Adnotari la Stiinta Bacau-Medicina Tg.Mures 2-3...

Punct final sau puncte de suspensie?

   La Constanţa, n-au mai ajuns nici turcoaica Pelin Celik, nici argentinianca Natalia Brusso…Câteva fete prezente în tur s-au plictisit de campionatul românesc şi au plecat şi ele fără urmă. La Tomis au rămas, însă, pe lângă cele  şapte jucătoare valide pentru etapa de campionat, ambiţiile şi, uneori, acestea fac cât o jucătoare de top. Partida cu Ştiinţa Bacăului a fost aşteptată cu interes şi încredere că rocada în clasament e posibilă, întrucât invincibilitatea elevelor lui Florin Grapă a dat câteva semne de oboseală. Meciul începe după un scenariu previzibil. Majstorovic, Holness şi Neaga izbutesc puncte direct din serviciu, iar când nu o fac, le ajută preluările defectuoase ale Denisei Rogojinaru şi Luciei Gaido. În aceste condiţii, ratăm  organizarea atacului. Mingile aruncate pe extreme cad ca o ploaie nestăpânită de toamnă. Kremena Kamenova se aruncă după ele ca un salvamar în ape tulburi, dar mai mult nu poate nici ea. In jurul piciorului si-a înfăşurat un bandaj cât clădirea Spitalului Judeţean, semn că rănile care nu se văd se vindecă mai greu… După 25 de minute, constănţencele conduc, deja, cu 1-0 (25-18). În setul al doilea, greşelile de preluare se mută în tabăra gazdelor, iar Mihaela Herlea, intrată în locului argentiniencei Sosa, ştie să profite. Ştiinţa  parcurge distanţa până la 25 cu pasul ştrengarului (5:0, 7:1, 14:6, 18-16, 25-19), pentru că Roxana Iozef trage la fileu ca în poligon şi tabela se echilibrează: 1-1. În al treilea parţial, iese la rampă mezina de pe teren, Cristina Cazacu. La 18 ani împliniţi în iulie trecut, joacă precum o mireasă la nuntă. Serveşte, atacă, face tot ce ştie mai bine…Fetele noastre  se opresc la 21, lăsând impresia că şi-au îndeplinit obiectivul (au smuls constănţencelor primul set pierdut de acestea pe teren propriu) şi gândesc, deja, play-offul, când totul se va relua, practic, de la zero. Setul al patrulea nu sparge monotonia avantajului constănţean, decât spre sfârşit, când studentele au o tresărire de orgoliu şi, de la 14-21, revin la 21-23, salvând două mingi de meci! Deznodământul fusese însă pregătit (23-25), cei de la masa presei având probleme doar cu folosirea punctului de final în cronica partidei. Dacă, totuşi, s-ar fi potrivit mai bine punctele de suspensie? Ne vom lămuri la vară…Nici măcar înfrângerea de pe teren propriu, cu Medicina Tg.Mureş, n-a fost edificatoare. A venit şi a trecut  prea repede. Nici nu am apucat să ne întrebăm de ce am pierdut sau de ce am fi câştigat…

Leonard POPA         

interviu cu handbalista Loredana MATEESCU (Gdynia/ POLONIA)

            Necunoscute, foarte puţin urmărite- chiar şi de cei care au obligaţia să o facă-  fetele noastre din  diaspora handbalistică îşi iau misiunea în serios, contribuind, nu o dată, decisiv la afirmarea formaţiilor de club în care activează. Impânzite în majoritatea campionatelor- mari sau mici- europene, handbalistele române intră pe teren cu aceeaşi determinare cu care o făceau şi acasă, cucerind inimile fanilor şi dreptul la atenţia celor fără idei preconcepute. România din afara graniţelor nu e mai puţin talentată sau dornică de prim-plan. In periplul nostru european, din Cipru şi Grecia, până în Spania, Portugalia şi Feroe, ne-am oprit în… Polonia, la Gdynia, acolo unde am întâlnit-o pe Loredana MATEESCU (n.23.02.1984/ Curtea de Arges/ middle back), una dintre vedetele echipei locale, campioană naţională şi participantă în Cupa Cupelor…

Leonard POPA

-Care ar fi parcursul competiţional al Loredanei Mateescu în campionatul intern?

-Anii de juniorat i-am petrecut jucând la CSŞ Pitesti. Primul antrenor a fost domnul Cătălin Gheţie. Perioada de seniorat am început-o la Constanţa, avându-l antrenor pe Dumitru Muşi (actualul antrenor de la HCM Roman-n.n.), căruia îi multumesc şi acum pentru tot ceea ce m-a învăţat şi trebuie să recunosc că datorită dânsului sunt jucătoarea de astăzi. Tomis Constanţa a fost ca a doua casă a mea. Am evoluat 5 ani la această echipă, după care am plecat un sezon în Turcia şi am revenit încă doi ani tot la Constanţa. De acolo m-am transferat, la începutul sezonului trecut în Polonia…

-Cum de ai ajuns în Polonia, în timp ce majoritatea handbalistelor de la noi  preferă campionatele occidentale?

-Echipa la care evoluam, Tomis Constanţa, avea probleme financiare de un an şi jumătate. Mi-a fost foarte greu să plec, dar Vistal Laczpol Gdynia a insistat mai mult de jumătate de an să vin în Polonia. Am apreciat insistenţa lor şi mi-am propus să încerc, chiar dacă nu era o echipă din campionatele occidentale. De asemenea, m-a încântat faptul că se lupta pentru titlu în campionat, pentru Cupa Poloniei, participând şi în  cupele  europene.

-E un campionat pliat pe valenţele tale sportive sau te gândeşti la altceva, în perspectivă?

-Dorinţa mea este să joc la echipe de top,  să iau parte la întrecerile din Champions League, ceea ce până în momentul de faţă am jucat doar în calificări. In perspectivă, îmi doresc ceva mai mult, deşi momentan sunt mulţumită de performanţele avute cu formaţia poloneză.

-Ai sentimentul că Federaţia urmăreşte evoluţiile handbalistelor noastre care activează în afara ţării? Te-a căutat cineva vreodată de la forul de specialitate?

