*Interviu cu handbalista Yaroslava Burlachenko

 

 

 

 

 Yaroslava Burlachenko, îndrăgita handbalistă din Liga Florilor, a obţinut, după o aşteptare de patru ani, cetăţenia română. Prin meandrele în care a condus-o propria viaţă, sportiva ucraineană (născută la Kiev, în 14 mai 1992), a găsit mereu tăria şi entuziasmul începutului. Ca şi în teren, a acceptat înfrângerile, dar niciodată statutul de învins. A fost tot timpul o învingătoare iremediabilă! A sosit în România la o vârstă la care îşi putea lesne găsi un loc în oricare campionat din lume. Talentul şi ambiţia îi dădeau dreptul... Valoroasa handbalistă din ţara vecină, atât de aspru încercată, a preferat, însă, altceva. Un amănunt biografic, despre care a aflat târziu, a întors-o din drum. Şerpuirile vieţii, care nu ocolesc caracterele puternice, pentru a le întări şi mai mult...

 

-Yaroslava, sunt doar câteva ore de când ai obținut cetățenia română... Când ți-a venit această idee?

-Sincer, povestea cetăţeniei mele este incredibilă. Întrucât mama mea a divorțat de tatăl meu, încă de când eram mică, nici nu mi-am imaginat că, într-o zi, se va întâmpla ceea ce mi s-a întâmplat… De obicei, vara, fiind, deja, jucătoare în campionatul României, obișnuiam să-mi vizitez mama, la Kiev. Într-o zi, ea mi-a povestit că a participat, cândva, în tinereţe, la o nuntă, cu rudele tatălui meu, care erau din Republica Moldova. Nu mai auzisem de asta până atunci, habar-n-aveam de rudele din altă parte decât Ucraina. La întoarcerea la echipă, am împărtășit povestea cu Costică Buceschi, antrenorul nostru. I-am mărturisit că există șansa să aflu că am rude pe teritoriul fostei Basarabii, de dinainte de anexarea sovietică, dar pentru asta trebuie să mă întorc urgent la Kiev și să mă întâlnesc cu tatăl meu, în persoană. Dl.Buceschi, care ţine foarte mult la programul de pregătire, mi-a dat liber o singură zi şi, cu un bilet dus-întors, am plecat. Din fericire, am reușit să mă întâlnesc cu tatăl meu şi am aflat că bunica, mama lui, s-a născut, într-adevăr, pe teritoriul fostei Românii, putând fi considerată cetăţean român, deşi, multă vreme, acest fapt a fost un secret de familie, de teama consecinţelor! Tata mi-a spus, apoi, că, dacă am şansă, va încerca să găsească acasă documentele care să confirme acest fapt. Și am avut noroc! După numai câteva luni, am reușit să adun toate actele necesare, iar pe 11 decembrie 2019, am primit numărul dosarului meu de obținere a cetățeniei române.

-Îţi mai amintești prima zi în care ai ajuns în România? Cum s-a întâmplat?

-Nu-mi mai amintesc, în mod special, prima mea zi petrecută în România, dar ştiu că nu mi-ar fi fost ușor să vin aici, fără puțin noroc. În 2012, ca să ajung în România, aveam nevoie de viză, iar pentru asta erau necesari bani mulţi, pe care eu nu-i aveam în acel moment. M-a ajutat, însă, prima mea antrenoare din Ucraina. Când a aflat că am șansa să joc aici, m-a susținut financiar, alături de prietena mea cea mai bună. Așa am reușit să obțin viza și să devin jucătoare, încă din 2012, la Danubius Galați. Aveam 20 de ani. Dar, după cum înțelegeți, atât atunci, cât și acum, am fost foarte hotărâtă să-mi urmez visele, nu le-am abandonat niciun moment.

-...Dar prima zi de handbal, în Ucraina? Cui îi datorezi începutul?

-Începuturile handbalistice i le datorez bunicii mele. Ea a fost cea care a pus bazele solide pentru mica Yasi, iubitoarea de libertate și neînfricata pe care le cunoașteți acum. Bunica mea a fost cea care mi-a susținut toate interesele și eforturile, iar când, după multe alte hobby-uri, m-am îndrăgostit de handbal, ea a fost prima care m-a susținut pe acest drum.

-Au urmat și primele echipe din viața ta de handbalistă profesionistă. Cum au fost primii ani în campionatul românesc?

