“Campionatul
Romaniei este unul dintre
cele mai puternice din lume!”
*...susţine handbalista Iryna SHUTSKA (HC Dunarea Braila))
Una dintre cele mai experimentate handbaliste ale primei divizii din
România este Iryna SHUTSKA, internaţionala ucraineană poposită pe malurile
Dunării, la Brăila, după o descindere de un campionat la Bacău…Persoană extrem
de inteligentă şi un interlocutor deosebit de plăcut, Iryna a găsit răgazul să
ne răspundă la câteva întrebări “retrospective”, înaintea confruntărilor
continentale cu care o aşteaptă finalul anului, când va fi prezentă cu naţionala Ucrainei (“sora” României, dacă îi
revedem componentele, vom remarca imediat că multe dintre acestea sunt sau au trecut prin liga noastră
naţională!) la Europenele din Serbia.
Ecourile prezenţei sale la Bacău au rămas, însă, vii, întrucât seriozitatea şi
devotamentul cu care Iryna a înţeles, întotdeauna, să pledeze în favoarea
sportului, sunt un exemplu pentru fiecare dintre sportivii mai tineri…
Leonard POPA
-Iryna, când şi cum te-ai
apropiat de handbal?
-Am început să practic handbalul la 13 ani.
Primul contact cu acest sport a fost în timpul orelor de educaţie fizică, la
şcoală. La un moment dat, am început să-l îndrăgesc şi i-am spus profesorului
că doresc să exersez mai mult. Mare mi-a fost bucuria când am aflat că, în
câteva zile, va veni la şcoala noastră un antrenor care va selecţiona fete
pentru o echipă. Pur şi simplu, nu mai puteam dormi noaptea, mă gândeam numai
la momentul respectiv! Îmi doream enorm să joc, într-un tricou cu număr pe
spate, aşa cum vedeam la televizor. După câteva zile, am început
antrenamentele…După două luni, am primit primul premiu din viaţa mea de
handbalistă! Cea mai bună jucătoare a unui turneu…Asta se întâmpla în 1996.
-Ai avut vreun exemplu în
familie? Părinţii au fost sportivi? De obicei, ei ne aprind marile pasiuni…
-Nu, părinţii mei nu au fost handbalişti, dar
mama mea a jucat volei. Părinţii se
temeau să nu mă lovesc şi îmi spuneau tot timpul că acest sport nu e pentru
fete. Mergeam în secret să mă antrenez. Odată, când am avut o competiţie în
oraşul natal, la Kirovograd,
prima mea antrenoare, Nina Izvumenko, i-a invitat să mă vadă cum joc. Mie îmi
era teamă că n-o să le placă şi îmi vor interzice pentru totdeauna să mai merg
la handbal. Dar n-a fost aşa…De-atunci, părinţii mei au fost nelipsiţi de la
meciurile mele sau au stat în faţa televizorului, cu sufletul la gură, să mă
urmărească jucând. Acasă, ei au făcut chiar un mic muzeu,
cu realizările mele handbalistice, unde au adunat toate premiile mele şi
articolele despre mine apărute în ziare…Cred că acum sunt mândri de…fata lor!
-De ce pivot şi nu pe un alt post? Calităţile
fizice te recomandau şi pentru altă poziţie…
-Mi-am început cariera ca inter stânga, iar 5
ani mai târziu, mi s-a schimbat rolul în echipă. Nina Izvumenko mereu ne spunea
că o jucătoare bună trebuie să fie capabilă să joace pe orice post…Nu a fost
decizia mea de a juca pivot. Nu am abandonat şi am perseverat în direcţia
indicată de antrenor.
-A urmat, în scurt timp,
debutul carierei profesioniste…
-In 1999, am ajuns la Zaporoje, devenind
jucătoare profesionistă, întrucât am început să fiu plătită pentru ceea ce
făceam. Deci, pot spune că, din acest punct de vedere, prima mea echipă a fost Motor, selecţionata a
doua. În 2002, am trecut la prima formaţie a clubului…
-Care a fost primul succes
major din perioada respectivă?
-Probabil, când am fost convocată prima dată
în naţionala Ucrainei. Aveam doar 20 de ani şi am participat la Mondialele din Croaţia. Acolo, noi am ocupat locul
4, fiind foarte aproape de o clasare pe podium. A urmat, imediat, Olimpiada
de
la Atena, în 2004.
-Care au fost cele mai
bune momente cu naţionala? În perioada respectivă, Ucraina era o forţă în lume…
-Cred că 2003, anul în care am reuşit să ne
calificăm la Olimpiadă, a fost un moment de referinţă. Dar, desigur, toate
victoriile cu naţionala rămân în amintirea oricărui sportiv. Îmi amintesc cu plăcere,
de pildă, jocurile de calificare la Mondiale,
când am întâlnit într-o dublă manşă, Danemarca, iar noi am câştigat ambele
întâlniri! Atunci, a fost pentru prima dată când danezele nu s-au calificat la
un turneu final şi, automat, au pierdut şi calificarea la Olimpiada din China.
Eu am marcat în partida decisivă 5 goluri şi am fost desemnată cea mai bună
jucătoare a meciului. Nici noi nu credeam că putem învinge o campioană
olimpică!
-Cum ai ajuns în
campionatul românesc?
-Campionatul României
este unul dintre cele mai puternice din lume! Aici, multe formaţii sunt de acelaşi nivel ridicat, dar departajarea o fac,
de multe ori, “plusul” acela de noroc,
care există în fiecare partidă, sau arbitrii…Handbalul românesc e puţin
diferit faţă de cel din Ucraina, aşa că am decis să încerc să joc într-o altă
ţară, la un alt nivel.
-Spune-ne ceva despre scurta perioadă petrecută la Bacău. De ce am retrogradat având în lot 3
jucătoare de naţională, tu, Natalia (Parhomenko-n.n.) şi Radina (Krumova), plus
alte 2-3 fete extrem de talentate, Cristina (Sântămărean), Gaby (Szabo)…?
-La Bacău, mi-a plăcut totul, şi staful tehnic,
şi echipa, şi oraşul! Am încercat să dau ce aveam mai bun pentru victorii. Nu a fost suficient. Am
ocupat ultimul loc. Părerea mea este că am avut totul la dispoziţie, dar nu am
gestionat bine o situaţie complicată. De pildă, am folosit-o prea puţin în
jocuri pe Krumova. Puteau fi gândite mai multe variante tactice pentru ea. Cred,
de asemenea, că stranierele trebuiau
utilizate mai mult. Echipa a avut un potenţial mare, dar nu l-am folosit la
maximum. Formaţia a fost creată foarte repede, din temelii. Echipa aceea a
Bacăului avea nevoie de 2-3 ani pentru a obţine rezultate bune. Mai bine se
păstrau 7-10 fete din fosta echipă şi se
completa lotul cu 4-5 jucătoare noi. Aşa se întâmplă în orice altă activitate…Poţi
să te compari cu cei mai buni, dacă formaţia e gândită într-un timp atât de
scurt?!
-Cum de ai ales Brăila,
în actualul sezon? Pentru mine, a fost o surpriză plăcută. Ce părere ai despre
prezenţa voastră în Cupa EHF, sunt şanse să mergeţi mai departe? Kuban
Krasnodar, echipa altei “băcăuance”, Natalia Parhomenko, vine la Brăila pentru meciul
retur (Dunărea Brăila avea să câştige
meciul la 5 goluri diferenţă, insuficiente însă pentru promovare- n.n.)…
-Prima dată, am văzut echipa din Brăila, când am întâlnit-o la Bacău, în campionat. Mi-a plăcut această
formaţie. Apoi, la sfârşitul sezonului, am primit oferta clubului de a juca
acolo, iar eu am acceptat. Cred că Dunărea e mai puternică decât Kuban
Krasnodar, adversara noastră din Cupa EHF. Dar noi am pierdut în tur, la ele,
cu 6 goluri diferenţă…Nu a fost doar vina noastră, arbitrajul ne-a fost total
potrivnic. Avem o şansă de a ne depăşi adversarele, la Brăila, în retur, dar va fi foarte greu. Dacă am fi pierdut la Krasnodar doar la 2
goluri diferenţă, nu era nicio problemă, obţineam calificarea, acasă. Aşa,
însă…
-Cum îţi imaginezi viitorul tău sportiv?
-Ştii foarte bine că o carieră
sportivă, în cazul fetelor, se încheie cam în jurul vârstei de 35 de
ani…Desigur, în diferite feluri. Cel mai
important lucru este sănătatea. Să nu apară accidentări grave. Mi-e greu să
spun ce cred că îmi va rezerva viitorul. Încă mai am de jucat. În viitor, însă,
mă văd şi antrenoare…
-Ce crezi despre aceste două ţări, Ucraina şi România? Aşa de aproape
şi, totuşi, aşa de departe…Care sunt diferenţele majore, în sport şi nu numai?
-În sport, nu există nicio
diferenţă. Poate, doar mentalitatea e alta. In Ucraina, sportul e ca în viaţă,
luptăm să ne atingem ţelul, nu contează cum. Uităm de dureri şi accidentări.
Imi amintesc că, la 20 de ani, petreceam 6-7 ore în sala de gimnastică şi îl
rugam pe antrenor să lucreze cu mine individual. Urmăream jocurile altora şi
încercam să preiau ce era mai bun de la ei. Foarte important este să nu te
plafonezi la un anumit nivel şi să cauţi mereu să progresezi. Diferenţe între Romănia şi
Ucraina? Gătitul! Apoi, diferenţele de limbă. În România, calitatea aerului mi
se pare mai curată. În privinţa preţurilor, sunt unele mai mici, altele mai mari,
nu există deosebiri spectaculoase.
-Familia? Nu ţi-e dor de familie?
-Am un fiu de 3 ani, pe care îl iubesc enorm. Îmi doresc ca în
viitor să devină şi el sportiv. Mi-e
greu să fiu departe de familie, în tot acest timp, dar uneori trebuie să faci
sacrificii. Soţul meu lucrează în Ucraina, însă, când familia se reuneşte, tot
timpul liber ni-l petrecem împreună. Şi încă un lucru pe care nu ţi l-am spus.
Fiul meu învaţă, de asemenea, limba română! Eu cred ca e important pentru
educatia unui copil…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu