
cunoştinţă de cauză, căci acum vreo 4 ani, dacă nu mă înşel, am fost şef de
centru la Farul şi am văzut eforturile care se făceau pentru ca echipa să
rămână pe linia de plutire, stând foarte multe luni fără salariu (4 luni), bani
pe care nu i-am mai primit până în ziua de azi, patronul fiind acelaşi Giani
Nedelcu. Scăpasem de Şiman, plecând de la Sportul, tot după perioada în care
mai mult am stat neplătit decât plătit, însă cu toţi banii recuperaţi într-un
târziu, dar nimerind la Farul, unde am păţit ce am păţit, din ianuarie până în
mai 2010.
-Ai şi studenţi fotbalişti? Promovează uşor sau greu
examenele cu tine?
- La Bucureşti, dar şi la Târgu-Jiu am avut şi câţiva, chiar
şi câţiva foşti fotbalişti! In general am fost mai îngăduitor cu cei care au
făcut sport de performanţă, şi mai ales cu cei are au făcut fotbal, însă
cerinţele au fost pe măsură, căci am vrut ca în final să rămână cu ceva din
acele cursuri făcute cu mine.
-Eşti, însă, o persoană extrem de activă. Fotbalul te-a atras dincolo de
catedră.Ai fost antrenor cu juniorii, secund..., până ai ajuns în ţările arabe.
Bănuiesc că nu e uşor să pătrunzi în fotbalul de acolo.Tu cum ai reuşit?
-Intr-adevăr, în paralel, când jucam, predam în
şcoală, apoi, în facultate. Ulterior am început să antrenez în timp ce predam
în facultate. Am antrenat la grupele de
juniori când am venit de la Tiraspol. Jucam la ICSIM şi antrenam grupa de juniori
II, predând şi la Universitate. Apoi, a apărut şansa de a antrena în Golf.
Împreună cu dl. Sichitiu am plecat în 2001 în Emirate, fiind secundul dânsului la AL SHABAB DUBAI,
echipa cu care Ilie Balaci, în urmă cu ceva ani, luase titlul. Am stat 3 luni,
am scăpat echipa de retrogradare, apoi eu am revenit în ţară şi, continuând să
predau la IEFS, am antrenat şi tineretul
Rapidului (2002), acela fiind ultimul an de tineret-speranţe! Apoi,
imediat în vara următoare, am plecat, din nou cu dl. Sichitiu, tot ca secund, în Kuwait, unde am promovat echipa
AL JAHRA. La un moment dat, am şi jucat, ajutând efectiv la promovare. Grigore Sichitiu,
după promovare, a plecat, eu preluând echipa ca principal (2003/2004) şi terminând pe locul 8, din 16 echipe, un
rezultat care m-a încurajat în tot ceea ce aveam de făcut în continuare. Din
vara lui 2004, deşi aveam posibilitatea să continui în Kuwait, ca principal, la
solicitarea d-lui Sichitiu, am plecat după dânsul în Emirate, la ABU-DHABI, la
BANIYAS SC, cu care am promovat în 2005. Am revenit în 2005 în ţară şi mi-am
reluat postul la catedră, când mi-am susţinut şi examenul de doctorat. Apoi, l-am
urmat pe Vorel Hizo, secund, la Pandurii,
dar antrenând apoi cu Ungureanu, căci Hizo avea să fie demis, eu refuzând să
iau echipa, Deşi fusesem ofertat de M.Condescu, nu am acceptat preluarea
echipei, întrucât îi promisesem lui
Hizo, că dacă pleacă sau e demis, nu voi fi de acord cu oferta. Practic, eu
l-am refuzat pe Condescu pentru Hizo, care însă nu a apreciat deloc gestul meu, mai târziu. Asta
e viaţa! Am retrogradat cu Pandurii
din păcate, Nae Ungureanu a renunţat şi am rămas singur, tocmai când urma perioada
de pregătire. La rugămintea lui Condescu şi la propunerea de a antrena echipa
ca principal în Divizia B şi, de ce nu, chiar şi în Divizia A, am rămas, aşteptând
să se clarifice acea situaţie cu Sportul Studenţesc, în privinţa licenţei. Ulterior,
s-a clarificat, însă din păcate nu am avut şansa să o antrenez pe Pandurii în A, căci dl. Condescu, la
câteva zile după ce mă confirmase ca principal, a fost deranjat de o declaraţie
pe care am dat-o, după un amical de după pregătirea centralizată de la Rînca. Cel
care m-a înlocuit, E.Neagoe, a avut un parcurs excelent în campionat,
demonstrându-se că nu pierdusem, totuşi, timpul degeaba la Rânca, la munte. Am
fost demis, aşa cum spuneam, după acel amical, întrucât am fost întrebat de un
ziarist, dacă îmi simt postul ameninţat, cu Eugen Neagoe în tribună la meci,
iar eu am răspuns că "s-au
mai văzut cazuri când unii duc vaca la păscut şi vin alţii şi o mulg!".
