"STADION": *Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană european...

"STADION": *Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană european...: ” ...Pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele!” *Interviu cu Laura COMAN , dublă campioană europeană la tir (10 me...

*Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană europeană la tir (10 metri pușcă aer comprimat)

” ...Pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele!”

*Interviu cu Laura COMAN, dublă campioană europeană la tir (10 metri pușcă aer comprimat)

  91 de concurente a trebuit să depăşească Laura Coman pentru a deveni dublă campioană europeană! O performanţă în premieră pentru lumea tirului, neobişnuită cu performanţe de acelaşi calibru, consecutive… Unde mai pui că, în finală, alături de celelalte 7 sportive calificate, fiecare tragere a însemnat, practic, o mini-finală.... Ce forţă fizică şi psihică trebuie să ai pentru a-ţi păstra concentrarea până la capăt?! Dar Laura noastră a trecut pe prima poziţie, după 12 focuri, şi nu a mai cedat-o până la sfârşit. Sportiva de la Dinamo face istorie şi spectacol. Cred că e singura sportivă din lume care îşi permite să irosească la naţionale un punctaj care depăşeşte recordul mondial (253,3 puncte faţă de 252.9 puncte)… Dacă o mai vedem mult în poligon, va trebui să rescriem matematica, să inventăm alte cifre care să ateste perfecţiunea. Pentru Laura Coman, 10 e doar o treaptă, pentru ceilalţi- o ţintă!

...Când auziţi un foc de armă, nu o luaţi la fugă! Într-o bună zi (pentru că sportul românesc are şi zile senine, ca zâmbetul de pe podium al campioanei noastre) s-ar putea să întâlniţi o fată frumoasă care şi-a ales, drept motto, cuvintele lui Boris Becker: “I love the winning, I can take the losing, but most of all I Love to play.”

Leonard POPA

-Laura, eşti- iată- dublă campioană europeană, multiplă câştigătoare de etapă în Cupa Mondială, campioană mondială universitară, fostă loc 1 mondial, calificată la Jocurile Olimpice de la Tokyo... Nu e cam mult pentru o sportivă care a început să participe la concursuri abia din 2012? Cum ţi-ar plăcea să fii interpelată, cu care dintre aceste titluri?

-Deşi am reuşit, într-un timp relativ scurt, să obţin aceste medalii, în întreceri internaţionale importante, simt că mă aşteaptă, în continuare, concursuri surprinzător de frumoase. Titlurile obţinute nu au făcut decât să sporească în mine încrederea şi m-au făcut să realizez că sunt pe drumul cel bun. Tot ce am dobândit în urma performanţelor mele sunt la fel de frumoase şi le apreciez în egală măsură. În spatele fiecărei performanţe, se află o poveste frumoasă, din care eu am învăţat ceva şi mi-a permis să fac un pas înainte.

-Să revenim la aceste Campionate Europene.... Anul trecut, a fost titlul obţinut la Osijek, în Croaţia, acum, a venit cel din Polonia, de la Wroclaw. Ce a diferenţiat cele două ediţii?

-Diferenţa dintre cele două ediţii ale Campionatului European a constat în provocările pe care acestea mi le-au adus. Dacă, la C.E. de anul trecut, mi-am dorit foarte mult să iau o medalie, ceea ce s-a şi întâmplat, anul acesta, m-am bucurat într-un mod diferit de tot parcursul meu în concurs. Aveam de apărat un titlu, nu doar să-l obţin! Între timp, am mai progresat şi am abordat finala cu o încredere mai mare. Mă bucur că am reuşit să câştig două ediţii consecutive.

-Bănuiesc că a fost o competiţie istovitoare, cu 91 de concurente, dacă le-am numărat eu exact... Ai început finala de pe poziţia a 3-a. Te aşteptai ca totul să iasă atâta de bine? Din câte am văzut, după 12 trageri, te-ai aşezat- deja- pe primul loc, poziţie pe care nu ai mai cedat-o până la sfârşit. Ai avut o tactică specială pentru această finală?

-Pe parcursul finalei, nu m-am gândit mai departe de un foc. Am tratat fiecare tragere cu atenţie şi, spre final, am avut siguranţa medaliei. Nu mă încarc cu presiunea obţinerii medaliei de la început, ci prefer să muncesc fiecare foc şi, dacă îmi fac treaba cum trebuie, vine şi rezultatul dorit. De asemenea, nu mă deranjează nici numărul concurentelor, pot fi doar câteva sau o mie, eu ştiu ce pot să trag şi, dacă îmi reuşesc cifrele din antrenamente, sunt în oricare finală. În concluzie, pot să spun că e mai mult o luptă cu mine decât cu adversarele. Pentru mine, ele sunt doar nişte nume pe o listă.

-În punctul culminant al concursului, ai rămas în competiţie doar tu, puţin lateral, şi, imediat în stânga ta, rusoaica Galashina... Au vreo importanţă aceste poziţii în sala de concurs? La ce te-ai gândit înaintea focului final, acela care a decis titlul? Cum ai reuşit să te menţii la fel de concentrată?

