Interviu cu handbalista Ana-Maria HOROBEŢ (extremă, HCM Roman)

“Vreau să joc într-o competiţie mondială sau europeană cu naţionala!”

    Ana-Maria HOROBEŢ este tipul de handbalistă care atrage atenţia, fie că joacă, fie că nu…Când apare în arenă, o vezi înşurubându-se precum o libelulă zglobie, undeva, în extremitatea terenului, care sâcâie adversarele până ce acestea cedează definitiv. Când lipseşte, echipa suferă ca după o zi de toamnă ploioasă…Indiscutabil, o jucătoare bine conturată, care năzuieşte mereu la mai mult. Chiar şi în faţa celor care gândesc selecţiile  numai după ce îşi  potrivesc ochelarii de cal!

Leonard POPA

-Ana-Maria, când ţi-ai descoperit pasiunea pentru handbal?

-Pasiunea pentru handbal am descoperit-o în familie, dacă pot să spun aşa. Tatăl meu a jucat handbal de performanţă la Iaşi, mama l-a practicat şi ea în liceu. Bine, cel  pasionat întrutotul a fost tata. El ne-a îndrumat spre acest sport. Sora mea a fost prima care a dat startul, fiind şi cea mai mare dintre noi. Şi astfel, mergând la meciurile ei şi trăind intens toate emoţiile unei partide, mi-am zis că trebuie şi vreau să ajung şi eu să fac handbal de performanţă. Cam aşa a început totul.

-Când şi cu cine ai început handbalul de performanţă?

-Ĩmi aduc aminte fiecare detaliu al primei zile de antrenament şi emoţiile care m-au încercat atunci. Ştiu că am mers cu tata la preselecţie, doar că doamna Maria Iancu, cea care avea să-mi devină prima antrenoare, ne-a recunoscut de la meciurile sorei mele şi nu a mai fost nevoie de niciun test. Bine, vreau să cred că am fost avantajată şi de faptul că sunt stângace…

-Ai dreptate, o jucătoare de mână stângă se găseşte tot mai greu astăzi…Care ar fi parcursul Anei-Maria Horobeţ în campionatul intern?

-Ĩn ultimul an de juniorat, împreună cu alte colege, am fost legitimată la echipa mare. Mergeam la antrenamente acolo, mai participam şi la jocuri amicale, însă, nu jucam în nici unul oficial. Teribil de frustrant pentru o jucătoare aflată la începutul carierei! Am terminat junioratul, iar echipa care avea să mă ducă pe culmile handbalului de performanţă a fost Brăila, rivala Galaţiului! Am fost contactată de către doamna Alexandrina Soare, o mare antrenoare, căreia îi mulţumesc pentru tot ce m-a învăţat, şi am semnat un contract pe o perioadă de 4 ani, după care am venit la Roman, adusă tot de doamna Soare! Eram în ultimele 6 luni de contract cu Brăila, iar la echipă  se aduseseră foarte multe handbaliste cunoscute şi cu experienţă. Pe postul meu, ajunseserăm 4 jucătoare, Elena Avădănii, Ionela Cucu, Oana Chitacu şi eu. S-au luat nişte hotărâri, iar una din ele a fost ca eu să fiu împrumutată, 6 luni, la Buzău. Ĩntre timp, se renunţase la serviciile doamnei Soare, antrenor fiind numit domnul Paraschiv, cu care am lucrat o perioadă scurtă, dar ce om deosebit!  Doamna Soare ajunsese la Roman, auzise despre intenţiile celor de la Brăila de a mă împrumuta la Buzău, m-a sunat şi m-a întrebat dacă vreau să vin să joc la echipa dânsei. Am fost de acord şi uitaţi că au trecut 5 ani şi încă sunt aici.

-Se poate realiza marea performanţă într-un orăşel cum este Romanul?

-Despre Roman, ca oraş, nu ştiam mai nimic, însă, auzisem de performanţele echipei HCM şi de ceea ce se formase aici. Aflasem numai lucruri frumoase despre acest club şi, în acelaşi timp, eram uimită că într un orăşel se poate investi atâta pasiune în handbal! Eu nu am decât cuvinte de laudă la adresa clubului, aici sunt oameni care pun mult suflet în tot ceea ce fac, nu am nimic să reproşez nimănui, doar mulţumiri. Drept dovadă sunt atâţia ani de când mă aflu aici! Oraşe mari, cu tradiţie în handbal, nu-şi permit “luxul” de a forma şi menţine o echipă de handbal feminin. La Roman, iată, se poate!

-Disputarea etapelor de campionat, de vreo doi ani, este haotică...Fie prea multe etape intermediare, fie pauze lungi...Nici nu mai ştii când să mergi la sală. Asta nu vă afectează ritmul normal al pregătirilor şi recuperărilor?

-Trebuie să recunosc că actuala ediţie de campionat a fost cam "încurcată". Foarte multe întreruperi de etape, ceea ce nu a dus decât la o acumulare de oboseală suplimentară. Trebuia făcut în aşa fel, încât să nu-ţi ieşi din formă şi bineînţeles că nu a fost o treabă facilă. Ar fi şi asta o explicaţie pentru începutul nostru mai ezitant în tur.

-Ce planuri de viitor ai?

-Vizavi de planurile de viitor, îmi doresc foarte mult să joc cu Romanul într-o cupă europeană şi, de ce nu, să o şi câştigăm, o clasare cât mai sus a echipei în campionatul următor, iar-personal- să ajung într-o competiţie mondială sau europeană cu echipa naţională!  Un vis de-al meu si, cred, al fiecarei handbaliste...