-Probabil, Federaţia urmăreşte evoluţiile anumitor jucătoare. Sunt foarte multe handbaliste care joacă în alte ţări şi, chiar dacă în trecut au fost selecţionate în naţională, în momentul de faţă nu se mai gândeşte nimeni la ele. Cred că pentru selecţionerul naţionalei este mai usor şi mai sigur să urmărească evoluţia jucătoarelor din campionat. In 2006, am fost şi eu selecţionată la prima reprezentativă, în  lotul lărgit, pentru  Trofeul Carpaţi, dar la sfârşit de sezon, am semnat un contract de un sezon cu echipa din Turcia, Üsküdar Belediyesi,  şi de atunci nu am mai fost chemată la naţională.

-Ce are în plus handbalul polonez faţă de cel românesc? Ce îi lipseste?

-Campionatul românesc, după părerea mea, este mult mai puternic decât cel polonez. In campionatul românesc, echipele sunt mai echilibrate valoric şi ca atare, meciurile sunt de altă valoare. In campionatul polonez, doar primele 5 formaţii se bat pentru locurile fruntaşe.

-De curând, aţi câştigat într-o manieră de senzaţie primul joc din Cupa Cupelor, cu spaniolelele de la Bera Bera, 32-20...Cum caracterizezi partida, din punctul tău de vedere?

-Da.Din fericire, am castigat lejer primul meci cu Bera Bera. Sincer, nu ne aşteptam să fie atât de uşor. Mai jucaseram cu ele la turneul de calificare pentru Champions League, unde Viborg a fost cea care ne-a eliminat. Ne aşteptam la o replică mai bună din partea lor, ţinând cont că ne ştiau stilul de joc. A fost un meci frumos, dar-surprinzător- adversarele au cedat în repriza a doua,  când  datorită greşelilor tehnice pe care le-au făcut,  noi am putut să desfăşurăm  uşor contraatacul. Am câştigat acest meci, dar mai avem de jucat returul în  Spania şi sunt sigură că acolo va fi un meci foarte diferit de cel din Polonia.

-Cât de departe crezi că puteţi ajunge în această competiţie, în care au mai rămas Volgograd, Hypobank Viena...?

-Obiectivul nostru pentr cupele europene este să ajungem cât mai sus. Ne aşteptăm ca următoarea etapă să nu fie aşa de facilă ca  până acum, dar ne dorim foarte mult să ajungem să jucăm una dintre finale. Am vazut rezultatele şi,  într-adevăr,  echipele care au mai rămas în competiţie  sunt, din punct de vedere financiar, mai puternice decât noi. Sperăm să le facem faţă prin evoluţia  din teren.

-Cum percepi de acolo înfrângerea Oltchimului în prima etapă a Ligii Campionilor, acasă, cu Ferencvaros?

-Din păcate, nu am putut să văd live meciul Oltchimului, la aceeaşi oră am avut meciul cu Bera Bera, dar mi-a părut rău pentru  înfrângerea suferită. Personal, eram foarte sigură că Oltchim va câştiga acest meci,  deşi intuiam că va fi un meci foarte strâns, aşa cum a şi fost. Am citit ce au declarat fetele şi înţeleg că nu le-a fost uşor să joace când au văzut că tactica pregatită nu le-a ieşit în meci, aşa cum le-a ieşit la antrenament. Le doresc mult succes în continuare,  sunt sigură că mai au multe de spus în meciurile viitoare.

-Cu cine dintre handbalistele române mai ţii legătura?

-Am foarte multe prietene handbaliste, cu care mai păstrez legătura,  cum ar fi Mihaela Pîrîianu, Ramona Ştefan ( Ploieşti), Aneta Barcan (Bucureşti) ,Cristina Strungaru Rusali (Constanţa), Oana Cîrstea (Braşov), Petrescu Diana, Gabriela Szabo, Ştefania Lazăr (Deva), Geta Vîrtic, Alexandra Cazacu, Diona Avram (fosta jucătoare a Constanţei)…şi ar mai fi câteva nume, îmi cer scuze dacă am omis pe cineva  Majoritatea sunt foste colege de echipă, alături de care am evoluat la Constanţa…

.

Interviu cu Eva DARVAŞ-COVRIG (fostă componentă a celebrei echipe Ştiinţa Bacău)

"Nu poţi să te dedici total unui sport,  dacă ştii că viitorul tău nu are nici o legătură cu acesta"  

*Interviu cu Eva DARVAŞ-COVRIG (fostă componentă a celebrei echipe Ştiinţa Bacău)

…Antrenorul Eugen Bartha  găsea aurul acolo unde unii n-ajungeau nici pe hartă. Aflase într-o zi că, în oraşul unde crosa şi pucul făceau legea, o fată se încăpăţâna cu ambiţie şi talent, cât toţi munţii Harghitei la un loc, să-şi croiască un alt drum spre performanţă. Până s-au prins alţii că în Miercurea-Ciuc handbalul  ţinea ascunsă una dintre cele mai bune jucătoare ale tinerei generaţii, Eva DARVAŞ era deja în tricoul Ştiinţei, la Bacău! Eva a fost pregătită ca un luptător de guerilă cubaneză să ia locul într-o bună zi titratelor ei coechipiere, care după ce îşi făceau datoria în marile bătălii din anii 80, obişnuiau să se retragă pe alte câmpuri de luptă. Eva Gal-Mozsi (astăzi Jensen), Elena Leonte (sub numele de Grolz a jucat în tricoul Germaniei la Olimpiada din 1992), Mariana Oacă-Tîrcă…plecau pe rând. Eva continua să  rămână  la Bacău, să le suplinească şi să le facă uitate, prin forţa braţului său şi a dăruirii cu care a luptat până în ultima sa zi băcăuană...  Bunăoară, SPORTUL BĂCĂUAN a descoperit-o pe Eva DARVAŞ-COVRIG, fostul inter stâng al Ştiinţei, la Alicante, în Spania, ţară devenită, parcă, un exil al fostelor noastre glorii handbalistice  din deceniul al optulea.