Declaraţia l-a făcut pe Condescu să mă
demită la nici 48 de ore, după ce mă numise principal, chiar dacă nu semnasem
nimic. Imediat dupa aceea, a
apărut varianta Sportul Studenţesc,
ca secund la echipă, alături de Grigore Sichitiu. Studenţii terminaseră pe
locul 4 şi erau în prima ligă, Pandurii erau retrogradaţi! Insă, la nici o
săptămână de la venirea noastră la Sportul,
am retrogradat a doua oară în nici un an. Sichitiu a plecat imediat după
aflarea veştii, iar eu am rămas cu Cezar Zanfir, lucrând amândoi excelent,
Cezărică fiind principal, căci era mai vechi la echipă ca să zic aşa. Nu am
stat, totuşi, mult împreună, Cezar a fost demis după o înfrângere cu
Prefabricate, şi în locul lui a fost numit dl. Mulţescu. Am fost dorit de
dânsul în staff-ul său, am lucrat împreună o lună, dar pentru mine a apărut
oferta de a prelua Prefab Modelu, echipa dlui.Miluţ
din Divizia B, acolo unde Ţiţi Dumitriu era preşedinte. Am acceptat
imediat, însă, după aceea, am regretat că am acceptat, căci la sfârşit de
campionat, am fost împins să plec. Nu vreau să spun mai multe. După Prefab am
preluat RAPID II, iar în vara lui 2010, am plecat, ca secund al dlui. Mulţescu,
în Arabia Saudită, la AL TAWWON! Acesta a fost un moment de cotitură în viaţa
mea, am avut 6 luni foarte grele în Arabia Saudită, fără familie, un regim de
viaţă foarte strict, d-l Mulţescu luând decizia în iarnă să plece, însă
acceptând ca eu să rămân până ce dânsul va găsi ceva, dacă cei de la Taawon mă
vor solicita! Lucru care s-a întâmplat, căci mai era o etapă la Nasr, unde
antrena Zenga la acel moment şi am fost rugat să stau cu echipa şi apoi, în
pauza care urma, să se decidă cine va prelua echipa pentru un miniretur de groază,
căci echipa era cu un picior în liga a doua. Asta a fost şansa mea, căci am
făcut 2-2 la Rhiyadh, Zenga a fost demis, iar eu am fost confirmat ca principal
până în vară la echipă. A urmat o pregătire excelentă, făcută în Emirate
alături de preparatorul fizic Ionel Colonel, cu care am colaborat excelent în
acea perioadă, şi cu secundul pe care l-am adus în retur, Florin Drăgan. Din
10 meciuri am câştigat 6, am făcut 3 egaluri şi am pierdut unul singur. Am terminat pe un nesperat loc 7, cea mai
bună performanţă din istoria clubului Taawon. Am semnat un nou contract pe 2
ani, însă am făcut nişte greşeli. Fiind pus în faţa unui fapt împlinit, am
acceptat nişte jucători profesionişti aduşi de câte un membru din consiliul de
administraţie. Jucători foarte buni, care nu se potriveau, însă, la ceea ce eu
vroiam să joc, la stilul pe care tocmai îl formasem. La plecare mea în vacanţă
spre ţară, i-am rugat pe conducători să-mi păstreze toţi jucătorii localnici şi
să nu schimbăm decât maxim 2 profesionişti din cei 4. Insă la întoarcere, după
nici o lună, am găsit cu totul alţi jucători, am pierdut din nucleul de
localnici, un singur profesionist mai rămăsese din ce avusesem, un fundaş
central... Am plecat în pregătire, în Turcia, şi după acest prim turneu am
ştiut că voi avea viaţă grea în noul campionat. Forţa grupului pe care îl
formasem se pierduse, jucătorii profesionişti nu se încadrau în stilul de joc,
2 dintre ei vroiau ca echipa să muncească pentru ei, nu invers, şi deja
intrasem în conflict cu ei. Am început turul şi am adunat doar 9 puncte, 2
victorii şi 3 egaluri din 13 meciuri. Foarte puţin, intrând în hora
retrogradării. Astfel, în iarnă, fiind nevoit să iau nişte decizii radicale cu
privire la nişte jucători saudiţi, mai batrâni, care mă ajutaseră cu câteva
luni în urmă, foarte devotaţi, dar care acum erau departe de ceea ce arătaseră
cu 8 luni în urmă, mi-a venit tare greu să-i dau afară. Şi mai era un aspect,
nu aveam pauză decât 10 zile şi începea returul, nu aceeaşi pauză ca în urmă cu
un an când am avut şansa să am aproape 2 luni să pregătesc echipa în iarnă...
Aşa am luat una din cele mai dure decizii, să plec, ca să pot să ajut cumva
echipa! Nu puteau pleca 10 jucători, cu toate că am avut sprijin total din
partea conducerii care m-a rugat 3 zile să nu demisionez, să mă mai gândesc la
decizia luată. Am ales să plec eu, pierzând şansa imensă de a antrena în cel
mai puternic campionat din Golf, cel saudit, în care se intră foarte greu, trebuie
să ai nume cu state vechi în Golf. Ca să nu mai spun că am ratat şi o sumă
foarte mare de bani din contractul pe care încă îl mai aveam pe un an şi
jumătate. Nu ştiu câţi făceau ce am făcut eu. Am plecat, însă am lăsat o uşă
deschisă acolo, am prieteni mulţi, fanii echipei mă regretă şi mă aşteaptă să
revin, lucruri care mă fac să mă simt bine, în ciuda pierderilor materiale.
Probabil că la un moment dat voi ajunge din nou pe acolo, căci tentative au mai
fost, dar nu a fost momentul potrivit.
-Acum eşti în Golf...Antrenezi pe Al-Riffa, în
Bahrain...Vorbeşte-ne puţin despre echipa ta şi obiectivele pe care ţi le-ai
propus....
-O nouă ţară în CV-ul meu- Bahrain. Riffa
SC este o provocare. Imi plac provocările! Cineva mi-a zis odată să
caut să antrenez echipe care vor ceva, să scape de retrogradare, să promoveze
sau să câştige trofee. ASTA am găsit aici, o echipă care vrea să câştige ceva. Riffa este o echipă titrată în Bahrain, condusă de nepotul
regelui. Anul trecut, au avut cel mai slab sezon, terminând pe 4, la diferenţă
mare de primele 3 clasate. A pierdut tot, nu a luat nici măcar o cupă, cu alte
cuvinte, un sezon ratat. Când te gândeşti că în urmă cu un an, câştigau
campionatul! Un palmares interesant, cu 10 titluri cucerite, începând cu 1982. Deci, o echipă cu 60 de ani vechime în
Bahrain, cu tradiţie şi respectată în
Golf. Am luat-o de la zero, cu un lot aproape total schimbat faţă de anul
trecut, doar 10 jucători mai rămânând, dintre care 3 titulari de anul trecut,
am adus mulţi jucători tineri. Am 3 jucători profesionişti din 4 (căci pe
atacant l-am dat afară, de fapt a plecat singur, un caracter dificil) şi, din
păcate, sufăr la acest capitol, aceştia până acum neaducându-şi o contribuţie
deosebită, cum fac jucătorii profesionişti de la echipele puternice din Golf, altfel
spus, fac diferenţa. Ai mei nu, şi
sper ca în pauza de iarnă să reuşesc să aduc măcar 2 jucători care să ne ajute
concret. Obiectivul e clar, să terminăm cât mai sus şi, dacă se poate, să
câştigăm un trofeu. Deocamdată, suntem în grafic.
