Interviu cu fostul fotbalist băcăuan Gheorghe VISCREANU

“Eu am luptat de sute de ori mai mult ca oricare fotbalist de pe planetă, să pot schimba o situaţie...!”

@Interviu cu fostul fotbalist băcăuan Gheorghe VISCREANU

A fost unul dintre cele mai de perspectivă produse  ale Liceului de Fotbal băcăuan. Era considerat cel mai bun fundaş dreapta din ţară la categoria sa de vârstă (n.19.08.1961). Apoi, a devenit unul dintre “cangurii” care au luat bronzul la Mondialul  de Tineret desfăşurat în Australia, în 1981 (cel mai important succes al unei selecţionate naţionale  româneşti). Marile cluburi din  ţară îl râvneau ca pe un trofeu. In scurt timp, însă, numele său a început să fie rostit tot mai des la Radio Europa Liberă şi tot mai cu teamă în ţară… Gheorghe Viscreanu a iubit libertatea la fel de mult cum l-a iubit pe el mingea de fotbal. Din mare speranţă, a devenit trădător de patrie, un nume trecut la index…Dar nici asta până la capăt. A urmat un joc de-a viaţa şi moartea într-un deşert de cenuşă…De fiecare dată, i-a sărit în ajutor talentul său uriaş care nu l-a lăsat să dispară fără urmă. A revenit în campionatul României constrâns de Securitatea externă, pentru a avea-din nou- de unde să plece sau să fugă. Toată viaţa lui a fost o cursă…Poate, chiar pentru el însuşi! Invins n-a fost niciodată. Refugiat într-o viaţă interioară, a împăcării cu lumea şi cu sine, Gheorghe Viscreanu parcurge astăzi sensul invers. Părăseşte Spania, ţara care l-a adoptat definitiv în 1989 (cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist) şi vine în paginile “Sportului Băcăuan”. De aici, nu mai are cine să-l deporteze…

Leonard POPA

-Este viaţa dvs. un roman nescris, domnule Viscreanu?

- Am trăit sute de experienţe şi sunt convins ca sunt puţini în lume care au trăit viaţa aşa cum am trăit-o eu. Ar putea fi un bestseller şi vorbesc foarte serios!

- Să începem, atunci, cu primul capitol...Sunteţi născut în Timişoara, aşa cum apare pe siteurile fotbalistice internaţionale?! Toată lumea de aici ştie că sunteţi  băcăuan...

- Apar născut în Timişoara, dar ziarele din Spania au confundat locul meu de naştere cu locul de naştere al lui Marcel Sabou (fostul fotbalist dinamovist-n.red). Cred că ştiţi că am rămas amândoi aici, solicitând azil politic. Eu m-am născut în comuna Sarata, judeţul Bacău. In orice caz, nu este atât de important locul unde se naşte unul sau altul. Eu nu-mi pun eticheta singur, mă consider cetăţean al lumii şi nu am un spaţiu geografic delimitat. Nu am ales eu locul naşterii, cu toate că în România, pe vremea comunismului, erau consideraţi inferiori cei care nu se năşteau în oraş. Am trăit personal această experienţă.

-Din câte îmi amintesc, la Bacău, aţi jucat fundaş dreapta, la Dinamo aţi intrat mai în faţă, mijlocaş. La Rayo Vallecano, în Spania, ultima dvs. formaţie înainte de retragere,  pe ce post aţi evoluat?