Leonard POPA

-Cum a fost începutul? De unde atracţia către handbal, într-un oras în care erau la putere hocheiul şi patinajul? Am locuit 4 ani în Miercurea-Ciuc, dar n-am văzut decât meciuri de handbal masculin în Divizia Judeţeană. Fete n-am văzut jucând…

-Încă de mică, îmi plăceau  toate sporturile şi participam la diferite activităţi sportive  şcolare. Am practicat bob-sanie, patinaj şi am jucat hochei cu băieţii de vârsta mea,  pentru că tatăl meu era arbitru de hochei. Aveam, însă, un vecin pe nume FULOP LASZLO care era antrenor de handbal şi care, în fiecare zi când se întâlnea cu tatăl meu, îl bătea la cap să vin să dau probe la handbal. Aşa  că  într-o bună zi am fost să văd şi să particip la un antrenament. Aveam 14 ani şi uite că am rămas la handbal, lăsând toate celelalte  sporturi deoparte. In 1981, eram în selecţionata  Harghitei şi luam parte la jocurile inter-provinciale. Inainte erau mulţi observatori care căutau tinere talente în zone unde handbalul nu era un sport de masă, cum este Miercurea-Ciuc. De aici, am avut oferte pentru a juca în echipa de junioare a Rulmentului Braşov, unde era antrenor Remus  Dragănescu,  sau la Cluj, unde antrena Dan Cîrjoescu. In 1982, am plecat la Cluj,  absolvind treapta a doua de liceu şi jucând totodată la C.S.S. Cluj Napoca.  In 1984, la sfârşitul campionatului, apare domnul  Tadici de la Zalău, cu o ofertă  pentru echipa de acolo…

-L-ai refuzat  pe Tadici şi ai venit la Bacău…

-După terminarea fazei naţionale de junioare, care se jucase la Ploieşti, ajungând în finală şi câştigând titlul national, m-am pomenit acasă, la Miercurea-Ciuc, cu Eugen  Bartha, antrenorul Bacăului,  dar şi cu Remus Drăgănescu, de la Braşov. Amândoi au încercat să-mi convingă părinţii să mă transfer la echipa lor. Gândind că Zalăul  era prea  departe de casă, în final, am ales Bacăul,  pentru că avea o universitate, oraşul era frumos iar  caracterul antrenorului era diferit faţă de al celorlalţi.

-Era o orientare a sportivelor din Covasna şi Harghita spre Bacău!  Nu spre Tg.Mureş- unde era o echipă bună, nu spre Odorhei- unde existase o echipă cu tradiţie, nu la Cluj...capitala Ardealului! Fetele-şi ce fete !- veneau la Bacău. Cui sau cărui fapt i se datorează asta?
-Datorită lui Eugen Bartha! Dânsul a fost acela care a ştiut să ne convingă să facem  handbal profesionist şi să ne  creăm un viitor, venind la Bacău şi jucând într-o echipă universitară.
-In 1984-1985, erai la Bacău, în echipă cu Vasîlca, Târcă, Gal (Moszi), Lunca...Am câştigat titlul atunci, fără probleme. Am ratat, însă, Cupa, în faţa Iaşului (locul 6 în campionat!). Cum decurgeau antrenamentele cu Eugen Bartha, ce-ţi mai aminteşti despre el?
-A fost ceva extraordinar!  Eram doar în primul an la Bacău şi  câştigam campionatul,  învăţând practic  handbal,  de la un antrenor exigent. Cu el  nu mergea să persişti în greşeală, te ajuta să avansezi,  te corecta şi îţi explica ceea ce nu-ţi reuşea, se interesa de viaţa ta în afara terenului de joc.  Ce mai,  cred că a fost singurul antrenor al Bacăului căruia nu i se putea reproşa nimic! El a fost acela care a pus baza handbalului feminin.
-A urmat o perioadă foarte bună pentru tine, fiind convocată de mai multe ori la loturile naţionale de tineret...In 1984, te-am văzut la Trofeul Carpaţi desfăşurat la Bacău. Erai în echipa aceea cu Steluţa Rupa, Liliana Ţopea, Denisa Romete...A fost o generaţie bună care promitea mult, dar care n-a confirmat până la capăt..Cum comentezi perioada respectivă?
-Problema la lot era că fiecare antrenor avea favoritele lui şi doar pe lângă acestea mai  existam şi restul…Se treceau cu vederea multe lucruri, în cazul jucatoarelor care proveneau de la cluburile unde selecţionerii erau antrenori. Cine a stat la lot ştie despre ce vorbesc. Nu era o colaborare între prima echipă şi tineret. Când ceva nu funcţiona sus, nu-şi arunca nimeni privirea spre generaţia următoare. Eu cred că, treptat, se puteau introduce jucătore tinere la lotul de senioare,  menţinându-se  nivelul  mondial.

-In 1985, participi cu Naţionala, la Seul, la Campionatul Mondial de tineret. Din echipă, mai făceau parte Esztera Laszlo, Gabi Horga, Lidia Butnăraşu, Corina Nisipeanu… Antrenori, Drăgănescu şi Bădulescu...In final, locul 7, dar am bătut Norvegia şi Iugoslavia...Tu ai jucat în 4 meciuri şi ai marcat 7 goluri...Puteam mai mult? Incepea să se facă diferenţa între handbalul nostru feminin şi celelalte puteri handbalistice, la nivel de tineret şi junioare?                                                         

-Da, se putea face ceva mai mult! Cel puţin locul doi sau trei, întrucât primul era asigurat mai mereu  URSS-ului. Păcat că la naţională nu era o continuitate de tehnicieni. A fost o generaţie bună de jucătoare, acelea născute în perioada 66-67-68-69. A lipsit, totuşi, cineva care să le şlefuiască talentul incontestabil. Diferenţa dintre noi şi celelalte competitoare? Noi  eram o adunatură de handbaliste care încercau să demonstreze ceea ce ştiam şi învăţam de la cluburi, nu aveam um model handbalistic, care să ne fi călăuzit prímele reguli de viaţă sportivă. Era o luptă de supravietuire pentru toate, eram inocente din toate punctele de vedere! Dar nu eram răutăcioase, nu ştiam şi nu pretindeam  multe lucruri! Noi ne uitam şi ne comparam cu celelalte echipe din lume  care erau prezente în competiţie şi singurul lucru pe care-l  puteam face  era să ne gândim la deosebirile faţă de alţii, nu să le şi comentăm! Atunci credeam că totul se va schimba în viitor. Dar standardul de la lotul nostru era total  diferit faţă de ce vedeam la alţii. Condiţiile de antrenament si de alimentatie erau modeste, nu aveam nici măcar leocoplast sau spirt pentru accidentările uşoare. Trusa de prim ajutor era invizibilă!  Singurul lucru ce ne prisosea era REFLEX (o alifie specifică-n.n.). Se cerea mult şi se ofereau puţine în schimb. Totul se baza pe ce ştiai tu de la clubul tău de origine. Şi, cum erau multe stiluri de joc, cine crezi că jucau? Acele fete care erau din echipa de unde erau antrenorii lotului. Tot timpul se ierarhizau jucătoarele în funcţie de golurile marcate,  nu după munca în echipă, nici după  eficienţa în aparare sau atac. Eu jucam cam tot timpul în apărare, nu prea apucam să marchez…