-Ar fi fost posibil să revii, ca antrenor, aici, la
Bacău, unde ai fost şi jucător...
- Haha! Şi pe asta o
ştii? Da, e adevărat, acum 2 ani, când am revenit din Arabia Saudită, in iarna
lui 2011, uitându-mă pe ştiri pe net, am văzut că la Bacău e implicat Goian,
fostul meu coleg de la Selena, din
perioada când jucam amândoi acolo, şi că ar căuta antrenor la Divizia C. In baza
relaţiilor de prietenie, l-am sunat (Bogdan,
portarul, fost coleg cu noi, mi-a dat numărul) şi m-am autopropus. Eu tocmai venisem dintr-un
campionat unde antrenau Gerets, Preudhomme, Thomas Doll, etc... M-am lovit,
însă, de un refuz, cum că nu prea aş avea experienţă, că el ar vrea un antrenor
dur, mână de fier, că în România numai aşa faci treabă, şi, parcă, a venit Barbu
“Magiun”, încercând promovarea, obiectiv care a fost ratat, şi nu
pentru prima dată, cu bani mulţi cheltuiţi. Asta a fost atunci opţiunea lui Goe,
însă mi-a făcut un bine. Nu pot, totuşi, să-i înţeleg pe anumiţi conducători
cum îşi aleg antrenorii. Nu acum că oi fi eu vreunul "special", dar
ca nivel de pregătire, am ceva de spus, în comparaţie cu alţii! In fine, am încheiat
şi cu episodul Bacău...
-Fotbalul românesc este în degringoladă, în colaps sau, dimpotrivă, calificarea la baraj, dintr-o grupă cu Turcia şi Ungaria, e un
semn bun?
- Interesantă întrebare! Ştii cum e, e şi bine şi rău! E bine că am ajuns aici, gândindu-ne
la ce se întâmplă în fotbalul nostru de vreo 10 ani încoace. Incet, încet, club
după club desfiinţat, centre de copii şi juniori desfiinţate, baze de
pregătire, stadioane desfiinţate (vorbesc de Bucureşti), cele rămase (tot în
Bucureşti) unde joacă juniorii sunt în paragină, în degradare totală, fără
vestiare, fără apă caldă, unele fără iarbă, mai mult pământ, altele dacă plouă,
zici că eşti într-o mlaştină. Apoi, să nu mai vorbesc de nivelul de pregătire al
antrenorilor la nivel de copii şi juniori, care e jalnic, ca să fiu drăguţ cu
ei, sunt puşi cu pile, total neinstruiţi, necunoscând particularităţile de
vărstă, proşti pedagogi, proşti educatori... Primează şpaga, cadourile, căci
săracii antrenori sunt plătiţi de vai mama lor şi atunci muşcă "momeala"
întinsă de anumiţi părinţi mai înstăriţi, care îşi doresc cu tot dinadinsul ca
odraslele lor să ajungă mari fotbalişti, amăgiţi unii de promisiunile acestor antrenori
care le fac capul mare, unii fac şi lecţii în particular, nu am nimic
împotrivă, însă nimeni nu poate da garanţii că un copil de 10, 12, 14 ani va
ajunge un mare fotbalist. Deci, din punctul ăsta de vedere, când fotbalul
nostru se degradează de la o zi la alta, e o performanţă că am ajuns la acest
baraj. Mai departe, că l-am pierdut, e într-adevăr rău, dezamăgitor, căci aşa
cum suntem, am ajuns acolo, însă
Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Cam asta a fost cu noi la acest
baraj. Avem mult de muncă, aşa cum spuneam mai devreme, trăim din ce s-a produs
în EPOCA DE AUR, pe timpul lui Ceauşescu. Ce se produce acum nu e de aceeaşi
calitate şi culegem ceea ce am sădit în ultimii ani, adică mai nimic! E nevoie
de încă o revoluţie, dar vorba părintelui Papacioc (Dumnezeu să-l
odihnească!): "O revoluţie, fără revoluţie!" Cam interesante vorbe,
nu?...