-Nu au vreo importanţă anume poziţiile din finală. Se trage în linie dreaptă de peste tot, sunt aceleaşi unghiuri. Înaintea ultimului foc, nu pot să zic că am simţit ceva anume. Ştiam că trebuie să fie un decar, dacă vroiam să deţin titlul, şi l-am tras. Ea a tot încercat, pe parcursul finalei, să recupereze punctele pierdute în serii, dar nici eu nu eram dispusă să-i predau prima treaptă a podiumului. Concentrarea a fost destul de uşor de menţinut, pentru că, de-a lungul timpului, am controlat perfect starea de bine pe care trebuie să o am în concurs.

-Conform unui clasament publicat în 18 februarie, a.c., eşti a 4-a în topul mondial, prima dintre europene... Dar tu ai fost şi pe prima poziţie, în această ierarhie, nu o dată. Cine sunt adversarele de care trebuie să ţii seama cel mai mult în perspectiva unui podium olimpic, acolo unde toţi dorim să te vedem?

-Sunt numarul 3 mondial şi deţin prima poziţie la nivel european, de foarte mult timp. După cum spuneam, sunt în competiţie cu mine, nu cu restul. Cea mai bună, în ziua respectivă, câştigă. Eu o să încerc să-mi fac parcursul pe timpul probelor olimpice, cât mai bine, şi vom vedea la final ce iese. Nu pun nicio presiune pe mine, gândindu-mă la colegele mele de concurs, în loc să-mi văd de bucăţica mea...

-Laura, noi am mai purtat un astfel de dialog şi în 2018... Acum, practic, l-am reluat. Cum s-a schimbat sportiva Laura Coman în aceşti doi ani? A apărut ceva nou?

-Sportiva Laura Coman a evoluat foarte mult. Ca om, a rămas aceeaşi fată cu picioarele pe pământ şi realistă. Ca sportiv, simt că zbor şi mă bucur de orizontul frumos pe care-l am înaintea mea.

STIINTA BACAU- pe acelasi drum...

HANDBAL FEMININ, Divizia A

PE ACELAŞI DRUM...

   Tot mai subţiată valoric, de la un sezon la altul, Ştiinţa nu coboară ştacheta obiectivelor, dar nici nu o ridică... Rămâne o formaţie de arhivă, un argument universitar pentru menţinerea specializării handbalistice a instituţiei patronatoare, dar adevăratele investiţii sunt de ordin sentimental şi vin din partea suporterilor prezenţi, nu o dată, în număr semnificativ în tribuna Sălii Sporturilor (chiar şi la ore imposibile, când sunt, de obicei, programate meciurile unui campionat, altminteri, destul de discret), a antrenorilor şi a pasiunii cu care fetele nu lasă să moară o disciplină sportivă emblematică pentru trecutul oraşului. Într-o întrecere redusă la dimensiuni regionale, cu discrepanţe uriaşe între competitoare, ca un mozaic creat la întâmplare, Bacăul suferă. Nu atât în compania unor adversare care ştiu ce vor (Galaţiul), ci chiar şi în faţa unor echipe cu statut similar, dar care caută întotdeauna să-şi depăşească propriile limite (Piatra-Neamţ)...

  .... În ultimul deceniu, Bacăul a pierdut o armată de jucătoare care, dacă ar fi fost menţinute (şi susţinute), ar fi asigurat o prezenţă liniştită în primul eşalon. Nu mă refer, numaidecât, la marile valori (Curea, Laura Chiper, Burchel), ci la celelalte handbaliste, absolut competitive, care, fie au părăsit corabia (Dospinescu, Cârligeanu, Chelaru, Cîlici), fie au abandonat performanţa sportivă (Rău, Bucă, Ciurariu, Căşeriu)... Mai nou, a îngroşat rândurile celor care au pus punct carierei şi extrema Ionela Ciobanu, o handbalistă care, la un moment dat, atrăgea toate privirile specialiştilor şi cu care Ştiinţa acoperea semicercul...

   ....Aşa se face că, în actualul sezon, studentele, de voie, de nevoie, defilează tot cu un lot întinerit-dar asta o face de câţiva ani.... Mai multe junioare, aduse să roiască în jurul celor câtorva jucătoare cu experienţă, care au rămas disponibile (Manoilă, Faig, Croitoriu)- nu se ştie, însă, pentru cât timp- îşi caută confirmarea într-un peisaj cu alte repere.

 ....  Partidele desfăşurate până acum, în Cupă sau campionat, sunt fără istoric. Cu „U“ Cluj, băcăuancele s-au agăţat de adversare câteva minute, în debutul întâlnirii, după care, logic, ardelencele s-au impus fără probleme. Altfel circulă mingea în prima divizie! Aşteptat cu interes, pentru satisfacerea unor orgolii locale, meciul cu HCF Piatra Neamţ nu a confirmat mai nimic din speranţele suporterilor. Dacă, în tur, băcăuancele se impuneau facil (26-20), acum, lucrurile s-au inversat, oaspetele venind la Bacău cu intenţia clară de a tranşa definitiv disputa pentru locul secund, care le asigură prezenţa la barajul de promovare. De ce i s-ar fi opus tocmai Ştiinţa?!

  .... Să dăm, totuşi, un vot de încredere vârstei celor care, peste două-trei sezoane, vor trebui să însemne altceva... Ca, de altfel, şi handbalul feminin băcăuan. Pentru propriul club şi, de ce nu, pentru municipalitate, preocupată mai mult de desfiinţarea stadionului central şi mai puţin de performanţa sportivă.

Leonard POPA (UZPR)

*Interviu cu patinatoarea Mihaela HOGAŞ, liderul mondial al juniorilor la patinaj-viteză

“Talentul meu nu este de a patina, ci de a munci!”

*Interviu cu patinatoarea Mihaela HOGAŞ, liderul mondial al juniorilor la patinaj-viteză

  Cu ierni doar în calendare şi patinoare numai în promisiuni, România îndrăzneşte să propună patinajului-viteză, un nume care stârneşte, deopotrivă, curiozitate şi admiraţie. De ceva vreme, Mihaela Hogaş, sportiva născută la Braşov (15. 09. 1998) şi pregătită, încă de la vârsta poveştilor lui Andersen şi Creangă, de un antrenor cu har şi fler- Bogdan Stănescu- , ţine capul de afiş al competiţiilor la care participă. Totul a luat o turnură aparte, la începutul anului trecut, când Mihaela a doborât aşteptările precum popicele, una după alta, câştigând argintul la Cupa Mondială de la Helsinki, apoi, bronzul la Baselga di Pine, în Italia (ambele, în proba de 500 m) şi locul al 3-lea la Bjugn/ Norvegia (la 1000 m), rezultate care au plasat-o pe podiumul mondial al junioarelor. Şi sezonul actual a debutat cum nu se poate mai bine pentru eleva profesorului Bogdan Stănescu, ajunsă în fruntea ierarhiei mondiale, după aurul adjudecat la Minsk, în a 3-a etapă a Cupei, la începutul lunii februarie, a.c.... Într-un sport creat de danezi în secolul al 13-lea şi în care cea mai bună performanţă a României a fost locul a 6-lea obţinut de Mihaela Dascălu, la Jocurile Olimpice de la Albertville, în 1992 (la 1000 m), Mihaela Hogaş e sportiva cu care ademenim speranţa şi aprindem lumina de cleştar a gheţii.

Leonard POPA (UZPR)

-Mihaela, înainte de a ne referi la performanţa de la Cupa Mondială desfăşurată la Minsk, care, mărturisesc, ne-a surprins pe toţi, aş dori să te întreb altceva. Am citit, undeva, că ai început să practici patinajul încă de la 9 ani, ramură sportivă în care succesul se construieşte greu, mai ales în România. Ce anume ţi-a dat puterea să continui şi să nu renunţi?

-În primul rând, acest sport este diferit pentru că nu îl practică foarte multă lume. M-au atras, întotdeauna, ideea de sport individual, faptul că pot să concurez cu cineva, iar, în acelaşi timp, să fiu permanent în competiţie cu minutele şi secundele. Mi-am dat seama că patinajul-viteză este un sport complex şi dificil, întrucât este vorba de tehnică, putere, ambiţie, forţă emoţională şi psihică, rezistenţa organismului la efort. Desigur, în România, este mult mai greu de practicat, deoarece nu există o pistă de patinaj viteză, unde să te poţi antrena. Aşa se face că a devenit puţin mai dificil să mă pregătesc şi să concurez cu sportivii din alte ţări, însă, personalitatea mea nu mă lasă să renunţ până nu-mi îndeplinesc obiectivele. Cel mai mult mă doare faptul că românii nu ştiu ce este patinajul viteză, nu îl pot vedea live, pentru că nu avem patinoare, dar nici la televizor nu se difuzează. Este un sport extraordinar de frumos şi neobişnuit, iar, dacă oamenii l-ar şi vedea, şi-ar da seama de ce nu renunţ la a-l practica.

-Ai avut un sezon excelent. Şi înainte de etapa de la Minsk ai reuşit clasări pe podium. La cele desfăşurate în Olanda, Norvegia, Italia… Acum, a fost chiar prima treaptă! Cum a decurs cursa?

-La Cupa Mondială de la Minsk, am avut probleme cu patinele. Norocul meu a fost antrenorul, care a reuşit să le repare exact înainte de start. Am ştiut de la început că am şansa de a fi pe locul 1 şi am încercat să rămân concentrată şi calmă pentru a-mi face cursa. La sprint, cum e proba de 500 m, este nevoie de un parcurs perfect, nu ai voie să faci greşeli. Astfel, plecarea mea pe prima sută de metri a fost 10.7, fiind cea mai tare plecare din concurs, dar şi printre cele mai tari plecări ale fetelor din elita mondială. Totul s-a petrecut foarte repede şi, când am terminat cursa şi am venit pe locul 1, nu am putut decât să mă bucur şi să dau palma cu antrenorul. Mereu îmi doresc ceva mai mult de la mine, sunt o perfecţionistă incurabilă. Ştiu că aş fi putut patina şi mai bine, dar trebuie să mă mulţumesc, deocamdată, cu acest rezultat.

-Concurezi şi la 3000 m, şi la 1000 m şi la 1500 m, dar cele mai bune performanţe văd că au fost consemnate la 500 m. Te vei specializa pe această distanţă?

-Probele de sprint sunt de 500 şi 1000 m. Îmi plac amândouă şi cred că am cele mai mari şanse să merg la Jocurile Olimpice din 2022, alegând sprintul. Într-adevăr, în cursele de 500 m, sunt mai rapidă, dar vreau să concurez şi la 1000 m la fel de bine. Sprintul înseamnă perfecţiune, totul este mult mai dinamic şi palpitant. Îmi plac cel mai mult presiunea oferită de public, de concurs, şi atmosfera creată în patinoar în momentul creşterii vitezei.