-În 1985-1986,  câştigăm şi Cupa şi campionatul, dar cu alţi antrenori, cu Mengoni şi Petrea…Bartha a plecat, urmat de Eva Gal, la Tg.Mureş, unde avea să pună bazele unei noi echipe puternice, Mureşul...Cum a fost despărţirea de Bartha? De ce a plecat de la Bacău? Voi, jucătoarele, cum aţi resimţit această despărţire?
-Meritul câştigării Cupei şi campionatului  înca era al lui Bartha. Noii antrenori  au preluat o echipă care, deja, avea bazele puse si un stil propriu de joc. Personal, aveam tot timpul contact direct cu antrenorul Bartha, întrucât  în 1987 dorise să mă transfere la Mures. Plecarea  lui  de la Bacău a fost legată de sănătatea sa precară, de gropile pe care le săpau ceilalţi din jurul său,  pentru a-i ocupa postul de antrenor.

-În 1986-1987, câştigăm campionatul, dar pierdem Cupa, cu noua echipă a lui Bartha, Mureşul...A fost răzbunarea maestrului? Sau începe declinul în handbalul băcăuan? In 1987-1988, pierdem şi Cupa şi campionatul, ambele fiind câştigate de Mureşul Tg.Mureş!
-Nu a fost nicio răzbunare a maestrului! Pur şi simplu, s-a format o echipă nouă, după un stil de joc eficient, impus de un antrenor cu sănătoase principii proprii, care a vrut să  repete experienţa băcăuană la Tg. Mureş. Neputinţa Bacăului de a menţine acelaşi stil, după plecarea lui Eugen Bartha, când  au venit şi au plecat mulţi antrenori, fiecare cu câte o idee nouă, cu favoritele sale titulare de drept, a condus la coborârea şi, în final, la doborârea ştachetei de performanţă.

-In 1988-1989, terminam campionatul pe 3, dar câştigam Cupa Cupelor, în finală cu formaţia sovietică  Kuban Krasnodar. Ce îţi mai aminteşti din cele două meciuri cu rusoaicele?
-In aceşti ani, au fost multe momente de fericire şi dezamăgire în viaţa mea… Câştigarea Cupei Cupelor, când nu am apucat să joc finala acasă, din cauza unor persoane care, la vremea respectivă, ma invidiau prosteşte, din mai multe motive, a fost unul dintre momentele neplăcute! In acel an,  s-au întâmplat multe lucruri, prea multe! Unele se pot comenta, altele nu, deoarece  se poate face mult rău la diferite persoane, care se cred maeştri ai handbalului, dar care, ca oameni, nu au nicio valoare.  Să revenim, însă,  la întrebare… S-a făcut un pas mare, pentru a ajunge în finală, după dubla manşă  cu formaţia din R.D.Germană, Rostock pe Don. Atunci s-a văzut clar că avem forţa necesară jucării unei finale de cupă europeană si, de ce nu?, posibilitatea de a o câştiga.  Norocul ne-a ajutat ca, până în finală, să nu ne întâlnim cu echipa sovietică, văzută drept marea favorită. In dubla manşă cu Krasnodar,  am jucat primul meci în deplasare şi returul la Bacău. Din păcate, aşa cum am spus, meciul decisiv l-am văzut din afara terenului de joc. Cuiva de club nu-i venea bine  pe chelie  să stau, cel puţin ca rezervă, pe bancă. Deveneam mama primului meu băiat  în septembrie, un copil minunat care acum joacă şi el handbal, deci nu am putut trăi acea victorie unică din viaţa oricărui sportiv pe terenul de joc, ci doar ca spectatoare!  Ce să-ţi spun? Am trăit finala  pe jumătate, dar m-am bucurat pentru fete, căci meritam, după atâta muncă,  să putem aduce prima bucurie în handbalul feminin băcăuan. Nu ştiu câţi ani trebuie să mai treacă, pentru ca Bacăul să mai realizeze o asemenea performanţă!

-Ce s-a întâmplat după plecarea de la Bacău? Unde ai mai jucat?                                                    -In primii ani de după revoluţie, a început destrămarea echipei de handbal. Refuzul conducerii de  club de a avea grijă de jucătoare,  rapacitatea unor persoane din conducere de a se  îmbogăţi rapid,  cu mărci şi dolari, făcând negoţ pe spatele clubului, au fost cauzele principale ale declinului. Eu mi-am plătit cu banii mei dezlegarea de la club! In 1991, participam la un turneu în Germania şi Spania,  invitaţi fiind de echipa Laurei Lunca. La întrecere, lua parte şi o echipă, Elda Prestigio,  care activa în liga a doua,  cu obiectiv de a urca  în prima divizie spaniolă. Ei bine, prin Laura, m-am transferat la această formaţie, unde am jucat 3 ani.  În primul an, am ajutat echipa să urce în prima categorie, iar  în ultimul,  să  joace în Cupa Spaniei (Copa del Rey),  ajungând pentru prima dată în sferturi de finală. În perioada 1994-1995, am jucat în Alicante (Union Alacantina), iar în  1995-1996, doar   jumătate de campionat, deoarece am născut aici al doilea băiat, în1996. În sezonul următor, am revenit la aceeaşi echipă, care şi-a schimbat doar numele, Mar Alacant. De aici, m-am retras din activitate în 2002, dar  în 2003,  având titlul de antrenoare de handbal,   încep să antrenez echipa de cadete şi junioare a clubului. În acest răstimp, conlucrez  cu antrenorul Gheorghe Sbora (actualmente, în Cipru-n.n.) care antrena prima echipă. În Elda, m-am ocupat de o echipă de băieţi juniori, (2006-2007) şi copii la nivel şcolar.     

-Astăzi, mai ai vreo legătură cu handbalul?
-Da, urmărind evoluţia copiilor mei în handbal şi încercând să aplic din cunoştinţele mele handbalistice  amândurora. Ei au handbalul în sânge, le place…Doar au crescut în jurul unui teren de joc, uitându-se la handbal! Îl practică, însă,  din plăcere,  fără grija pe care am avut-o eu, de a trăi din handbal…

-Revin la putere ţările din fosta Iugoslavie? Mai pot pierde ţările nordice supremaţia? Uite ce s-a întâmplat la ultimul Campionat European…
-Cred că în aceste ţări a fost un schimb de generaţie,  dar încetul  cu încetul, vor reveni în prima linie, datorită cunoştinţelor foştilor handbalişti şi handbaliste, ce au început să  predea ştafeta prin cunoştinţele lor viitoarei generaţii. Nici fostele ţări iugoslave, nici acelea nordice nu şi-au spus ultimul cuvânt. Ceea ce în România nu se întâmplă încă!

-In ţară, când ai  fost ultima dată?

-Cred ca în 2002. E ca la noi, vacanţa de vară e scurtă şi, mai  tot timpul, nu avem aceleaşi zile de vacanţă toată familia împreună.

-Ştii că Bacăul e acum în a doua divizie şi nu prea se mai întrevede un viitor strălucit? Dacă mâine ţi s-ar încredinţa echipa şi ţi s-ar fixa ca obiectiv revenirea în prim-planul handbalistic, cu ce ai începe? Care ar fi primele măsuri pe care le-ai lua?
-Câteodată, urmăresc ştirile de pe  internet  şi văd ce se  întâmplă la Bacău, a doua mea casă. Astea sunt vorbe mari  de a antrena echipa. Cred că ai acolo multe persoane la rând care urmăresc să ajungă antrenori la fete, dar…Inceputul e de jos, să se pornească de la bază, să fie educate fetele de mititele că efortul depus  azi este pentru ca mâine să trăiască bine. Nu poţi să te dedici total unui sport,  dacă ştii că viitorul tău nu are nici o legătură cu acesta.  Cu ce aş începe? Buna întrebare!  Este nevoie de o selecţie la nivel şcolar, dar să aibă cine să se ocupe de asta  şi obligatoriu să-i placă handbalul.  In ziua de azi,  asta nu mai există. Aşa că, la treabă cu lumea căreia  îi place handbalul şi are de gând să i  se sacrifice!  Cred că prima dată aş pune preşedinte pe cineva   cu bani, cum ar fi  DEDEMAN. Nu ştiu cine este ca persoană, dar atâta timp cât are bani să sponsorizeze naţionala de fete, ar trebui să aibă bani şi pentru echipa Bacăului, oraşul unde atâta lume l-a ajutat direct sau indirect să fie cine este. Cred că proprietarul  Societăţii DEDEMAN era vânzător la depozitul de mobilă…Nu crezi că am dreptate?  Să nu aducem în discuţie băieţii de la Stiinţa… CU BANI SE FAC TOATE!  Uite, la Vâlcea, au bani să aducă jucătoare din Spania şi nu sunt ieftine, crede-mă. In Spania au adus jucătoare şi antrenori şi tot ce au avut nevoie, la începutul anilor 90…Cât timp  au avut bani,  toate au mers bine, iar  când s-a terminat cu banii, gata,  le vând afară.  Parcă seamănă cu ce s-a întâmplat la  Ştiinţa Bacău! 

Interviu cu voleibalista Vali RUSU (Alba Blaj)

Vali RUSU, regina din Mica Romă:

“Bacăul este o emblemă a voleiului feminin românesc!”

…Vali RUSU, componenta formaţiei- revelaţie a actualei ediţii de campionat, Alba Blaj, ar putea fi un lider de echipă, indiferent unde ar evolua. Jucătoare cu personalitate, care nu cedează, cu una cu două, lupta la fileu,  Vali are o carieră sportivă ancorată şi în palmaresul Ştiinţei, pentru care a jucat o perioadă, nefiind uitată nici astăzi de suporterii băcăuani.

Leonard POPA

-Vali, unde ai descoperit mingea de volei? Care ţi-a fost traiectoria sportivă?

-Am început voleiul în orasul meu natal, Topliţa (judeţul Harghita-n.n.), la vârsta de 14 ani, cu profesorul Marius Macarie, cel care mi-a fost antrenor la junioare timp de 5 ani si care îmi este antrenor şi  în prezent, la Volei Alba Blaj. După ce am terminat junioratul, am jucat la Târgu-Mureş, a doua mea casă, după care au urmat Penicilina Iaşi, Ştiinţa Bacău şi SCMU Craiova,  iar acum Volei Alba Blaj…
-Aşadar, când a fost primul contact cu Bacăul?

-Se ştie foarte bine că Bacăul reprezintă o emblemă a voleiului românesc, iar în perioada când activam acolo,  la junioare, se desfăşura şi pregătirea lotului naţional, din care am făcut şi eu parte.

-Cum ai caracteriza perioada băcăuană?

-Pot să spun că am învăţat foarte multe la Bacău şi, totodată, ţin să-i mulţumesc pe această cale  domnului Florin Grapă. Perioada petrecută la Bacău a fost una pozitivă pentru mine, deoarece am lucrat la un alt nivel.
-Acum, joci la Blaj, o nou-promovată surprinzătoare. Care e secretul ascensiunii echipei din Mica Romă?

-Cu siguranţă,  totul se datorează domnului primar Gheorghe Valentin Rotar, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil. Aş vrea să mai precizez că o mare contribuţie în ascensiunea noastră o au suporterii, care vin în număr foarte mare, meci de meci, şi creează o atmosferă superbă-după părerea mea, unică în ţară,  în momentul de faţă. Cred că am demonstrat că se poate face performanţă şi intr-un oraş mic. Atâta timp cât există susţinere şi bunăvoinţă, sunt convinsă că Blajul va fi o prezenţă frumoasă în voleiul românesc.

-Cum ţi se pare actuala ediţie de campionat? Care ar fi plusurile şi minusurile sale?

-Acest campionat este unul destul de disputat, drept dovadă ca au fost unele surprize, şi cred că vor fi până la final.  Plusuri si minusuri vor exista întotdeauna, dar important este că încet-încet ne apropiem şi noi mai mult de pofesionalism.
-Cum vezi configuraţia finală a campionatului?

-Greu de spus.Nu mă hazardez, deocamdată, în pronosticuri.
-Aţi întâlnit deja în câteva rânduri echipa din Bacău. Ce impresie ţi-au lăsat jocurile cu Ştiinţa?

-Cum am mai spus, Bacăul este una din echipele de top ale campionatului, cu jucătoare valoroase.  Bineînţeles că meciurile împotriva Ştiinţei sunt dificile,  deoarece întâlneşti o echipă bine aşezată în teren.
-E benefică prezenţa tot mai numeroasă a stranierelor în campionatul nostru intern?

-Este foarte bine că unele cluburi reuşesc să transfere jucătoare străine, întrucât acestea cresc valoarea campionatului.
-Ce se întâmplă la nivel de Naţionala? Realizăm şi jocuri bune, dar clacăm pe ultima sută de metri...

-Cred că în viitor vom avea mai multe de spus cu echipa naţională, dacă se va continua pregătirea junioarelor în centre de excelenţă,  aşa cum s-a început aici, la Blaj,  şi la Târgu-Mureş.

-Cum te vezi peste 10 ani ?

-Nu obişnuiesc să-mi planific viaţa, dar asta nu înseamnă că nu am ţeluri. Sper să fiu sănătoasă şi poate că atunci când voi renunţa la cariera de jucătoare, mă voi apuca de antrenorat.

Interviu cu fostul mare antrenor de handbal băcăuan Alexandru MENGONI

„…Nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul!”

*Interviu cu fostul mare antrenor băcăuan de handbal Alexandru MENGONI

…Era mai talentat decât Gaţu, cu care juca pe acelaşi post, dar a luat trenul de la Bucureşti şi a adus handbalul în 11 pe malurile Bistriţei…A făcut parte din una dintre cele mai bune echipe ale provinciei handbalistice a anilor ‘60, Dinamo Bacău…A fost antrenorul pe care Eugen Bartha l-a lăsat în locul său  să ducă gloria Ştiinţei mai departe…A creat 7-le care avea să câştige Cupa Cupelor în 1989, cel mai important trofeu sportiv al Bacăului, la jocurile colective…Autorităţile de atunci au încercat să prezinte o altă realitate, n-au reuşit nici ele până la capăt…Are har, ambiţie, amintiri  şi experienţă cât toţi antrenorii oraşului la un loc…Dacă i s-ar da o echipă pe mână, în doi-trei ani, s-ar bate la titlu…Din păcate, de tot atâţia ani, n-a mai călcat în nicio sală de sport din România, nu l-a mai căutat nimeni…Ignoranţa celor care nu-şi cunosc  şi nu-şi respectă trecutul l-a înfrânt…Sper că nu l-a şi învins.. Numele lui: Alexandru MENGONI!

Leonard POPA

-1962…Până în acel an, handbalul băcăuan înregistrase un singur succes notabil. În 1950, o echipă feminină de handbal în 11, foarte puţin cunoscută astăzi, Locomotiva Bacău, a ocupat locul 4 în ierarhia naţională.  Dumneavoastră aţi luat trenul şi aţi venit cu totul aici.  Puţini ştiu acest episod. Detaliaţi-l vă rog…

-În anul acela, Lascăr Pană făcuse o echipă de handbal la Bacău. Încă se mai juca în 11, dar România era campioană mondială, şi la băieţi şi la fete. In perioada 1956-1964, handbalul românesc a dominat lumea. A trecut foarte uşor de la handbalul în 11, la cel în 7. Nu putea nimeni să i se împotrivească. Eu eram sergent-major şi jucam la Dinamo. Făceam, însă, parte şi din lotul naţional de tineret. Pe postul de conducător de joc, mulţi mă vedeau mai talentat decât Gaţu. Eram mereu adversari cu echipa lui şi îi învingeam fără probleme. Când am plecat la Bacău, Mozer, celebrul handbalist, coleg  la Dinamo, n-a vrut să mă lase. Am ajuns, însă, aici.

-Despre Mozer s-a spus că ar fi fost cel mai talentat handbalist român, mai talentat decât Gruia. Cum era ca om?  Generaţia mea l-a prins foarte puţin. Mi-l amintesc de la Campionatul Mondial din 1967, când stătea stânjenit pe banca de rezerve…Deşi am  luat bronzul atunci, nu s-a bucurat nimeni. Mersesem în Suedia în postura de campioni mondiali, titlu obţinut în 1964. Competiţia se disputa din 3 în 3 ani…

-Mozer, pe lângă faptul că era un handbalist extraordinar, era şi un mare hâtru. Făcea o grămadă de glume. Prin 1960, am inaugurat un teren în aer liber la Călăraşi şi am jucat lotul de tineret, din care făceam şi eu parte, cu lotul naţional de seniori. Ei aveau porţii duble la masă, noi mai puţin, dar pe teren, eu le-am dat o grămadă de goluri. Noaptea, în dormitor, după ce am adormit extenuat, Mozer mi-a pus gheaţă în pernă…M-am trezit strănutând, dar acela a fost ca un botez…Hans Mozer juca inter şi a fost campion mondial cu echipa în 1961 şi 1964. La ediţia din 1964, desfăşurată în Cehoslovacia, a fost golgeterul turneului cu 32 de goluri.  Practic, lui i se datorează acel titlu mondial.

-Aţi venit, aşadar, la Bacău…Ce echipă avea Dinamo atunci, vă mai amintiţi?

-Era o echipă care, în ciuda schimbărilor repetate, cu handbalişti care veneau şi plecau peste noapte, rămânea mereu în primele locuri, după Steaua, Dinamo Bucureşti şi Timişoara. La Bacău, erau mulţi tineri, Anca, Negovan, Isaur, Betendorf…Majoritatea provenea  de prin Banat, unde erau mulţi etnici germani. Aceştia au introdus handbalul România. Când am câştigat primele titluri mondiale la fete şi la băieţi, Federaţia germană şi-a trimis oamenii la Bucureşti, să vadă care e secretul performanţei. Când au văzut că avem o singură sală omologată, Floreasca, s-au ruşinat. Ei cu infrastructura sportivă, noi cu talentul nativ. Nu ne puteau face faţă. Ne năşteam cu handbalul în sânge…

-Da, cred că aveţi perfectă dreptate, dacă e să citim loturile naţionale de atunci, la fete şi la băieţi, ai impresia că sunt selecţionate germane: Tellman, Redel, Kunst, Hnat, Irene Ghunter, Maria Scheip, Mora Windt, Magda Haberpursch…La Bacău, se consolida, însă, handbalul masculin. Fetele încă nu începuseră marea performanţă. În 1967, se întâmplă însă ceva important în oraş. Formaţia de fotbal Dinamo Bacău reintră în circuitul primei divizii, graţie unui lot de excepţie, dominat de Emerich Dembrovschi, handbaliştii de la Dinamo Bacău ocupă locul 3, în clasamentul primei divizii, cu Papp, golgeterul competiţiei- marcator a nu mai puţin de 100 de goluri-, iar fetele de la Textila Buhuşi promovează în Divizia A.  A fost 1967 anul de graţie al sportului băcăuan?