-Sinceră să fiu, înțelegeam foarte puține lucruri despre handbalul din România, în primul meu sezon în afara Ucrainei... Tot ceea ce învățasem perfect la acel moment era că trebuie să înțeleg limba română și să-mi câștig cu greu locul în lot, în ciuda faptului că eram una dintre cele mai tinere jucătoare din echipă. Am luptat pentru a-mi asigura prezenţa în teren cu două coechipere, de 35 și respectiv 28 de ani. Nu a fost deloc ceva ușor. Dar m-am descurcat.

-Au urmat 3 ani petrecuţi în Turcia. A fost o alegere bună?

-Oh... Sezonul 2013-2014 a fost unul dintre cele mai dificile din cariera mea. Atunci, m-am gândit serios să renunț la handbal, dar, pur și simplu, nu aveam de ales. Eram tânără, nu aveam cui să-i cer sfaturi despre ceea ce trebuie să fac, într-o situație sau alta. Mi-am zis că voi învăţa din greșelile mele și atunci am făcut foooooarte multe greșeli... După un sezon dificil la Ankara, am semnat, totuşi, un nou contract, cu echipa din Ardesen. A fost o nouă provocare, dorinţa de a-mi face un nume de succes în handbalul turcesc. Abia după ce am câștigat Cupa Turciei, devenind titulară pe poziția de pivot la echipa care a obţinut trofeul, mi-am dat seama că este timpul să revin la un nivel mai înalt, adică, înapoi în România, la Craiova, Slobozia, Baia Mare...

-În fine, ultima formaţie din cv-ul tău, Gloria Buzău... Parcă, totuși, echipa se clasează pe un loc mult sub valoarea lotului. Ce se întâmplă?

-Încă sunt ferm convinsă că potențialul lotului nostru este semnificativ mai bun decât locul pe care îl ocupăm în prezent, în clasament. Această situaţie, nu tocmai plăcută, se datorează mai multor factori, deoarece un sport de echipă este un sistem care trebuie să funcționeze ca un ceas pentru a-şi atrage succesul. Cu siguranță, este nevoie de timp și de mult efort colectiv pentru ca mecanismul să funcționeze la maximum. Suntem, încă, în faza de punere la punct a acestuia. Uneori, iese mai bine, alteori mai rău... Dar continuăm să muncim și să găsim cheia succesului, în fiecare zi, la fiecare meci, ca să ajungem acolo unde ne-am dorit încă de la începutul sezonului. Momentan, trebuie să valorificăm șansa noastră în Cupa României, pentru că o calificare mai departe poate să ne ducă la obținerea obiectivelor asumate.

-În paralel cu echipele la care ai evoluat, ai fost mai mereu convocată la naţionala Ucrainei.

-De fapt, nu am mai jucat la echipa națională a Ucrainei de foarte mult timp. Ultima mea convocare a fost în 2013, acum mai bine de 10 ani. Apoi, a urmat o perioadă foarte ciudată, când păreau să fie interesați de mine, dar nu m-a chemat nimeni oficial. Iar, când am aplicat pentru cetățenia română, în 2019, şi oficialii de la Kiev m-au sunat periodic pentru a afla dacă sunt gata să revin în rândurile primei reprezentative, eu am răspuns sincer că mă aștept să primesc cetățenia română și îmi doresc să joc pentru țara strămoșilor mei. Cu acest răspuns, am închis definitiv subiectul convocării mele, cu actualii antrenori ai naționalei ucrainene, Vitaly Andronov și Olya Perederiy.

-Eşti o pasionată a călătoriilor. Am văzut, recent, fotografiile realizate de tine, în Dubai. Ce ţară ţi- a plăcut cel mai mult?

-Şi când nu există fericire, nenorocirea ne ajută- avem o astfel de vorbă în Ucraina... De fapt, oricât de ciudat ar suna asta, începutul războiului și divorțul prin care am trecut în 2022 au devenit numărătoarea inversă a vieții mele „într-un mod nou”. Am lucrat atunci foarte mult, ca voluntară, cu ucraineni, și multe povești din viața altor oameni au trecut prin mine… Totodată, am reconsiderat și valoarea propriei vieți. Mi-am dat seama că, dacă nu fac tot posibilul să “trăiesc” acum, atunci… când?! Am început să călătoresc și, nu mi-e frică de acest cuvânt, să „trăiesc” la maxim! În 2 ani, am vizitat multe țări europene, mi-am extins viziunea asupra lumii și am căutat peste tot o mentalitate care să rezoneze, într-adevăr, cu a mea. Şi, în ultimul an, am gasit-o în SUA şi în Dubai– o experienţă incredibilă, fără dubii! Sunt țări cu o dezvoltare cu câţiva pași înainte, din care poți să înveți foarte multe. Asta, de fapt, și fac...Mai nou, am început să colaborez cu americanii, să dezvoltăm handbalul în statele lor. Sunt de-a dreptul încântată de acest proiect şi mă bucur enorm că viziunea mea a găsit oameni care văd şi doresc același lucru!