- Incep cu SC Bacău…Am jucat fundaş dreapta, de altfel era postul meu natural. La lotul naţional de juniori-fundaş dreapta, la Steaua-fundaş dreapta, la Naţionala U 20- fundaş dreapta. Când a venit la Bacău, Costică Rădulescu (Dumnezeu să-l ierte!, extraordinară persoană, m-a tratat ca pe un fiu de-al lui tot timpul cât am stat în ţară), m-a titularizat fundaş dreapta, după care am jucat mijlocaş.  Cu Nae Nicuşor, după plecarea lui Costică Rădulescu, am jucat aproape toate posturile, eram un fel de jolly- jocker. Cu Nicolae Vătafu, am jucat fundaş stânga (fals), mă mişcam aproape în toate zonele terenului, chiar dacă începeam ca fundaş stânga. La Dinamo, cu Lucescu, am început ca fundaş dreapta şi am jucat şi mijlocaş. Vreau să fac o paranteză spunându-vă ceva. Eram la Dinamo şi primul meci de campionat l-am jucat la Bacău, cu Sport Club. Când crainicul a anunţat echipa lui Dinamo şi mi-a pronunţat  numele, tot stadionul s-a ridicat în picioare şi, timp de un minut sau două, m-a aplaudat! Toţi jucătorii de la Dinamo m-au înconjurat şi m-au felicitat. Mi-au spus că niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva cu un jucator care se întorcea, ca adversar, în oraşul lui de origine. Toţi erau fluieraţi şi pentru că Dinamo era echipa cea mai hulită din România. Era formaţia securităţii, cum bine ştiţi. La Rayo Vallecano, am jucat mijlocaş.

-V-aţi numărat printre absolvenţii Liceului de Fotbal...In perioada aceea, instituţia scotea fotbalişti adevăraţi pe bandă rulantă. Care este explicaţia?
-Am fost elevul Liceului de Fotbal, dar nu am terminat acolo. In ultimul an de liceu, am fost selecţionat la lotul naţional de juniori (Luceafărul) şi am terminat în Bucureşti, la Liceul Electroaparataj. Explicaţia? Era singurul Liceu de Fotbal din România, bine organizat, cu antrenori foarte buni, copiii erau foarte talentaţi şi cred că fiecare dintre noi ne vedeam fotbalişti încă de mici. Veneau elevi din toată ţara, dar mulţi dintre cei care au jucat în prima divizie erau din Bacău. In cazul meu, am avut şansa să fiu antrenat de profesorul Mihai Petrovici, care pentru mine a fost unul dintre cei mai buni antrenori de copii şi juniori din România.

- Ce vă mai amintiţi din anii de liceu? Cu cine aţi mai fost coleg dintre fotbaliştii cunoscuţi?
- Mie mi-a fost greu la început. Veneam de la ţară şi acolo, în afară de a juca fotbal, nu ştiam să fac niciun exerciţiu. Petrovici a avut mare răbdare cu mine şi cu toţi colegii pe care i-am avut. Pe la liceu au trecut mulţi, dar dintre cei care au ajuns să joace în prima divizie mi-i amintesc foarte bine pe Movilă, Ghioane, Ciudin, Popa, Cristescu...Imi cer scuze dacă am uitat pe cineva. Au trecut mai mult de 30 de ani…

- Când a fost debutul în prima divizie?

- Am debutat la 19 ani, într-un meci la Piteşti, avându-l antrenor pe Angelo Niculescu. Aş putea să vorbesc despre acest debut, dar cred că, după atâţia ani, nu mai are sens. Spun doar atât: a fost un eveniment fericit şi trist, în acelaşi timp. Angelo Niculescu nu conta pe mine, dar înaintea meciului mi-a spus că a venit momentul să demonstrez că meritam să joc.  L-am luat în serios, am încercat să nu-l dezamăgesc, m-am agitat pe tot terenul, dar-vai!- meciul era aranjat! De aceea spun că debutul meu a fost şi sărat şi dulce. Inainte de 1981, eu am fost declarat cel mai bun jucător la Campionatul European de Juniori (antrenor era Nelu Nunweiller) şi majoritatea dintre noi ne-am calificat pentru Mondialul U20 din Australia. După Campionatul European, selecţionerul mi-a spus că vrea să mă ia Dinamo Bucureşti. Secretarul FRF, Lăzărescu, mi-a pus în vedere că, de voi merge la Dinamo, voi fi suspendat 2 ani, şi nu voi mai face deplasarea în Australia cu lotul. Trebuia să mă întorc la Bacău, pentru că de acolo plecasem la Luceafărul. La Bacău venise antrenor Angelo Niculescu, dat afară de la Dinamo, şi acesta, ştiind că puteam să plec la Dinamo, nu mi-a dat nicio şansă să joc, timp de aproape un an. Nejucând la Bacău, Dinamo a renunţat la transfer. In acelasi an, 1981, am mers cu naţionala la un turneu în China. La întoarcere, am fost aşteptat de preşedintele lui Steaua, care mi-a spus că sunt jucătorul lor. La Steaua antrena Traian Ionescu, care fusese la Bacău şi mă cunoştea de la juniori. Dacă nu aş fi plecat la Luceafărul, sunt convins că aş fi debutat în prima divizie cu dânsul. Am fost o dată rezervă şi nici măcar nu aveam 17 ani! La Steaua, nu am putut face, însă, marele pas. Un fapt unic în fotbalul românesc: nu aveam transferul! Venise un ordin de la Federaţie că nu se puteau transfera jucători de prima divizie la altă echipă din primul eşalon. Mi-a venit, totuşi, aprobarea chiar înainte de a pleca în Australia. Intr-un an trăisem atâtea momente dificile, încât mi-am zis că, de voi ajunge în Australia, la turneul final, nu mă voi mai întoarce în România!

-Prin ce s-a impus generaţia cangurilor, cum aţi fost numiţi atunci? Se apropiase atât de mult fotbalul juvenil de la noi de fotbalul marilor puteri?

-In afară de o extraordinară echipă, la Luceafărul ne înţelegeam între noi foarte bine. Majoritatea jucaserăm 2 ani împreună. Rednic, Gabor, Ilie Costel, Dorel Zamfir, Bolba, Fîşic (mi-a fost coleg de liceu şi unul dintre cei mai buni prieteni, de loc era din Comăneşti), Balint, Matei, eu... Generaţia noastră, nu numai că se apropiase de fotbalul marilor puteri, ci a fost peste nivelul multora. La Campionatul European, i-am bătut pe cei din R.F.G, am făcut meci nul în Spania cu naţionala iberică, am învins italienii în finala turneului din China, aşa că aveam multă încredere în noi. In Australia, eu am jucat în primele două meciuri, m-am accidentat în al doilea, după care nu am mai fost introdus în echipă. Nu eram în formă, nu jucasem într-un meci oficial din iunie 1981. Jucam mai mult pentru că îmi făcusem un nume, dar cred sincer că nu meritam să joc! Cu Brazilia, am făcut un bun meci. Am fi putut câştiga partida aceea, pentru că nu aveam niciun complex. Consider că asta a făcut să fim cea mai bună generaţie din toată istoria fotbalului românesc. Nu degeaba a fost numită  GENERAŢIA DE AUR!

-La sfârşitul turneului final, în loc să reveniţi în ţară, să savuraţi succesul-cea mai mare performanţă fotbalistică românească la nivel de naţională, locul 3 la un Mondial şi cel mai bun fotbalist desemnat (Romulus Gabor)- aţi ales să rămâneţi acolo....Radio Europa Liberă vorbea numai despre dvs. în acele zile...Cum a fost?

- Avea să fie cea mai crudă experienţă din viaţa mea. Nu mă aşteptam să fiu deportat... Eram ajutat de o familie de români, care locuia acolo de peste 30 de ani. In loc să mă ducă la poliţie, mi-au spus să stau liniştit, că totul o să meargă bine. După 3 săptămâni, mi-au spus că trebuie să merg acasă la un avocat, apoi să merg la poliţie cu avocatul. Pur şi simplu, am ignorat faptul că puteam să fiu deportat.  Când am ajuns la poliţie mi-au luat un mic interviu şi urcându-mă într-o maşină, m-au dus direct la aeroport. Avionul făcea escală în Anglia (Londra) şi în mintea mea credeam că mai aveam o şansă să nu fiu expediat în România. In Anglia am cerut azil politic, dar trebuia să aştept mai mult de 3 săptămâni. Nu mi-au garantat nimic, dacă mi se va acorda sau nu azilul politic, de altfel nimeni nu ştia, aşa că sub presiunea a patru securişti, care mi-au făcut cel mai mare marcaj, timp de 24 de ore, dar care mi-au promis că nu se va schimba nimic în viaţa mea, m-am întors în România. Incepeau, însă, câţiva ani buni de calvar. Ajuns la Bucureşti, în Ghencea, mi s-a spus că nu mai fac parte din clubul Steaua. Insoţit de un sergent, am mers, totuşi, la echipă. M-am despărţit de toţi colegii de atunci, Iordănescu, Iordache, Stoica, Iovan, Florin Marin, Majaru, de antrenorul Traian Ionescu, şi, sub escortă militară, am fost dus, ca un arestat oarecare, la cartelul militar din Bacău. Eram considerat TRĂDĂTOR DE ŢARĂ!!! S-a terminat cu ieşirile, cu loturile naţionale, şi era pe punctul de a se termina şi cu fotbalul. Sunt, însă, un luptător, iar fotbalul a fost viaţa mea. Din dragoste pentru acest sport, după mulţi ani, am reînviat… Din trădător de ţară am ajuns să fiu locotenent de securitate! Din nou, mi s-a schimbat viaţa cu 360 de grade. Dar să revin. Dat afară de la Steaua, nici cei de la Bacău nu vroiau să mă mai primească…Până la urmă, au fost obligaţi să o facă, deşi nu puteam participa la antrenamente. Făceam serviciul militar şi, timp de 6 luni, nu am jucat în nici un meci! După armată, am fost în vacanţă la Constanţa şi Farul a intenţionat să mă transfere. Bineînţeles, nu s-a putut. Atunci l-am cunoscut şi m-am împrietenit cu Gică Hagi. La vremea aceea, el nici nu debutase în prima echipă.

-Teama  de posibilele urmări n-a persistat?
- Teamă? Daca nu aş fi fost prezent în toate ziarele din lume (New York Times, The Independent, The Sun etc), dacă nu aş fi rămas în urma unui Campionat Mondial, cred că, nu numai că nu aş mai fi jucat fotbal, ci aş fi ieşit din închisoare abia în 1990!

- Aţi continuat la Bacău, câţiva ani buni...Cum aţi fost primit acasă?

-Nu port pică la nimeni, i-am iertat pe toţi, dar au fost persoane care s-au purtat cu mine atât de urât, încât nici măcar nu vreau să mai vorbesc de asta! Atunci, în perioada aceea i-am urât, dar în scurt timp am uitat şi mi-am continuat propria mea viaţă. Trebuia să-mi rezolv situaţia! De la Bacău, am încercat să fug de vreo 4-5 ori! Nu am fost bine văzut timp de câţiva ani, dar-cum am spus- am fost un luptător, am dus o viaţă de fotbalist profesionist şi am ajuns să schimb din nou situaţia, devenind căpitan de echipă, până când m-a transferat Dinamo Bucureşti!

- Cum era Sport Clubul în perioada aceea? Nu emitea pretenţii, dar nici nu avea probleme...Vă mulţumea o astfel de situaţie?

-Cred că S.C Bacău, în acea perioadă, ar fi putut să aibă o echipă care să joace şi în cupele europene. Din respect pentru mulţi dintre foştii colegi, prefer să nu vorbesc despre motivele care au stat la baza neatingerii unor performanţe de vârf. Bacăul a avut mari jucători la vremea respectivă, C.Solomon, Şoiman, Chitaru (să-i fie ţărâna uşoară!) Lică Şoşu (la fel!), Movilă, Cărpuci,Vamanu, Antohi, Tismănaru, Avădanei, Arteni, Penoff, Fulga, Burleanu, etc...! Am avut şi probleme pentru a ne menţine în prima divizie, dar cred că aveam întotdeauna un lot bun. Am aflat recent situaţia clubului şi sper să se găsească cineva care să poată să ajute acest club istoric să revină unde îi este locul...In prima divizie!

- De la Bacău, aţi plecat la Moreni...De ce acolo?

- Da, de la Bacău, la Moreni! Dacă aş fi ştiut că merg la Moreni, nu aş fi plecat de la Bacău. Eram în România încă, nu mai ieşisem de 7 ani în nicio ţară capitalistă, nu mai jucasem la niciun lot naţional si mi s-a spus, pur si simplu, că trebuie să ies în turneu cu Flacăra Moreni, ca să se vadă dacă nu mai am de gând să rămân în Occident! Era, deci, o verificare a Securităţii!!! Când am aflat că trebuie să merg la Moreni, a fost ca şi cum mi s-ar fi spus că nu mai pot să joc fotbal. A fost cea mai mare deziluzie ca fotbalist! Niciodată nu m-am mai simţit aşa. Am vrut să mă întorc la Bacău, dar mi-au spus că nu mai este posibil.  Eram transferat la Moreni şi trebuia să joc la ei până în vară, 6 luni! In şase luni am făcut naveta de la Bucureşti la Moreni, de la Bucureşti la Bacău, şi invers, ajungând la un moment dat să mi se pună cârceii chiar înainte de începerea meciului. Nu aveam apartament, mâncam o dată pe zi, şi asta a făcut să pierd în greutate şi pregătirea fizică pe care o aveam. Când m-a luat Dinamo în vară, eram terminat din toate punctele de vedere. Am început să-mi revin, dar Lucescu nu mai conta pe mine. Lucescu a luptat mult ca eu să pot să merg la Dinamo şi mi-a spus că o să facă tot posibilul să joc din nou la Naţională. Totul ar fi fost posibil, dacă nu aş fi fost transferat la Moreni. Cu Morenii, am mers doar într-un  turneu în Grecia, dar dacă aş fi ieşit în alte ţări, în acea perioadă, aş fi rămas ca azilant politic. După ce m-a luat Dinamo, încă speram că o să pot juca titular. Când am văzut că nu am nicio şansă şi că, orice aş fi făcut, Lucescu nu conta pe mine, l-am convins pe Sabou, coechiperul meu, şi-am rămas amândoi cu azil politic în Spania.

-Acolo v-a prins Revoluţia sau ce-o fi fost...

-Aveam azil politic şi semnasem un contract cu Rayo Vallecano de Madrid! Trebuia să stau un an fără sa joc, suspendat de FIFA. Aşa era situaţia pe atunci! Toţi jucătorii care cereau azil politic stăteau un an suspendaţi. Ne antrenam cu Rayo Vallecano şi, atât mie cât şi lui Sabou, ne-au făcut o propunere pe care am acceptat-o. Primul meu gând a fost să merg din nou în Australia. In Spania, stăteam un an suspendat, aşa că mă aştepta un nou început de drum la 29 de ani. Am reluat antrenamentele, spaniolii mi-au făcut propunerea de contract şi, fără falsă modestie, atât Sabou cât şi eu, eram consideraţi stelele echipei, chiar dacă nu jucam. Am semnat pe 3 ani, am stat 3 ani, dar am terminat destul de prost cu clubul. Era un club sărac, nu avea bani şi am avut mari discuţii cu preşedintele. Eu nu aveam reprezentant. Până la urmă, am ajuns la proces cu ei. Din această cauză şi nejucând un timp, nu am putut să semnez cu altă echipă. Şi uite aşa, a trebuit să abandonez fotbalul! Nu vroiam, însă, să mă întorc în România, chiar dacă acolo aş fi putut juca. Nu am avut de gând să mă întorc niciodată în ţară. Multe lucruri trebuie să se schimbe, pentru a reveni acolo. Aş putea să fac multe lucruri acasă, mă refer la fotbal, dar cred că încă nu a sosit momentul. Poate, cândva... Da, am rămas în Spania, am titlul de antrenor, am antrenat până în Divizia C de aici, o formaţie numită  Las Rozas. Am avut până şi ocazia să urc cu echipa în Segunda Division, dar clubul nu avea bani şi atunci am plecat. Am lucrat şi cu un reprezentant de jucători, Zoran Vekic, reprezentant pentru toţi jucătorii sârbi, dar şi pentru mulţi spanioli, între care Guti, Hierro, Victor…Pot să spun, însă, că fotbalul nu mai este ce era. A devenit o afacere şi eu întotdeauna am jucat fotbal pentru plăcerea fotbalului şi niciodată pentru bani. Preferam să joc şi să nu mă plătească, decât să nu joc şi să mă plătească. In tot timpul vieţii mele, banii nu m-au interesat. M-a interesat să mă simt bine cu mine însumi şi să fiu fericit, şi aşa continui şi în ziua de azi.

- Ce faceţi acum acolo?

-Pentru mine, casa mea, din 1989 încoace, este Spania. Aşa simt şi, ca să fiu sincer, de puţinele ori în care am mers în România, nu am putut să stau prea mult. Aici sunt multe de spus. M-am întors prima dată în ţară după 7 ani, ca să stau cu fiul meu. Nu putusem să-l văd atâta timp şi asta a fost o mare suferinţă. Doar asta...nu vreau să dau detalii. In România mi-ar fi imposibil să mă adaptez! Practic, nu m-a interesat nimic de acolo, pentru că am fost preocupat să-mi rezolv viaţa aici! Acum lucrez pentru o firmă specializată în vânzări şi cumpărări de maşini (BMW, AUDI etc).

-Cu care dintre foştii fotbalişti băcăuani mai ţineţi legătura?

-Timp de 20 de ani, doar m-am întâlnit cu câţiva dintre ei, când am fost în România, în  2000. Am mers într-o situaţie personală dificilă în acele momente. Eram complet ruinat. S-au scris multe lucruri despre mine atunci, fapt care m-a făcut să mă întorc cât mai repede în Spania. Mi s-a părut mai urâtă România decât în 1989! Am 13 ani de când nu mai merg în ţară şi dacă o voi face cândva voi prefera să o fac fără să mă cunoască prea mulţi. Am reluat legătura de puţin timp, cu Hodină şi Tismănaru.

- Băiatul dvs. joacă minifotbal la o echipă din Bacău?

- Băiatul meu a venit în Spania când a împlinit 18 ani. Dacă a jucat minifotbal în Bacău,  asta s-a întâmplat într-o vacanţă, în care a mers să o vadă pe mama lui. Aici a jucat fotbal la o echipă din a treia divizie, care tot retrogradează şi promovează şi încă mai joacă aici, dar echipa nu este în a treia divizie în momentul actual. Atât fosta mea soţie, cât şi fiu-meu au locuit timp de 4 ani cu mine în Spania. Eu nu am abandonat pe nimeni, doar România. Când fiul meu a împlinit vârsta pentru a merge la şcoală, mama lui a spus că vrea să-l dea la o instituţie de învăţământ din Bacău, întrucât acolo se studiază mai bine ca în Spania.

- Dacă aţi da timpul înapoi, ce anume din viaţa dvs.  aţi face altfel?

-Dacă aş da timpul înapoi nu aş schimba nici măcar o mică parte din viaţa mea. Am trăit sute de experienţe şi acestea în afara fotbalului. Am crescut ca persoană, trăiesc cu frumuseţea interioară. Am trăit momente dure şi dificile şi asta a făcut să ating  treapta cea mai înaltă a existenţei. Sunt liber şi în pace cu mine însumi şi am trăit viaţa în totalitate. Pentru toţi acei care citesc acest interviu şi care cunosc câte ceva din biografia mea e bine să ştie că am ajuns să fiu fericit în momentul în care am renunţat să fiu cineva. Nu vreau să am un nume, faimă, status, poziţie socială, nici măcar obiecte personale. Nu am nevoie de nimic şi tot ceea ce am este suficient, iar dacă nu am, nu am! Am jucat fotbal, am avut multe situaţii extraordinare, dar niciodată nu am fost fericit. Da, am fost bucuros, am trăit momente foarte bune, dar abia acum cunosc adevărata fericire, care este o trăire necauzată de vreun motiv anume. Totul se naşte, creşte şi se desfăşoară în interiorul meu şi nimic din exterior nu mă influenţează. Sunt o persoană care a mers unde m-a dus VIAŢA INTERIOARĂ şi tot ce-am făcut în viaţă bun sau rău mi-a servit să fiu cum sunt azi. Nu, nu vreau să schimb nici măcar o mică parte din viaţa mea pentru că, dacă aş schimba-o numai un pic, toată istoria vieţii mele ar lua o altă turnură şi nu aş putea să fiu persoana de azi. Am trăit practic cum am vrut! Am trăit în comunism, dar comunismul nu a trăit în mine, am trăit în lume, dar lumea nu trăit în mine, am trăit în societate, dar nu am fost sclavul societăţii. Toţi acei care vor să se pună în contact cu mine pot să o facă ...Porţile le las deschise şi nu este nevoie de nicio chemare din partea mea. Trăiesc prezentul, moment cu moment…

-In finalul acestui interviu, vă rog să răspundeţi la o întrebare care nu v-a fost pusă niciodată!

- Mi-aţi zis să răspund la o întrebare care nu mi-a fost pusă niciodată? Cred că am dat sute de interviuri şi sunt sute de întrebări care nu mi s-au pus. In orice caz, nimeni nu m-a întrebat vreodată: cum este posibil ca unul care a fost considerat TRĂDĂTOR DE ŢARĂ, care a avut sute, mii de probleme cu poliţia secretă, să continue să lupte, să întoarcă situaţia şi, nu numai să fie iertat, ci să devină ofiţer de  securitate?! Nimeni nu m-a întrebat şi nimeni nu s-a întrebat. Eu am luptat de sute de ori mai mult ca oricare fotbalist de pe planetă, să pot schimba o situaţie...! Am avut momente în care nu-mi doream decât moartea, am văzut moartea cu proprii mei ochi, dar este dificil să înţeleagă cineva! Experienţa am trăit-o eu şi toate nopţile negre din sufletul meu au făcut să stau în alertă, să fiu permanent treaz. De aceea nu mă interesează opiniile celorlalţi care nu ştiu să vorbească decât despre  ceea ce-au făcut în viaţa asta materială. Nu ştiu dacă sunt o persoană specială, dar singurul lucru pe care-l ştiu este că toată viaţa m-am simţit diferit de toate persoanele pe care le-am întâlnit în drumul vieţii mele! Nu m-am crezut mai bun sau mai rău, nici mai deştept, nici mai prost decât ceilalţi. Am crescut într-o manieră naturală şi nici în momentele extreme de fericire, nici în cele nefericite, nu mi-am schimbat existenţa! Nu este vorba de comunism sau capitalism! Am avut posibilitatea de a trăi şi de a cunoaşte ambele  sisteme şi astăzi pot spune că nici unul dintre ele nu este corect. M-am format eu însumi şi viaţa m-a făcut să trăiesc, să observ şi să rămân cu ceea ce am crezut că este mai bine pentru mine. Nu cred că în România comunistă oamenilor le era interzis exteriorul şi de aceea s-au refugiat în interior.  Nu, nu este aşa, pentru că în România fotbaliştii, în general, se credeau deasupra celorlalte persoane şi încă mai sunt dintre aceia  care au funcţii importante în fotbal şi care nu au învăţat absolut nimic. Nu au trăit viaţa la cote maxime, nu au avut dificultăţi, iar lipsa de suferinţă închide porţile adevăratei fericiri. Eu întotdeauna am fost o persoana simplă, normală. Eu am cea mai mare avere care există, armonia interioară, împăcarea cu sine. E dificil să vorbeşti  despre tine însuţi, dar am făcut-o. Şi nu sunt doar cuvinte, nu este doar limbajul… Tot ceea ce spun vine din profunzimea  interiorului şi mă bucur dacă dvs. aţi putut înţelege asta.

-

-