-Se poate spune şi aşa…La Bacău, toate sporturile  luaseră un avânt puternic. Începeam să contăm tot mai mult în competiţiile naţionale. In 1966-1967, Steaua era pe val. Incă mai jucau Otto Tellman (a murit la începutul anului în curs, în Germania, ţara sa natală, unde se retrăsese după pensionare-n.n.), Bulgaru, apăruse Gruia…Pe stadionul din Parc, unde ne disputam partidele de acasă, a fost un meci de senzaţie. In min. 16, bucureştenii conduceau cu 3-1. Scorul nu trebuie să surprindă. Pe vremea aceea, se penaliza  foarte greu jocul pasiv. Dacă aveai abilitatea să plimbi mingea, puteai sta şi 10 minute în atac. Ei bine, din momentul acela, Steaua n-a mai înscris nici  măcar o dată. Am câştigat meciul cu 6-3! De ciudă şi ruşine, steliştii în frunte cu antrenorul Kunst-Ghermănescu au tăiat-o la gară imediat după meci, prin spatele stadionului, să nu dea ochii cu spectatorii, care veniseră  la meci să-i vadă la lucru şi pe campionii mondiali din 1964…In anul următor, Steaua avea să cucerească Cupa Campionilor, după ce a învins pe teren neutru, în Germania, reprezentanta Cehoslovaciei, Dukla Praga (13-11, la Frankfurt pe Main…Formaţia bucureşteană era antrenată de Octavian Niţescu, cel care, în scurt timp, avea să sufere un infarct fatal, în timpul unui antrenament cu echipa pe Stadionul Tineretului, unul dintre primele decese întâmplate pe un stadion din România-n.red).  Şi cu Dinamo ne-am vândut scump pielea, la Bucureşti. Am jucat pe Velodrom şi, la 6-6, Horobăţ a înscris golul 7 pentru noi, în ultimul minut. Toţi dinamoviştii au sărit pe arbitru să anuleze golul, a fost un scandal enorm. Până la urmă, s-a modificat foaia de arbitraj, la vestiar, după meci, şi rezultatul a apărut 6-6. A fost partida  portarului nostru Puiu Ioil, care a apărat senzaţional, şi al lui Horobăţ, autorul a 5 goluri din 7!

-Ce mai ştiţi de cei doi? Pe primul l-am cunoscut şi eu, era băcăuan, locuia în spatele Pieţii Centrale…Soacra lui deţinuse Cinematograful Flamura Roşie, în centrul oraşului.

-Nu am mai ţinut legătura, am auzit că, la un moment dat, a plecat în Israel.  Horobaţ a murit în mizerie, la Iaşi, uitat de toată lumea, deşi a fost un talent uriaş. Şi acum îmi amintesc ziua în care a venit la Bacău, să se legitimeze la noi. Când a intrat la Abator, unde luam masa împreună cu fotbaliştii, purta bască pe cap şi ne-a întrebat direct: „Mă, care sunteţi handbalişti? Vreau să joc la voi!”…Spre surprinderea noastră, care începuserăm să râdem, Lascăr Pană i-a spus imediat „Hai, vino!”. Îl ştia de pe la Iaşi, unde jucase la un liceu de construcţii. Ce jucător! Avea palmele ca o lopată. Arunca la poartă, de-i sărea braţul din încheietură. Pe atunci, nu erau medicii şi tratamentele de azi. Acum, la cea mai mică accidentare, te şi duci la operaţie în străinătate. Uite-o pe Cristina Neagu de la Oltchim…Pe Horobaţ îl învăţase unul cum să-şi pună umărul la loc şi, după meci, în vestiar, se „opera” singur, fără să crâcnească. L-am văzut de nenumărate ori făcându-şi operaţia asta…

-Aţi fost coleg de echipă şi cu alţii, astăzi, antrenori cunoscuţi…Cu Milovan, de exemplu, şi pe dânsul l-am avut invitat în paginile „Sportului Băcăuan”…

-Milovan era un inter de excepţie. Avea însă o mare pasiune, porumbeii. Dacă îl scăpam în târg, uita de meci. Stătea ore întregi şi îi admira acolo. Şi el era bănăţean, s-a retras acasă, după un timp, devenind un antrenor cunoscut.

-Cum erau antrenamentele cu Lascăr Pană? Era o persoană inflexibilă, cum se spunea?

-Lascăr Pană impunea nişte antrenamente empirice. Ne obliga să alergăm câte 20 de kilometri, de la teren până la Letea şi înapoi. Căuta să-l imite în toate pe Oprea Vlase. Odată ne-am revoltat, am adus paturile de dormit, mulţi dintre noi fiind militari în termen sau în Miliţie stăteam în unităţile Ministerului de Interne- şi le-am aliniat pe teren, ca într-un dormitor. A ieşit scandal, ne-au băgat la arest şi ne-au interogat la Securitate. Lascăr Pană avea pe cineva la Ambasada Greciei şi era  susţinut politic. Întotdeauna i se dădea dreptate.

-În 1968, v-aţi retras…

-Da, terminasem Facultatea şi visul meu era să devin antrenor. In 1969 eram, deja, la CSS Bacău. Antrenam o echipă de junioare, din care cea mai talentată era Diana Lupescu, viitoarea mare actriţă. Juca extremă dreapta, un adevărat lider de echipă. Din păcate, în clasa a 12-a s-a îmbolnăvit şi a fost nevoită să renunţe la handbal. Ar fi ajuns, însă, o sportivă excelentă.

-Aţi tot continuat la CSS Bacău, până aţi ajuns secundul lui Eugen Bartha, la Ştiinţa...

-Prin 1975, directorul Baciu de la DJATM se mută de la Buhuşi la Bacău şi îşi doreşte să facă o echipă mare de fete aici. Îl aduce cu el şi  pe Eugen Bartha, antrenorul pe care îl luase de la Petroşani şi care ocupase cu Textila locul III, în prima divizie (1973-1974). Cu ceea ce se adusese de la Buhuşi şi cu ceea ce aveam eu la CSS Bacău, am creat   o echipă care, în ediţia 1978-1979, a adus titlul naţional la Bacău. Din prima formaţie-campioană a Ştiinţei, le amintesc pe portarul Ioana Beligan-Vasîlca, pe Viki Amarandei-golgetera campionatului, Riţa Florea, Cati Marian, Lili Văcaru-actuala doamnă Tadici, descoperită de mine la o şcoală de pe Câmpul Poştei. Imi amintesc că, în sezonul acela,  pe 2, a venit Constructorul Baia Mare, antrenată de Pilică Popescu, cel care avea să pună  bazele Oltchimului (pe atunci, Chimistul-n.n.), cu jucătoare transferate de la Bacău. În 1979-1980, repetăm isprava, dar în anul următor, Braşovul lui Remus Drăgănescu trece în faţa noastră, iar eu revin la CSS Bacău. In 1985, Bartha se mută la Tg.Mureş şi preiau Ştiinţa alături de Costel Petrea, doi ani, în care recucerim titlul. Urmează, apoi, o altă plecare şi încă o revenire, la începutul lui 1988. Nu stau decât trei luni, întrucât la o deplasare în străinătate, am un conflict cu vedeta echipei de atunci, Mariana Oacă-Tîrcă (actuala antrenoare a formaţiei braşovene-n.n.) şi, la întoarcerea la Bacău, sunt demis, considerându-se că e mai bine să fie sacrificat antrenorul. Imi ia locul Mihai Pintea, care va câştiga, cu aceeaşi echipă, fără să schimbe nimic, Cupa Cupelor…

-Reveniţi, totuşi, pe banca tehnică a studentelor în 1990, după Revoluţie…

-Da, când ne clasăm pe locul 2, apoi, în anul următor cucerim titlul, ultimul din palmaresul clubului, alături de Eugen Cucu (1991-1992, n.n.).

-Urmează celelalte echipe din cariera dvs…, IMU Bacău,Vâlcea, Săvineşti, Buzău,  dar la Ştiinţa nu v-aţi mai întors. În 96-97, aţi pus umărul la câştigarea titlului  şi Cupei cu Oltchim, în 2000-2001-locul al treilea în campionat cu Fibrex…Cele mai frumoase momente cred că au rămas totuşi partidele din Cupele Europene, jucate cu Ştiinţa în anii 80…

-Sunt jocuri care nu se uită. De pildă, duelurile cu sârboaicele de la Radnicki Beograd, la care evolua şi Svetlana Kitic, considerată cea mai bună jucătoare din lume la vremea respectivă….Îmi amintesc că, după meciul de la Bacău, la protocolul organizat la Restaurantul Decebal, s-a organizat şi un concurs de dans, un kazaciok, la care au participat Moriko Torok de la noi şi Svetlana Kitic de la ele…A câştigat  sârboaica, deşi nici Moriko a noastră nu s-a lăsat mai prejos. Apoi, finala de Cupa Campionilor din 1986, cu Spartak Kiev. Se întâmplase după accidentul nuclear de la Cernobîl (26 aprilie-n.n.). Când am jucat meciul retur de acolo, nu cunoşteam proporţiile dezastrului, întrucât în ţară nu se făcuse prea multă vâlvă. Probabil, autorităţilor le era teamă ca nu cumva să nu facem deplasarea. Se considera că o echipă aşa mare ca Ştiinţa nu trebuie să se teamă de o…explozie nucleară!

-Aţi pomenit de Moriko Torok…Vă pun o întrebare dificilă. Cine a fost, în opinia dvs., cea mai valoroasă handbalistă română din istorie? Ea –aşa cum au afirmat mulţi- sau Mariana Tîrcă? Amândouă au jucat la Bacău…

-Moriko era genul de jucătoare care, până nu înscria 15 goluri, nu se liniştea. Era în stare să sară la gâtul arbitrilor să prelungească meciul, numai  ca să-şi facă ea norma…Cred, totuşi, că Mariana Tîrcă a fost peste tot ce a evoluat vreodată în campionatul României…

-Care ar fi formaţia  de vis pe care aţi antrenat-o în toată această perioadă?

-Aceea cu Ioana Vasîlca, Filofteia Daniloff, Mariana Târcă, Lidia Drăgănescu, Lenuş Ciubotaru, Adriana Popa, Laura Lunca, Marilena Petrea, Eva Darvaş…Primeam greu gol şi aveam atacul  orientat  pe diagonală. Atacam mereu oblic, punându-ne adversarele în dificultate. Toate jucătoarele stăpâneau perfect tehnica de aruncare la poartă, toate se apărau exemplar.

-Avansaţi o soluţie pentru ca echipa de handbal feminin a oraşului să revină în prim-planul competiţional…Ce aţi întreprinde imediat, dacă aţi fi antrenorul echipei?

-Aş lua-o de la capăt. Aş căuta tot ce e mai bun şi de perspectivă pe o rază de 100-200 km în jurul Bacăului şi aş face o nouă echipă. Şi acum sunt convins că handbalul se pliază foarte bine pe ceea ce pot face fetele din Moldova. Ele nu evită lupta directă cu adversarul, sunt mai bărbătoase din fire.

-Nu v-a  căutat nimeni să vă propună aşa ceva?

-Nu şi nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul. Nu m-a căutat nimeni nici când s-au aniversat 40 de ani de la înfiinţarea clubului. Am citit în ziare că s-a organizat aşa ceva.

-Dar nu v-a mai văzut nimeni, nici măcar  la sală…

-Nu, pentru că de vreo 4 ani de zile, n-am mai călcat în nicio sală de sport din România. Experienţa de la Buzău, unde am fost ultima dată, a pus capac la toate. O jucătoare care a fost şi pe la Bacău, jumătate de an, suficient timp ca echipa să retrogradeze şi apoi să se desfiinţeze, a făcut tot posibilul să plec de la echipă. Nu-i convenea să se antreneze, iar formaţia să aibă nişte obiective clare. S-a tot plâns şefilor că antrenamentele sunt prea istovitoare, până ce aceştia i-au dat dreptate. N-a durat mult şi echipa a alunecat pe tobogan. Aşa se face antrenorat în România!

-