-Te-am auzit și cântând. Și tu, și Kristina Liscevic, de la Brăila, cântați foarte frumos! E un talent ascuns al handbalistelor?

-Prietenii mei spun că am renunţat la muzică pentru handbal. Într-adevăr, trecutul meu conține destule povești, în care cântecul mi-a fost la îndemână și am excelat pe scenă, în calitate de cântăreață. Apoi, a urmat o perioadă lungă și grea din viața mea, când handbalul mi-a dat un bilet către un viitor fericit. Cântatul a fost lăsat în urmă, mai mult ca o activitate pentru suflet, pentru rarele întâlniri de karaoke cu prietenii. Dar, dacă vorbim despre talentele și hobby-urile mele, încă din copilărie, nu m-am limitat la un singur lucru. Mereu mi-am urmărit pasiunea și interesul și, trebuie să o spun, cu succes. Sunt de părere că îmi este imposibil să mă descriu cu un singur cuvânt: „handbalistă”.... Sunt mult mai mult decât atât. Urmăresc auto-dezvoltarea continuă, cântatul, învățarea limbilor străine, călătoriile, desenul, designul, crearea propriilor proiecte, psihologie, crearea de conținut, pozele, video, AI, mentoring, consultanța și așa mai departe… Este important pentru mine să simt pasiunea în tot ceea ce fac. Atunci știu cu certitudine că, orice aș face, voi reuși.

-Cum te vezi peste 10 ani?

-Peste 10 ani… bună întrebare. Având în vedere gama mea de interese, nu mă limitez. Voi continua să fac tot ceea ce trezeşte în mine un interes real. În ultimii doi ani, mi-am refăcut viața personală și am construit o fundație în care sunt sinceră cu mine. Îmi urmăresc busola interioară și profit la maximum de oportunitățile pe care mi le oferă viața. Nu știu cât de mult mi-a lăsat soarta pentru handbal, câtă viață mi s-a alocat, în general... Dar îmi doresc foarte mult să cred că voi continua să fac tot posibilul să-mi ating potențialul maxim, înainte sa plec de tot... Să las după mine lumea asta un pic mai bună. Să inspir și să ajut oamenii să fie cea mai bună versiune a lor, să-și creeze viața și lumea cat mai bună în jurul lor. O lume în care vrei să trăiești în dragoste, recunoștință și plăcere. Cam asta este misiunea mea pentru următorii 10 ani.

-Azi, când ai primit cetăţenia română, e şi ziua în care Federaţia Rusă și-a ales noul și vechiul președinte... Cum trece familia ta rămasă în Ucraina peste drama războiului?

-Acesta este un subiect foarte dureros. Fratele meu mai mic este şi acum pe frontieră... Zilele trecute, a văzut moartea cu ochii. Din fericire, a supraviețuit și continuă să-și îndeplinească datoria. El s-a regăsit, cu adevărat, în aceste operaţiuni militare și a salvat multe vieți. Îmi este foarte greu să realizez prin ce trebuie să treacă oamenii, în timpul unui război. Acest lucru este cel mai groaznic din câte există. Îmi pare extrem de rău pentru toţi cei care continuă să trăiască în realitatea dură a frontului, inclusiv pentru familia mea, care a hotărât să nu părăsească țara. Este greu, dar i-am acceptat decizia.

-În incheiere, aș vrea să -ti adresezi tu însăți o întrebare și să dai răspunsul...

-Dacă aș fi jurnalistă, m-aș întreba ce pot oferi poporului acestei ţări prin dobândirea cetățeniei române. Și aș răspunde, ca întotdeauna, că vreau să împărtășesc tot ce am mai bun: dragostea mea de libertate, curiozitatea și neînfricarea în fața încercărilor destinului. Vreau să împart starea studentului etern, care învață lecții și beneficiază de toate evenimentele care se întâmplă. Vreau să-mi transmit pasiunea, zelul pentru progres, sinceritatea și determinarea cu care trăiesc. Vreau să împărtășesc emoții plăcute, descoperiri, respect, sprijin, credință, dragoste şi prietenie. Să creez o atmosferă în jurul meu, în care să fim siguri că putem să ne exprimăm, în care să nu ne fie teamă să fim noi înşine. Cam așa. Vă mulțumesc pentru atenție și întrebări, a fost interesant pentru mine să caut răspunsuri din interiorul meu. (18.03.2024)

 

Leonard POPA/ UZPR Bacău