-Ai obţinut, deja, baremul pentru Jocurile Olimpice din 2022, în concursul din Kazakhstan, unde ai reuşit să alergi 39,431… La ce te aştepţi în perspectivă?

-Ma bucur foarte mult că am reuşit să îndeplinesc baremul pentru calificarea la Jocurile Olimpice din Beijing. Am fugit de mai multe ori 39.4 sau 39.5, când nu eram în cea mai bună formă. Îmi doresc mai mult şi, mai ales, să-mi îmbunătăţesc timpul sub 39 de secunde. Vreau să am recorduri naţionale şi la seniori, pentru că, momentan, am doar la juniori. Pregătim ceva special pentru sezonul viitor şi sperăm să obţinem rezultate mai bune şi timpi excepţionali.

-E destul de ciudat să afli că Naţionalele noastre se desfăşoară în afara ţării… Te-ai obişnuit cu această situaţie? Cum rezolvă organizatorii problema participării?

-Eu m-am obişnuit să ţinem Naţionalele în Inzell, Germania. Îmi place să văd toţi românii cum vin din ţară în Inzell să participe. Prin asta se observă determinarea, pasiunea şi dorinţa noastră, ca popor, de a face performanţă. Este un lucru incredibil de frumos! Străinii sunt extrem de impresionaţi, cum încercăm noi să performăm, fără patinoar şi ţinându-ne campionatele interne în altă ţară. Nemţii, de pildă, ne spun mereu că suntem un exemplu, pentru ei, că nu avem condiţii şi tot reuşim să îi depăşim.

-Ce urmează în programul tău competiţional?

-Sezonul meu s-a terminat acum. Vom începe sezonul de vară şi pregătirea fizică, cu antrenamente specifice patinajului, pe bicicletă, cu rolele, în sala de forţă, pe alergare. În vară, vom avea câteva competiţii naţionale pe role, iar, din septembrie, mergem în Inzell să ne antrenăm pe gheaţă, pentru etapele de Cupa Mondială U23, dar şi pentru cele de seniori. Obiectivul principal este Olimpiada de iarnă din Beijing 2022 şi noi începem să ne pregătim pentru asta încă de acum, axându-ne mult pe concursurile internaţionale şi mondiale. De asemenea, îmi propun să merg la Europene şi la Campionatul Mondial de Sprint.

-Dacă ar fi să te descrii, ca sportivă, ce cuvinte ar face-o cel mai bine?

-Ca persoană, eu sunt foarte disciplinată, sunt genul de om care, dacă îşi propune ceva, munceşte până la epuizare să-şi îndeplinească obiectivele. Am ştiut mereu să menţin un echilibru între pregătirea şcolară şi cariera sportivă. Astfel, am terminat Facultatea de Ştiinte Economice şi Administratea Afacerilor, iar acum fac un master în Politici şi strategii de Marketing. Cred, cu adevărat, că un om poate să-şi îndeplinească visul, orice s-ar întâmpla. Chiar dacă cei din alte ţări au crezut că, fără patinoar, fără doctori însoţitori, fără un staff mare în jurul nostru, nu putem face performanţă, noi am demonstrat că totul e posibil, dacă muncim pentru visul nostru. Sunt foarte determinată în tot ceea ce fac, de aceea şi pretind foarte mult de la mine. Cea mai mare calitate a mea este că sunt o fată muncitoare. Talentul meu nu este de a patina, ci de a munci! De asemenea, am mereu o atitudine pozitivă. Îmi place foarte mult atmosfera de concurs, iar psihicul mă ajută foarte mult. Mereu îmi spun că “psihicul este mai puternic decât fizicul”. Astfel, cum ne antrenăm fizicul, tot aşa trebuie să ne antrenăm şi psihicul, pentru că în asta poate sta însăşi cheia performanţei. De asemenea, cred că educaţia primită de la părinţi şi felul în care am fost crescută şi-au pus amprenta în cariera mea de sportiv profesionist. Sunt norocoasă că am cel mai bun antrenor din România, care a avut puterea de a mă conduce spre înalta performanţă. La fel şi clubul unde sunt legitimată, CSM Corona Braşov, m-a susţinut încă de la vârsta de 9 ani. Aceste lucruri au fost foarte importante pentru mine. Familia, antrenorul, echipa, clubul şi oamenii din jurul meu m-au ajutat să practic acest sport de performanţă.

-Toată lumea e de acord că toţi copiii ar trebui atraşi către sport… Dar ce i-ai spune tu unei fetiţe de, hai să spunem 9 ani, ca să o atragi către patinaj, şi nu către cel… artistic?

-Patinajul viteză are foarte multe de dăruit unui copil. Faptul că este vorba de viteză, de întrecere, de adrenalină şi de plăcerea de a patina, pentru un copil sau adolescent, poate fi cea mai frumoasă experienţă. E vorba de lucrul în echipă, de pregătirea fizică şi învăţarea unei tehnici, strategii de comunicare, dar, mai ales, acest sport oferă sportivului ocazia să vadă lumea, să cunoască sportivi din alte ţări şi să-şi dorească să fie mai buni decât ei. Toate acestea sunt argumente suficiente pentru a-i îndemna pe copii spre practicarea sportului, iar dacă acesta este patinajul viteză, cu atât mai bine!

*Interviu cu Liubliana NEDELCU, impresar FIFA

“Chiar voi candida, nu doar că m-am gândit la şefia Federaţiei!”

*Interviu cu Liubliana NEDELCU, impresar FIFA

Mai întâi, îi descoperi trăsăturile fizice. O femeie frumoasă, născută la început de toamnă aurie... Apoi, patima cu care îţi vorbeşte despre fotbal, sportul pe care îl serveşte, de câţiva ani, în calitate de impresar. La uşurinţa cu care acceptă dialogul îi folosesc şi experienţele profesionale anterioare. Absolventă a două facultăţi („făcute pe bune”), Managementul la ASE şi Dreptul, Liubliana Nedelcu a devenit ofiţer de presă la Jandarmeria Capitalei, apoi, la clubul Rapid Bucureşti (2008), şi director general la FC Braşov (2011)... A fost doar un început pentru agentul plecat din Roşiorii de Vede, oraşul natal, şi ajuns pe meridianele fotbalistice ale lumii. Astăzi, Liubliana se ocupă de cariera a peste 100 de jucători, mulţi dintre aceştia atrăgând atenţia prin evoluţiile în prima noastră divizie, în diferite perioade (Baze Ilijoski, Mike Temwanjera, Milan Mitic şi Alessandro Caparco, Laidouni şi Burcă de la CFR, Labeau de la Rapid, Konongo de la Sepsi sunt numele cele mai cunoscute).

Nu e inspirat să fie asemănată cu ceilalţi agenţi, despre care tot auzim în presa de scandal de la noi. Liubliana Nedelcu e un caz singular, într-o lume ciudată…

Leonard POPA (UZPR)

-De unde atâta pasiune pentru fotbal la o absolventă de ASE şi Drept?!

-Fotbalul a fost dintotdeauna mai mult decât o pasiune. Am crescut într-o familie în care toți erau suporterii Universității Craiova şi care mergeau tot timpul la meciuri. Şi eu după ei! Iar de atunci nu știu câte meciuri am ratat... Le numeri pe degetele de la o mână.

-Care a fost primul fotbalist cu care ai încheiat un contract de reprezentare?

-Baze Ilijoski... Şi acum colaborăm, în ceea ce privește fotbaliștii din Macedonia. El este cel care îmi recomandă cei mai buni jucători macedoneni.

-Nu există o discriminare femei/bărbaţi în această lume a agenţilor FIFA? De ce ar alege un fotbalist să semneze un contract de reprezentare cu un impresar-femeie? La noi, încă, există prejudecata referitoare la prezenţa feminină în fotbal….

-Discriminare?! E prea puţin spus... Misoginismul este maxim în fotbalul din România! Asta arată nivelul la care suntem ca nație. Foarte, foarte jos... Fotbaliştii de acum nu se uită, însă, dacă ești femeie sau bărbat, ci dacă pot avea încredere în tine, iar “publicitatea” cea mai bună este aceea făcută chiar de către ei.

-De curând, am citit o postare de-a ta, care mi-a plăcut, pentru că luai apărarea gramaticii, într-un context deloc de neglijat… Spuneai aşa: “L-aş ruga frumos pe cel care a preluat postarea mea de pe Facebook şi a scris-o pe DigiSport să o redacteze exact cum am postat-o eu! Sunt prea multe greșeli gramaticale în textul care apare pe Digi, greșeli pe care eu nu le fac! Mulţumesc anticipat! Sau, probabil, a fost scris așa, ca să mă pună şi pe mine în aceeași oală cu majoritatea impresarilor din România! Nu a nimerit-o! Eu am două facultăți terminate așa cum trebuie şi niște mastere!”…. În România, se fac multe greşeli, de toate felurile, la toate nivelurile. Dar să ne referim doar la fotbalul românesc: care sunt cele mai frecvente erori pe care le-ai constatat de când ai intrat în această lume a stadioanelor? De ce am ajuns atâta de jos cu nivelul fotbalului nostru?

-În primul rând, sunt foarte mulți oameni în acest fenomen social, care nu știu ce caută aici. S-au infiltrat în structurile cluburilor sportive, dar nu cunosc nimic despre fotbal, nu au cunoştinţe de psihologie, nu au caracter... Indivizi care mint foarte mult. Iar minciuna are picioare scurte! Oameni care nu stăpânesc regulamentele fotbalistice... De ce suntem atât de jos? Pentru că sunt prea multe interese! Şi, din păcate, copiii, chiar şi cei talentați, nu ajung prea departe, dacă nu au pe cineva care să-i reprezinte şi să se zbată pentru ei. Când nu ai asigurată perspectiva, nu trebuie, însă, să-ţi scuzi prezentul. Baţi pasul pe loc. Cam asta s-a întâmplat la noi în ultimul deceniu...

-Care ar fi motivele de optimism, dacă există? Sunt suficiente doar performanţele Naţionalei de Tineret şi ale CFR-ului pentru a ne imagina altfel viitorul?

-Motivele de optimism sunt foarte puţine. De exemplu, avem noroc pentru că există un... Gică Hagi, care se ocupă de tineri şi încearcă să scoată tot ceea ce este mai bun din ei. Alte modele nu-mi vin, însă, în minte. Îi felicit pe Mirel Rădoi şi pe toată echipa CFR-ului, le mulțumim pentru performanțele din 2019, dar nu sunt de ajuns! Avem doar luminţa de la capătul tunelului, dar drumul până la ea e lung...

-Nu te-ai gândit să candidezi la şefia Federaţiei? Dacă ai face-o şi ai fi aleasă, ce măsuri ai întreprinde urgent?

-Chiar voi candida, nu doar că m-am gândit. Întrucât știu că pot să fac foarte multe pentru fotbal! Sunt atât de multe lucruri de pus la punct în fotbalul nostru... Începând cu regulamentele, care lasă loc la foarte multe interpretări, şi selecțiile care se fac cum se fac. Eu, de pildă, aş avea grijă ca, în fiecare județ, să existe cel puţin doi oameni care să meargă să urmărească meciurile tinerilor din zona lor, iar pe cei mai buni i-aş chema la trialuri, unde ar fi prezenți toți antrenorii loturilor, indiferent de anul pentru care se face selecția... Desigur, vor fi şi altele, care vor fi scrise cu subiect şi predicat în programul meu, atunci când voi candida.

-Cum mai decurg contactele cu preşedinţii de cluburi de la noi? Sunt receptivi la ceea ce li se propune sau, pur şi simplu, îşi doresc o negociere directă cu fotbalistul? Asta ţine şi de cultura lor fotbalistică, de multe ori, precară… De obicei, aleg un jucător, la prima vedere, dacă respectivul le-a atras atenţia la vreun meci. Nu există o colaborare cu antrenorii. S-au mai îndreptat lucrurile, în ultima vreme?

-Din păcate, în fotbalul de la noi există foarte puţini președinți sau directori sportivi care urmăresc un fotbalist o anumită perioadă de timp. Se transferă la grămadă, fără să se dea atenţie detaliilor sau obiectivelor de performanţă. Consider că este important să vezi jucătorul o perioadă mai lungă de timp şi să te interesezi de caracterul şi comportamentul lui, pentru a şti care sunt șansele de a se integra în echipă, sub toate aspectele. Poate avea calităţi tehnice individuale, cu care să te încânte la prima vedere, dar nu şi pentru a corespunde unui joc colectiv...

-E un subiect mereu dezbătut, care naşte puncte de vedere total diferite, în toate ramurile sportive… Are nevoie fotbalul intern de stranieri? Dar de naţionalizări?

-Fotbalul românesc are nevoie de stranieri, dar şi de naționalizări. Sunt stranieri care au jucat sau joacă la noi şi care ne-au arătat şi ne arată  “spectacol”, iar fotbalul ar trebui sa fie un spectacol. Faptul că nivelul este atât de jos acum nu atrage suporterii la stadion, iar fotbalul fără suporteri este ca nunta fără lăutari. În ceea ce privește naționalizările, eu aş analiza foarte bine câțiva dintre stranieri, pentru că ar putea ajuta foarte mult chiar echipa noastră națională!

-Ce aşteptări ai de la anul care vine, în plan personal?

-Cu ajutorul lui Dumnezeu, să întâlnesc iubirea la care am visat întotdeauna, să am un copil şi să fiu sănătoasă! Este tot ceea ce îmi doresc în plan personal... Pe restul le pot face şi sunt sigură că le-aş face şi mai bine decât le-am făcut până acum, dacă aş fi împlinită şi pe plan personal.
-O ultimă întrebare: ce întrebare nu ţi s-a pus niciodată, dar ai fi vrut să răspunzi la aceasta?

-Trebuie să recunosc că nimeni nu mi-a adresat întrebarea aceasta până acum şi nici nu m-am gândit vreodată la ea. Eşti genial! Care ar fi întrebarea? Câte sacrificii ai făcut, Liubliana, să ajungi până aici? Răspunsul ar fi mult mai lung decât... foarte, foarte multe. Atât de multe, încât, dacă ar trebui să o iau de la început şi aş afla de câtă răutate, neobrăzare, perfidie, minciună şi perversitate am avut parte de la ceilalți, nu știu dacă aş mai lua-o de la capăt. Sau, poate, aş lua-o de la capăt numai gândindu-mă că, în tot fotbalul ăsta, am întâlnit cinci OAMENI, doar cinci, care mi-au devenit prieteni foarte buni şi pentru care ar merita sa o iau de la capăt numai ca să-i întâlnesc! Numele lor ţi-l voi spune altă dată...

“Nimeni nu pleacă dintr-un loc în care îi este bine...”

...Recitesc câteva rânduri scrise mai demult: “Larisa Florian păşeşte pe tatami, fără să-i pese că judoul românesc e în plină criză de performanţă. Cel puţin la categoria ei (52 kg), această disciplină nu are nevoie de naturalizări. Sportiva din Oradea are stil şi personalitate, dar mai presus de toate, obiective îndrăzneţe. Fără să ştie, ea este, deja, cea mai bună judoka din ţară…”

  Revin, astăzi, şi adaug… Larisa Florian este lacrima de pe obrazul judoului românesc, care îi face fericiţi pe alţii. Ea reprezintă Azerbaidjanul căruia i-a dăruit, deja, câteva medalii...Dacă o va face şi la Jocurile Olimpice de anul viitor, vom avea tăria să o aplaudăm de aici?

Leonard POPA

-Larisa, înainte de a ne lămuri definitiv cum s-a născut povestea asta cu Azerbaidjanul, pentru care concurezi acum, aş vrea să te întreb altceva… De când ai început să practici judo, ai câştigat în total, 56 de medalii! Sper că le-am num[rat bine. Le-ai luat cu tine, la Baku, sau le-ai lăsat acasă, la Oradea?

-56 de medalii la competițiile importante, probabil. În total, de când practic judo, am adunat câteva sute de medalii și zeci de cupe. Ha-ha, bineînțeles că le țin acasă...

-Ai început să practici acest sport încă de mică. Pe cine ai trântit prima dată la podea, un băiat sau o fată? Cum ai ajuns pe tatam(m)i ?

-Am început să practic judo la vârsta de 9 ani. Câțiva colegi de clasă și din cartier erau deja practicanți și mi-am zis să încerc și eu. Ştiţí cum e la vârsta aceea, sportul e molipsitor. Dacă îi vezi pe alţii făcând ceva, vrei să faci şi tu. Şi chiar mai bine! Mi-a plăcut foarte mult, îmi amintesc că eram foarte mulți copii și, pe vremea aceea, antrenamentele erau foarte interesante și distractive. Datorită talentului și ambiției am început să câştig medalii încă de la primele concursuri.

-Din cele 56 de medalii, cele mai multe sunt de…aur (31). Care dintre acestea ţi le aminteşti tot timpul?

-Înainte de fiecare concurs mă setez pentru medalia de aur. Bineînțeles, nu se întâmplă mereu, deoarece nivelul este foarte ridicat. În judo, noi, sportivele, suntem foarte echilibrate, din punct de vedere valoric. Nu există decalaje importante, nimeni nu începe competiţia, ca favorit. Pentru mine, orice medalie câștigată este valoroasă și de fiecare medalie cucerită îmi amintesc cu bucurie in suflet. Nu cred că neîndreptăţesc vreo una.

-Judo înseamnă şi concentrare maximă, unii îl compară cu şahul… Pe tatami, care sunt mai dificile, începuturile sau finalurile de luptă?

-Aș putea spune că începutul este mai dificil, deoarece se întâmplă ca nu întotdeauna să ai o stare competițională bună şi cel mai important este cât de bine știi să te descurci într-o astfel de situație. Dar la fel de important este și finalul, trebuie să rămâi focusat până în ultima secundă. Au fost meciuri câștigate chiar și in ultima secundă.

-Să revenim la povestea ta, care ar începe cam aşa: “cea mai valoroasă judoka a ţării, cel mai bine clasată în topurile mondiale, una dintre speranţele româneşti la o medalie olimpică, a ales, la începutul anului, să reprezinte Azerbaidjanul…” Noi am mai discutat despre asta şi când nu era încă nimic finalizat… S-au mai vindecat rănile?

-Nimeni nu pleacă dintr-un loc în care îi este bine. Perioada în care am fost oarecum afectată a fost acea perioadă de un an, când nefiind la lotul naţional, nu am participat la competițiile internaţionale. Am început procedurile de transfer cu Emiratele Arabe Unite care nu s-au finalizat, datorită unor legi noi apărute în guvernul lor. Oferta Azerbaidjanului a venit la puțin timp după.

-De fapt, concret, ce s-a întâmplat? În presă, s-a tot vorbit despre tensiunile de la lot… Dar tu nu erai oricine... Bănuiesc că aveai un cuvânt de spus şi dincolo de sala de competiţii...

-Eu nu mă antrenam la lot. Eu mă antrenam la Oradea, alături de antrenorul meu (Aurelian Fleisz) și cred că asta a fost principala problemă. Unora nu le convenea această situaţie. Pentru mine, însă, acest subiect este închis de mult timp şi nici nu vreau să-l redeschid. Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt liniștită și pot face performanță în continuare, alături de antrenorul meu, Aurelian Ciprian Fleisz.

-A fost greu de luat decizia de a reprezenta Azerbaidjanul? În fond, mai nou, cam la toate sporturile, se practică un astfel de procedeu. România a fost chiar beneficiară, la ultimele Jocuri Olimpice (lupte)… Până acum, însă, nu ne-am gândit să exportăm şi valorile sportive. O făceam în trecut, fără voia noastră.

-Sincer, îmi pare rău că n-am luat în calcul această decizie mai devreme... Acum, sunt liniștită, înțeleasă, apreciată şi susținută. Ce pot să-mi doresc mai mult? Tot ce-mi rămâne mie de făcut e să câștig medalii.

-Între timp, au venit şi primele medalii pentru ţara de adopţie… Bronz la Openul European din Luxemburg, Aur la Openul Africii, la Yaounde (Camerun)! Se bucură lumea mai mult în Azerbaidjan decât în România, când află despre aceste performanţe?

-După pauza competițională de un an, m-am mișcat cam greu pe saltea. Am pierdut la câteva concursuri. Cred că atât cei din Azerbaidjan, cât și eu, ne-am bucurat cel mai tare de prima medalie obținută, bronzul din Luxemburg. Apoi, aşteptările au fost din ce în ce mai mari...

-Te-ai adaptat la tot ce înseamnă viaţa în noua ţară?

-Locuiesc, în continuare, la Oradea, dar sunt acasă destul de puțin timp. Pot zice ca sunt doar în trecere. Particip la multe competiții și stagii de pregătire internaționale.

-Ce urmeaza in programul tau?

-Urmează să particip la Grand Șlam-ul de la Osaka și sper să ajung și la Masters. Am nevoie de o medalie la Osaka ca să mă calific la Masters. Cu aceste ultime competiții se încheie calendarul competițional 2019, iar din ianuarie 2020, o luăm de la capăt.

-Am putea lua în calcul un duel românesc, la jocurile Olimpice, între tine şi Andreea Chiţu, la categoria 52 de kg?

-Exclus, deocamdată. Am schimbat categoria. Medaliile câștigate pentru Azerbaidjan le-am câștigat la 57 kg. Prin urmare, am urcat și pornit drumul spre calificare la această categorie.

Știința Bacău, în sezonul competițional 2018/2019: Un pas înainte, doi înapoi...

HANDBAL (F), DIVIZIA A, SERIA A

Știința Bacău, în sezonul competițional 2018/2019:

Un pas înainte, doi înapoi...

  

   Disputată într-un nou format (4 serii stabilite pe criterii geografice), divizia secundă a handbalului feminin nu a adus prea multe satisfacții băcăuanilor. Știința își continuă evoluțiile oscilante din ultimele sezoane, când- practic- singurul obiectiv (posibil) a fost evitarea locurilor din subsolul clasamentului. Într-o serie cu doar șase echipe, studentele nu au reușit nici măcar acest lucru, în ciuda faptului că echipei de pe locul al 5 -lea (formația de junioare a Dunării Brăila, lanterna roșie a primului eșalon) i-a smuls 4 puncte din 6... Aflate la jumătatea întrecerii, elevele antrenorilor Ion Arsene (antrenorul cu care Știința a înregistrat, totuși, cele mai bune rezultate, în ultimele 6-7 sezoane) și Georgiana Vîntu  dau impresia unei formații resemnate cu statutul său, mai ales că, în ultimul an, problemelor de lot s-au adaugat și problemele jucătoarelor, unele dintre ele fiind nevoite să-și găsească un serviciu pentru a se putea întreține. Cu alte cuvinte, la Bacău,  echipa legendară a orașului a trecut la amatorism, negăsind nicăieri un sprijin financiar, în afară de subvențiile Ministerului Educației. Poate, nici nu s-a căutat o altă variantă, deși peste tot în țară, acolo unde pretențiile sunt diferite, handbalul feminin e în plină ascensiune. Revenind la cifrele clasamentului, descoperim o Știința care primește foarte multe goluri (313, cele mai multe), chiar dacă, nu o dată, portarul Diana Uricaru (singurul pe care se mai poate conta, după retragerea Dianei Ivanov din activitatea sportivă, la începutul campionatului) a avut evoluții apreciate, limitând, nu o dată,  proporțiile înfrângerilor. De altfel, această carență survine pe fondul unui joc în care băcăuancele nu leagă cele două faze, atac/apărare, repliindu-se anevoios și declanșând greu contraatacul... Și asta, în condițiile în care echipa-incă- se mai bazează pe serviciile unor jucătoare talentate, așa cum sunt extrema Ionela Ciobanu (cu stagiu la centrul național de la Vâlcea), Iulia Faig, Crina Croitoriu și Laura Verșescu- neîndoielnic, sportive cu potențial. Aflate, insă, spre sfârșit de contract și la intersecție de opțiuni profesionale, perspectivele lor handbalistice s-au îngustat, fapt care le-a influențat și randamentul în  unele meciuri. S-a încercat, apoi, în disperare de cauză, întrucât admiterea la facultate nu mai constituie o miză pentru sportivele de valoare, reactivarea unor handbaliste cu vastă experiență competițională (Ioana Manoilă) sau chiar a unora care renunțaseră la handbal, cu prezențe extrem de promițătoare în trecut (Alina Bucă, Diana Rău...), dar așteptările   nu s-au confirmat decât parțial... Ioana Manoilă este lidera formației, a adus un plus de valoare unui lot în suferință, însă, prea multe nu poate face nici dânsa. Trecând peste rezultatele înregistrate (doar o victorie și un meci egal, ambele cu echipa din Brăila, după o serie de 10 meciuri disputate), să spunem că, pe durata partidei, handbalistele băcăuane reușesc, nu de puține ori, și faze spectaculoase, de handbal autentic... De regulă, însă, echipa nu rezistă mai mult de 20 de minute, după care depune armele. Interesant e că aceste minute în care Știința contează efectiv în joc, indiferent de valoarea adversarului, sunt contabilizate în ambele reprize, nu neapărat la început sau final de partidă. La Iași, de pildă, cu Neptun Constanța-acasă, băcăuancelor le-a ieșit primul mitan, în timp ce la Constanța  și la Brăila-în tur, al doilea...

   Deocamdată, campionatul e întrerupt și se va relua pe 13 ianuarie 2019, când Știința va întâlni, pe teren propriu, în al doilea tur, echipa din Piatra Neamț (locul 3 în clasament). Semnele noului an nu sunt, însă, altele. Cu un pas înainte și doi înapoi, atât în cazul jucătoarelor, cât și al conducerii de club, pentru care handbalul feminin nu este o prioritate (după cum nu este nici pentru municipalitate), la mai mult nu se poate spera. Cel puțin, deocamdată...

Leonard POPA (UZPR)