-Barajul l-am pierdut...Ai văzut meciurile. A fost Grecia
un adversar accesibil? Cum ai fi abordat, în calitate de selecţioner, cele două
jocuri? Ai fi păstrat acelaşi lot folosit de Piţurcă?
- Judecând valoric şi realist, Grecia pornea ca favorită! Cu cât? Ce mai contează,
pleca favorită! Şi grecii au ştiut să speculeze acest statut de favorită! Era
un adversar accesibil, în anumite condiţii, dacă aveai jucători în mare formă,
dacă aveai jucători care ar fi jucat la echipele lor de club, dacă aveai
jucători de calitate, care să facă diferenţa în momentele de unu contra unu sau
la faze fixe (gen Ronaldo, Ibrahimovici, Rooney etc). Din păcate, noi nu
dispunem de aşa ceva. Deci, exista doar varianta şansei, care te ajută când
încerci ceva, când vrei ceva, însă noi nu am ştiut ce vrem. Nu vreau să
comentez ce aş fi făcut eu dacă... Au fost destui specialişti
care au făcut-o! Nu-l apăr pe Piţurcă, nu am dreptul să-l judec. Asta a fost,
aşa a judecat la momentul respectiv, sunt ferm convins că aşa a crezut el că va
fi bine, însă s-a înşelat şi, sigur, acum îşi face autocritica.
-Cum vezi viitorul fotbalului nostru?
-Insipid, inodor şi incolor...
-Familia ce face? Ţi-am văzut fata, pe Sânziana, la Bacău,
când a venit cu Rapidul. A demonstrat frumoase calităţi voleibalistice...Baiatul
nu s-a apucat de nici un sport? Ii încurajezi în această direcţie sau le spui
mereu să-şi vadă mai mult de carte?
-Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt
bine cu toţii. Soţia şi copilaşii mei la fel. Da,
amândoi, şi fata şi băiatul, practică sportul, ceea ce mă face foarte mândru şi
fericit. În primul rând, fac ceva ce le
place, fata volei şi băiatul fotbal. Fata, momentan, e la Rapid, ea fiind jucătoarea
echipei Dinamo, însă e împrumutată pentru acest sezon în Giuleşti, o echipă
nou-promovată, tânără în mare parte, căci au 4 jucătoare dacă nu mă înşel în
lot, şi câteodată 2 sau 3 în teren, de numai 17 ani. Printre ele, şi Sânziana,
fiica mea! Incă necoaptă pentru prima ligă, însă şansa pe care Rapid i-a dat-o,
acceptând-o să joace pentru ei, mă mulţumeşte şi mă face să cred că o va ajuta
foarte mult în perspectiva ei de a deveni jucătoare de volei de performanţă,
aşa cum îşi doreşte. Experienţa acumulată în aceste meciuri din prima ligă îi
va fi extraordinar de folositoare, dacă va şti să o fructifice la maxim în
viitorul ei sportiv. Băiatul meu, căci am şi un băiat, de aproape 15 ani (îi va
împlini în ianuarie), joacă fotbal la Dinamo. Şi el e un copil cu multe
calităţi, talentat, şi care, sper, să ajungă să joace mai mult decât am făcut-o
eu şi cu tatăl meu la un loc, în prima ligă şi nu numai. Le va fi greu, căci
poartă un nume care are încă ecou în lumea sportului, mai ales în cea a
fotbalului. Nu-i va fi uşor nici lui şi
nici fetei mele, căci ţi-am povestit prin ce am trecut eu în aceeaşi perioadă
de vârstă ca a lor, îndurând multe lucruri neadevărate, răutăţi spuse la acea
vreme, însă mă bucur că Dumnezeu mi-a dat forţa şi puterea să lupt, să trec
peste toate şi să reuşesc să realizez ceva în sport. Amândoi au calităţi, însă
talentul şi valoarea, fără muncă, fără seriozitate, fără ambiţie, fără dorinţă,
fără suferinţă, sunt zero! Sper să reuşească, căci au un nume care, vrând-nevrând,
încă mai atrage atenţia şi care îi obligă mult, atât pe Sânziana, cât şi pe
băiatul meu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu