Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

TRUP ŞI SUFLET

„Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil... Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva!”

*Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

   Kristina CHOCHANOVA este privirea cu care te seduce arta baletului, clasic sau contemporan, în stare pură. Încă de la primii săi paşi pe scena Operei Naţionale din Sofia, spectatorul avizat a fost convins că apariţiile ei întruchipează nu atât ascensiunea unei balerine de top, care în scurt timp avea să adune distincţii şi aprecieri de pe toate meridianele, ci însuşi spiritul natural al artistului menit să alunge falsitatea lumii exterioare. „Suntem cei care distrează oamenii atunci când mint”- avea să se autodefinească balerina într-un interviu acordat publicaţiei bulgare Edna.bg. în 2014. Nu mi-aş fi putut-o imagina pe Kristina Chochanova fără rolul lui Kitri din cunoscuta operă Don Quijote a lui Ludwig Minkus (după nu mai puţin cunoscutul roman al lui Cervantes). O Dulcinea care face posibil şi visul  cavalerului întârziat,  dar şi al celebrei  artiste, acela de „a compune roluri care îi obligă pe oameni să rămână cu ele în gând, să le schimbe viața pentru cel puțin două ore și să-i transporte către un alt univers”…Abia întoarsă dintr-un turneu în Japonia cu Baletul Operei din Sofia, Kristina Chochanova a zăbovit pentru o clipă şi în paginile revistei noastre.

Leonard POPA

-Te-ai născut la Sofia, în 1990…Sunt timpurile noastre şi oraşul natal o şansă pentru a face din Artă un stil de viaţă?

-Ca în orice oraş mare, la Sofia, viaţa este trepidantă, are un alt ritm. Totuşi, mai există încă suficiente locuri şi momente care îţi oferă altceva. Când mă plimb, de multe ori întâlnesc tineri care ţin în mână câte un buchet cu flori sau baloane colorate. Mă opresc şi văd câte o fată care traversează strada în fugă cu un zâmbet larg către un băiat aflat pe celălalt trotuar, cu ochii pe ceas…Sunt multe locuri frumoase şi romantice în oraş. Cel mai bun exemplu este Parcul Teatrului Naţional „Ivan Vazov”. În orice moment al anului, mai ales în timpul verii, există acolo mulți oameni tineri care dansează, cântă, jonglează și fac multe altele. Cred că sunt mulţi tineri care iubesc arta. Desigur, există şi antiteza. Nu putem fi toţi la fel. Trăim într-un altfel de timp,  "de calculator"… Școlile de artă nu mai sunt la fel de pline ca înainte, dar cele mai multe dintre ele au o mulțime de talente. Romantismul  nu vine de la orașul în sine, romantismul vine de la oameni. Povestea de dragoste e a lor…

-Cum ai descoperit baletul? Sau el te-a descoperit pe tine?

-Am descoperit baletul nu neapărat accidental, pentru că intrasem deja sub magia artei şi a muzicii. Am început prin a cânta la pian… Am avut o prietenă bună pe nume Jully, de care am fost nedespărţită. Eu cântam, ea dansa balet. Mai târziu, a început şi ea să cânte la pian. Lecțiile se desfăşurau în sala de balet a centrului comunitar. Odată, m-am plictisit de ceea ce se cânta acolo și am început să urmăresc imaginile și picturile de pe pereţii din camera în care se făceau antrenamentele de dans. Erau pictate poziții de bază din balet. Am încercat să le aplic cu propriul meu corp, să le imit… Între timp, lecția lui Jully s-a terminat și mama ei m-a văzut repetând pozițiile acelea.  Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie. A venit la mine și mi-a spus: "Stai puțin, acum, fă această poziție, acum acest lucru, și asta ...".  După ce am făcut tot ce m-a rugat, mi-a zis că am calități și m-a întrebat dacă nu vreau să mă ia la balet. Până în acel moment, nu mă mai gândisem niciodată la aşa ceva, dar am spus repede, aproape instantaneu: "DA, VREAU!".  Mi s-au dat un costum vechi, șosete, și am intrat în sala de repetiţii. De fapt, am nimerit la ora dnei. prof. L. Draguleva. Dânsa avea să mă învețe şi mai târziu, la Universitatea din Plovdiv. M-a lăudat, m-a dat de exemplu celorlalţi, şi cred că atunci s-a aprins scânteia dragostei pentru balet… Nu înţelegeam eu tot ce mi se spunea, dar ştiu că, după această întâmplare, mi-am dorit să ajung la şcoala de balet. Acasă, mama mea îmi spunea că nu voi putea deveni niciodată balerină. Şi, ca să mă convingă definitiv, a folosit un argument forte. "Stai pe un singur picior (am tot  încercat, dar când eram mică, nu reuşeam să fac acest lucru prea mult timp),  vezi, nu poţi…suporta!" mă descuraja ea, îndemnându-mă să mă gândesc la ceva mai rațional pentru viitorul meu, să nu judec doar cu inima. Erau şi cheltuieli în plus  legate de o astfel de școală, papuci de balet, costume... Aveam doar zece ani! Până la urmă, cu foarte puțină pregătire, m-am prezentat la concursul de admitere și am fost acceptată. A fost chiar un succes, întrucât am fost admisă prima, alături de o gimnastă.  Aceasta a fost întâia mea realizare!

-În anul 2000, ai fost acceptată, aşadar, la Şcoala Naţională de Dans, clasa Sharei Karsakpaeva. În 2001, ai ajuns în clasa Dianei Rainova, cu care ai şi absolvit instituţia. Apoi, prin concurs, ai devenit balerină la Opera Naţională din Sofia. Din 2013, esti prim-solistă. E dificilă ascensiunea în balet?

-Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil… Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva! În balet, ca și în gimnastică, drumul este plin de dificultăți, mai ales pentru fete. În primul rând, nu este la îndemâna oricui să parcurgă o asemenea școală, să renunţe la toate jocurile specifice copilăriei. Acolo, copiii și personalul sunt convinşi că numai baletul contează.  Cu timpul, ajungi şi tu să crezi asta şi nu mai simţi dificultatea. Pentru mine, baletul este un mod de viață. Îi mulţumesc pentru aceasta profesoarei mele D. Rainova, de la care am învăţat o mulţime.  Admisă în Baletul Operei Naționale din Sofia, în 2009, am început să trăiesc o nouă viață. Nu am mai resimţit limitele, am putut decide și gândi întotdeauna singură. A fost greu la început să mă acomodez cu noul mediu, cu mai multe generații și diferite personalități de artişti. Nu voi ascunde faptul că am avut momente foarte dificile în timpul programului de lucru, dar gândul la scenă şi publicul m-au ajutat mereu să le depăşesc. Le datorez respect şi dragoste. Pentru performanţele mele, îi sunt foarte recunoscătoare dnei. Sara-Nora Krysteva.  Sper să pot ajunge şi mai departe, prin muncă şi dragoste pentru ceea ce fac.  

-Încă de la o vârstă fragedă, ai participat la o mulţime de concursuri şi ai obţinut mai multe premii..Locul I la "Dance Europa Revista" (Istanbul-2008), la "Sicilia Barocca" (Modica/Italia), "Anastas Petrov" (Dobrich/Bulgaria), la Paris („Golden Shoes”), Varna 2012…Cum te-au schimbat premiile obţinute?

-Da, am avut norocul să particip la o mulțime de concursuri și să câştig numeroase premii. Fiecare concurs înseamnă emoţie, pregătire, progres, cumul de experiență. Nu pot spune exact la care dintre ele ţin cel mai mult, pentru că fiecare este important pentru mine. Pot spune doar că datorită profesoarei D. Rainova am reuşit să ajung la aceste competiții. Cred că premiile mi-au schimbat CV-ul, nu şi pe mine! Toate distincţiile  obţinute stau într-un seif,  acasă, dar nu chiar la vedere. M-au ajutat să-mi  ridic nivelul profesional, nu există însă  nici o altă transformare în mine.

-Ţi-ai dorit mult un succes la Festivalul de la Varna… În 2012, ai obţinut nu unul, ci mai multe premii. De ce este acest concurs atâta de special?

-Concurenţa şi orgoliile care se nasc la Festivalul de Balet de la Varna sunt mari.  Este important pentru mine, pentru că e o întrecere naţională de prestigiu.  Pe de altă parte, este un loc de competiţie foarte frumos, diferit de celelate, şi romantic. Este feeric să auzi păsările deasupra ta şi cântecul valurilor. E o adevărată magie! Mai avusesem două participări înainte şi în 2012 am vrut să văd dacă pot ajunge măcar până în finală. Cu fiecare rundă depăşită, visele au devenit tot mai mari. Am ajuns la dansul final! N-aş fi putut-o face fără ambiţie, calităţi și spirit de luptă. Am câștigat o medalie de bronz, Premiul „Nina Kiradjieva” și un premiu pentru un dans contemporan compus de Galina Srebreva. Nu-mi închipuisem niciodată ca pot obţine atâtea premii la Varna! Aceasta a fost  cea mai importantă competiţie pentru mine și vreau să le mulțumesc Mashei Ilieva, Nikolei Hadjitanev, Galinei Srebreva, lui Rosen Kanev, Kaloyan Boyadjiev pentru felul în care m-au susţinut şi pregătit. Fără ei nu aș fi realizat nimic. Datorită Sarei-Nora Krysteva, Mashei Ilieva, lui Yasen Valtchanov și Emil Yordanov, a fost posibil să ajung să joc, după aceea, rolul Kitri. A fost împlinirea unică, magică și emoțională a unui vis imens.

-CV-ul tău artistic însumează o mulţime de roluri celebre. Într-un interviu pentru un ziar din Sofia („Edna”), afirmai că ţi-ai dorit mult acest rol, Kitri, iubita lui Basilio, din „Don Quijote”. Este o legătură între acest rol şi viaţa ta reală?  

-Kitri, în acest zile... Poate, o idee pentru nouă producţie... ha, ha, ha. Imaginea ei ne poate da un exemplu de cum trebuie să luptăm pentru dorințe și vise, să gândim creativ și liber, să trecem peste lucrurile serioase, doar cu un zâmbet. Aşa o văd eu astăzi pe Kitri și încerc să trăiesc în acest fel. Toată lumea poate fi mai zâmbitoare. Kitri răspunde la fel ca mine prin caracter, emoție și energie. Calea mea de viață este, însă, destul de diferită de a ei. Acest spectacol m-a umplut de viață și putere. A fost, într-adevăr, unic. Şi acum, când mi-l amintesc, îmi teleportez de-acolo un zâmbet.

-Ai dansat, de asemenea, în Giselle, celebrul balet romantic al lui Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges si Théophile Gautier (muzica: Adolphe Charles Adam). Premiera a fost în 28 June 1841, la Theatre de l’Academie Royal de Musique din Paris…Giselle se joacă în toată lumea. De ce acest spectacol continuă să ne farmece până şi în zilele noastre?

-Giselle ... Am avut ocazia de a dansa Adagio din al doilea act, într-unul dintre cele mai frumoase locuri, Teatrul de Vară din Varna.. Astăzi, Giselle poate fi văzut pe mai multe scene. În timpul în care trăim, plin de relații ciudate, dragoste falsă și fleacuri, acest balet acoperă nevoia de altceva.... Dragostea pură mai rar se poate întâlni în viaţa de zi cu zi, de aceea spectacolul ne va fermeca mereu.

-Dansul şi dragostea sunt complementare? Cum i-ai pedepsi pe oamenii care îţi displac? Precum Giselle?

-Dansul şi dragostea sunt conectate, aşa că amândouă sunt în inima mea. Fiecare are dreptul la propria opinie pe care să şi-o exprime. Nu toţi avem însă aceleaşi gusturi. Eu le am pe ale mele şi dacă cineva le apreciază sunt fericită, dacă nu, nu am nimic împotriva lui. Nu sunt un om care să dea sentinţe…Iubesc audienţa şi dansul, vreau să le ofer oamenilor o altă lume și cred că un pic chiar reuşesc. În cazul în care nu o acceptă, e problema lor.

-Astăzi, tânăra generaţie mai vine la spectacolele de balet? De ce ar trebui să o facă?

-Nu numai tinerii, oameni din diferite generații vin la spectacolele noastre. Dacă baletul îşi face loc între gândurile lor și inima începe să le vibreze, vin din nou și din nou. În spectacolele noastre, există multe elemente fabuloase care se corelează cu viața de acum. Dau un nou look unor situații vechi. În multe scene, spectatorii, indiferent de vârste, se redescoperă sau se reinventează pe ei înșisi. Vin la spectacole să se îmbogățească emoțional și spiritual. Cultura și arta merg mână în mână.

-De curând, în septembrie, a.c., ai participat cu Baletul Operei din Sofia la o serie de spectacole susţinute în Japonia. Nu e pentru prima dată când ajungi pe scenele asiatice. Ai mai fost în China şi Coreea. Cum este privit baletul european în Asia? Care sunt diferenţele dintre şcoala europeană de dans şi cea asiatică?

-Am fost suficient de norocoasă pentru a vizita trei dintre țările cele mai dezvoltate. A fost ca un vis devenit realitate. Nu atunci când am susţinut reprezentaţii în China am fost cea mai fericită pentru modul în care am fost receptaţi. În Coreea, am fost întâmpinaţi călduros, oamenii au fost foarte drăguţi, iar spectatorii minunaţi. Dar ceea ce am experimentat în Japonia nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce am întâlnit în celelalte două ţări.  Acolo, publicul a izbucnit imediat după finalul operei Prinţul de Igor Borodin. Aplauze atât de sonore și calde, nici in Bulgaria nu am primit.  Școala asiatică depinde de ceea ce fac profesorii din Europa. Nu sunt mulţi profesori autohtoni, chinezi, coreeni sau japonezi. Se lucrează, în special, cu profesorii ruși, ceea ce face ca școala noastră și a lor  sa fie aproape identice. Cu toate acestea, diferența este vizibilă. Suntem mai puțini, ei sunt mai mulţi  și sunt obişnuiţi să lucreze ca roboții. Asta poate fi văzut şi pe scenă. Asiaticii au reacţii şi gesturi precise, nu improvizează nimic. La noi, totul trebuie să fie personalizat şi, cu multă energie, îndreptat către public. Aceasta este diferența între școala asiatică și cea europeană. De asemenea, ei se bazează pe elemente foarte atractive, mie mi se par învecinate uneori cu circul. Pentru noi, baletul este, în primul rând, experienţă controlată și transmitere de emoție.

-Baletul înseamnă şi o foarte bună condiţie fizică…O balerină are nevoie de una la fel de bună ca a unui atlet. Sunt sigur că îţi plac patinajul şi gimnastica ritmică. Greşesc?

-Iubesc toate sporturile, în special patinajul și gimnastica, probabil, pentru că acestea sunt foarte aproape de balet. Eu sunt de părere că fiecare copil ar trebui să fie implicat în anumite sporturi, pentru că statisticile sunt ușor înfricoșătoare. Toată lumea are nevoie de o stare bună de sănătate fizică. Mișcarea înseamnă sănătate. Acest lucru vine din pornirea interioară a omului și din nevoia de stimulare a ei.  Există mii de activități diferite prin care poţi face asta.

-Toate balerinele visează la un rol anume. Care dintre ele te-ar reprezenta perfect?

-Așa cum am spus, și Kitri, si Giselle, sunt ipostaze pe care le găsesc apropiate sufletului meu. Întotdeauna mi-am dorit să întruchipez şi imaginea Mariei / Mașa din Spărgătorul de nuci, pentru că de multe ori am vise similare. Ar fi fantastic să le reprezint pe viu, pe scenă. Carmen, de asemenea, este un rol pe care mi-aş dori cândva să-i dau viaţă. Prin muncă, sper ca, într-o zi, toate aceste aspiraţii să devină realitate. 

-Ai văzut vreodată „ploioasa” Românie? Acum, chiar au început ploile de toamnă…

-Din păcate, nu am avut ocazia de a vizita România. În prezent, fiecare excursie este legată strict de locul de muncă. Sper să am această posibilitate curând.

-Ce îţi displace în această lume?

-Nu-mi place că oamenii sunt atât de copleșiți de muncă și sarcini, că încep să devină nervoşi și supăraţi. Există mulți oameni pesimişti, trişti şi obosiţi. Vreau să văd mai mulți oameni care să gândească pozitiv, mai multe persoane fericite și cred că nu e imposibil.

-Arta si sportul ar putea face mai mult pentru o lume mai bună decât politicienii?

-Cu siguranţă, asta încearcă. Din păcate, arta, sportul-pe de o parte, şi politica sunt două lumi diferite şi îndepărtate, care nu se atrag reciproc…

*ŞTIINŢA BACĂU-CSM BUCUREŞTI II 22-28 (12-15)

Din Ciclul „Înfrângeri planificate”…    

      A trecut pe aici şi echipa care îşi recrutează fetele cu arcanul..Bine că a plecat! Dacă mai zăbovea mult şi mai jucam vreo două-trei meciuri, făceam norma felcerilor cu handbalistele noastre. Singura care nu s-a dat deoparte şi n-a conceput să primească pumn după pumn, Alina Bucă, a fost eliminată definitiv spre finalul primei reprize, pentru că n-a înţeles rolul nostru de sparring-partener…Încasezi la nesfarsit, fără să dai nimic înapoi, precum facturile EON-ului…I-a vâjâit glonţul pe la ureche şi Iuliei Faig (revenită, după o accidentare „amicală”, în vacanta,  când trebuie să-i zâmbeşti şi celui care te trimite la spital), dar arbitrii au lăsat-o în pace până la urmă. Nu mai avea niciun rost să răstoarne tabela, pentru că în min.28, bucureştencele au trecut definitiv la conducere. Ce-a fost până atunci? Ca de obicei, o Ştiinţă care ştie să dea senzaţii... Cum-necum, studentele, cu roţile bine umflate pe partea Laurei Verşescu (4 goluri) şi direcţia bună pe axa Anei Ciuraru (6), au ţinut în şah etern (în min.27, băcăuancele erau încă în avantaj, 12-11) o formaţie maturizată în incubator, hranită ca la nuntă (nu cu biscuiţi) şi purtată în lume cu autocar de excursii externe (nu cu microbuz pentru navetişti)…După pauză, previzibil, oaspetele- obişnuite s-o ia la trap cu fiecare privire încruntată a antrenorului Stoltz Jensen- s-au tot distanţat, în final făcându-se 22-28…Regretul vine, însă, nu de la înfrângere- doar scorul nu-l ştiam la începerea campionatului- ci de la obiceiul nostru studenţesc de a da cu banul înaintea tuturor partidelor şi de a stabili cu exactitate care repriză o jucăm şi care o cedăm adversarului. Aşa s-a întâmplat şi la Constanţa, în urmă cu o săptămână, când le-am dăruit „sirenelor”, necondiţionat, prima dintre ele, numai pentru că ne-au lăsat să le vedem vapoarele şi marea (între noi fie vorba, CSM II nu ne-a aratat mai nimic, pentru ca totul incepe si se sfarseste cu prima echipa!)…

Ştiinta Bacău: Diana Ivanov, Ana Maria Miholcă, Diana Uricaru – Crina Croitoru (5 goluri, 1 din 7m), Monica Iştoc, Florina Ivăncuţă, Ana Ciurariu (6-2), Laura Verşescu (4), Iulia Faig (4-1), Diana Rău (1), Alina Bucă (1), Oana Zaharescu,  Diana Manole (1). Antrenori: Costel Oprea, Constantin Hornea.

CSM Bucuresti II: Andreea Chetraru, Bianca Avram, Adriana Paşalan – Andreea Stan, Cătălina Sava, Irina Ivaşcu, Lorena Stoican, Alina Dumitru, Iulia Matei, Cristina Bătineanu, Mădălina Pal, Elena Dache, Ştefania Boştină, Beatrice Radu, Oana Bucă. Antrenori: Stoltz Jensen, Daniela Strat.

Leonard POPA

 

Interviu cu gimnasta egipteană Sara ROSTOM

„Numai un sport individual îţi permite să-ţi construieşti singur propriul destin sportiv!”

    Sara ROSTOM este o premieră a gimnasticii ritmice egiptene. Prin ea, Ţara Piramidelor descoperă frumuseţea punţii între Sport şi Artă.  Participantă la ultima ediţie a Mondialelor şi în aşteptarea întâlnirii cu marele eveniment olimpic de anul viitor de la Rio, Sara a răspuns câtorva întrebări ale „Sportului..”, stabilind încă o noutate, aceea de a „evolua” în  premieră şi în spaţiul românesc…

Leonard POPA      

-Sara, cum ai ajuns să practici Ritmica? Bănuiesc că nu e o disciplină sportivă foarte cunoscută în Egipt…

-Am avut şi câteva exemple sportive în familie, aşa te apropii mai uşor de sport. Sora mea mai mare a fost gimnastă. Un frate de-al meu a practicat baschetul. Poate, am să te surprind cu răspunsul, dar gimnastica ritmică a inceput să fie practicată în Egipt cu mulţi, foarte mulţi ani, în urmă. Nu este la fel de populară precum fotbalul şi de aceea se stiu mai puţine despre ea. În ceea ce mă priveşte, eu îndrăgesc toate ramurile gimnasticii şi nu mă pot imagina practicând altceva. De altfel, am preferat un sport individual, întrucât numai acesta îţi permite să-ţi construieşti singur propriul destin, ca sportiv.

-Cât de des te antrenezi?

-Mă antrenez 5 zile pe săptămână şi 4 ore şi jumătate în fiecare zi. O fac într-un club particular, deoarece practicarea sportului- nu numai a ritmicii- în mediul privat, este mult mai profesionistă, obligaţiile şi obiectivele impuse sunt diferite.

-Ai avut un model de gimnastă care să te inspire?

-Da, pot spune că am avut, Evgenia Kanaeva.  Pentru mine, ea a fost gimnasta perfectă!

-Ai participat la ultima ediţie a Mondialelor, desfăşurată la Moscova…Ce impresie ţi-a lăsat?

-Cred că a fost o ediţie foarte reuşită. Ca organizare, a fost ireproşabilă.

-Gimnastele din Rusia par de nedetronat…Aurul e numai pentru ele sau e şi o problemă de arbitraj? Ştiu că sunt multe voci care contestă deciziile arbitrelor, există chiar şi o petiţie care circulă pe internet…

-Gimnastele din Rusia sunt foarte bune acum, cuceresc aurul cu regularitate, dar evoluţiile lor nu mai sunt chiar atât de departe faţă de evoluţiile altor gimnaste. E şi un semn că ritmica e în continuă expansiune, nu mai aparţine doar spaţiului ex-sovietic. Nu cred că rusoaicele au un secret anume, pur şi simplu, se antrenează foarte mult pentru atingerea performanţelor.

-Care sunt planurile tale sportive în viitorul apropiat?

-Mă voi antrena mereu cât pot mai bine pentru a rămâne cea mai bună gimnastă din Egipt şi din Africa, pe care sper să le reprezint şi la Olimpiada din 2020 de la Tokyo.

-Ştiu că eşti şi studentă în primul an…Ce specializare urmezi şi unde?

-Urmez Ştiinta Afacerilor la Academia Arabă din Alexandria.

-Peste 10 ani, unde crezi că te vom întâlni? În interiorul sportului sau în afara lui?

-Peste 10 ani…Cu siguranţă, voi lucra într-o companie bună, dar sper să mă număr şi printre arbitrele internaţionale ale gimnasticii ritmice…

-Caracterizează-te în numai trei cuvinte…

-Încrezătoare, prietenoasă şi onestă!

*Interviu cu Ecaterina MARIAN (fostă componentă a echipei de handbal Ştiinţa Bacău, multiplă campioană naţională)

„Handbalul este acelaşi…Din păcate, cred că a crescut duritatea şi s-a pierdut din spectacol !”

…Cred că Ecaterina (Kati) MARIAN este prima handbalistă a Ştiinţei care mi-a atras atenţia…Era în primul an de Divizie A- Ştiinţa tocmai  promovase sub bagheta magică a lui Eugen Bartha- şi o jucătoare desfăcea apărările adverse cu fantezia unui titirez. Aşa ceva nu mai văzusem decât la Nadire Ibadula, celebra handbalistă timişoreană şi a naţionalei din anii 70… Deşi de un alt calibru fizic, Cati Marian se înşuruba, pasa pe la spate, făcea cam tot ce se face astăzi pentru a ridica tribunele în picioare. Primele titluri ale Ştiinţei Bacău i se datorează în bună măsură. A nu ne-o aminti înseamnă a începe cartea de istorie glorioasă a handbalului feminin băcăuan fără primul capitol.

Leonard POPA

-Cum şi unde aţi început handbalul? A fost dragoste la prima vedere?

-La Braşov, în anul 1965. Eram elevă în clasa a 5-a. Fratele meu le-a spus părinţilor că este păcat să-mi consum energia alergând pe coclauri şi sărind peste garduri şi aşa am ajuns să dau examen la Liceul Sportiv, trecandu-l cu brio… Am aruncat mingea de oină,  că nu o mai găseau!  Un liceu cu nişte profesori minunaţi.  Bineînţeles că eu doream să fac gimnastică, cei de la atletism mă voiau la atletism, şi până la urmă am făcut handbal. Dar am făcut gimnastică şi atletism din clasa a 5-a, până în clasa a 12-a, ceea ce este foarte important de precizat, întrucât acestea sunt sporturile care asigură baza celorlalte!

-Pe meleagurile băcăuane cum aţi ajuns?

-La Bacău am ajuns dând examen la IEFS, unde am devenit studentă şi componentă a echipei Ştiinţa Bacău, pe atunci, în Divizia B.

-În 1978, am promovat cu Eugen Bartha, din Divizia secundă, în primul eşalon...Cine mai era la echipă? 

-Bineînţeles că nu a fost uşor să obţinem această performanţă, dar ambiţia era mare! Ştiinţa nu mai fusese niciodată în Divizia A. La Bacău, băieţii aveau o tradiţie handbalistică de peste un deceniu. Nimeni nu se aştepta ca echipa de handbal feminin să ajungă în prim-planul întrecerilor şi atenţiei locale. Din echipa de atunci, îmi răsar în minte Lili Văcaru, Codăescu,Vieru, Stoleru, Riţa Florea, Nemeş… Îmi cer scuze că nu-mi mai amintesc şi alte nume, au trecut atâţia ani, cred că acum e rândul arhivelor să reconstituie un trecut sportiv care a adus oraşului atâtea satisfacţii…

-Cum l-aţi caracteriza pe Eugen Bartha, antrenorul cu care aţi început marea performanţă?

-Dumnezeu să-l odihnească! A fost un mare pedagog, înainte de orice… A ştiut să-şi aleagă oamenii, a ştiut întotdeauna pe ce pedala să apese, a ţinut legătura cu părinţii noştri (mare lucru, astăzi nu mai obişnuieşte nimeni să facă asta!)…Putea să se aleagă praful de tot.  Ştiţi, cum e, gloria la o vârstă timpurie te face să pierzi legătura cu pământul...

-Îmi amintesc primul campionat în Divizia A...Aţi fost una dintre jucătoarele care au contribuit din plin la câştigarea primului titlu naţional. Cum a fost posibil acest ...miracol? În primul an, primul titlu...

-Aşa a fost! Nu eram jucătoare extrem de cunoscute, la naţională, selecţiile se făceau din echipele cu tradiţie, care dominau întrecerea internă la vremea respectivă,  Timişoara, Bucureşti…Am muncit mult, formam un nucleu extrem de unit, şi la bine, şi la rău. Această solidaritate ne-a propulsat.

-Îmi amintesc şi tribunele....Aţi început cu puţini spectatori, câteva zeci...la sfârşitul turului, sala devenise arhiplină. Mulţi au început să descopere handbalul feminin  datorită dvs... Vă mai amintiţi perioada de începuturi? Ce vă diferenţia atunci de celelalte echipe din ţară?

-Eram bine pregătite, dar făceam şi spectacol! Vă mai amintiţi de pasele pe la spate, pe la ceafă, aerienele… Îmi aduc aminte cu mare plăcere de acele meciuri. Ştiinţa a fost echipa care şi-a câştigat suporterii- la început, inexistenţi- cu fiecare meci. N-am avut nevoie de nici un fel de consilier de imagine, aşa cum se practică astăzi.

-Au fost ani de glorie la Ştiinţa....Pentru dvs. a însemnat momentul culminant al carierei. De ce aţi plecat la sfârşitul facultăţii? Mulţi au fost foarte surprinşi de această decizie a dvs.

-Ca la orice sportiv, vine şi finalul de carieră. Posturile din învăţământ erau o mare problemă, eforturile clubului se îndreptau către cei care trebuiau să vină la echipă, nu către cei care absolveau facultatea…Aşa că am preferat să ma apropii de casă.

-Unde se făcea diferenţa între jocul Ştiinţei de atunci şi ceea ce se juca în ţară? Bacăul câştiga fără probleme campionatul. Şi aşa a făcut-o ani la rând...

-Ne-am surprins adversarele printr-o condiţie fizică ireproşabilă. Eugen Bartha punea mare accent pe asta. Aveam apărare şi susţineam faza de atac foarte bine. Şi nu era ca acum, jucătoarele erau complete, trebuiau să facă ambele momente ale jocului… Astăzi, jucătoarele încep sa se specializeze.

-După plecarea de la Bacău, ce a urmat? Vi s-a pierdut urma...

-De la Bacău, am mers la echipa din Sf. Gheorghe, unde am jucat până în 1985 şi am antrenat un timp formaţia locală.  În1987,  am intrat în sistemul sanitar.

-Astăzi, cu ce vă ocupaţi? Mai aveţi vreo legătură cu handbalul?

-Acum sunt profesoară CFM la Spitalul Clinic de Urgenţă Braşov,  la chirurgie plastică. Din păcate, nu mai am legătură cu handbalul.

-Handbalul feminin a crescut mult în valoare. Spre lauda ei, România a ţinut pasul cu ceea ce se joacă în lume. E unul dintre puţinele sporturi de echipă unde mai contăm (nu şi la băieţi). Sunt fetele noastre făcute pentru acest sport?

-Suntem un popor dotat şi talentat! Putem juca orice, la un nivel ridicat. Toată chestia e să o facem pregătindu-ne special pentru aşa ceva. Este foarte important să investim în copii şi juniori.  Câţi părinţi îşi permit să plătească pentru a face copiii lor sport? Probabil că nu aţi fi auzit nici de mine! Este mare păcat că se pierd atâtea talente, că nu se găsesc banii necesari pentru a le scoate la suprafaţă şi a le întreţine…

-Cum caracterizaţi campionatul nostru intern? E pe o traiectorie bună? Echipele de frunte merg pe mâna stranierelor...Pe vremea dvs. nu exista nici una! E o soluţie în vreme de criză (aducerea jucătoarelor străine) sau nu mai ştim noi să creştem o jucătoare şi le aducem, deja, formate?

-E o soluţie de compromis, valabilă un timp, până se formează jucătoare autohtone de valoare. Aşa s-a întâmplat în toată lumea. Amintiţi-vă că după evenimentele de  la sfârşitul anilor 80, multe dintre jucătoarele Estului, unde se practica handbalul la cel mai înalt nivel, au ajuns în Occident, punând bazele unor echipe puternice în Germania (fosta Federală), Spania, Austria…

-Cine va câştiga campionatul anul acesta, Baia Mare sau CSM-ul?

-Sper că Baia-Mare…

-Aţi mai fost la Bacău? Vă vine să credeţi că echipa pe care, practic, generaţia dvs. a lansat-o, se zbate în anonimat? Care credeţi că sunt cauzele? În fond, şi atunci, dar şi acum, fetele ajung aici pentru...facultate!

-Admit cazul că facultatea nu mai are aceeaşi atracţie ca pe vremuri, dar omul sfinţeşte locul! Eugen Bartha de ce a putut să realizeze performanţele cunoscute  cu jucătoare atâta de tinere şi fără experienţă cum eram noi?

-Care e diferenţa dintre jucătoarele de azi şi cele de ieri? Este vreun capitol unde cele de atunci sunt superioare?

-Handbalul este acelaşi. Din păcate,  cred că a crescut duritatea şi s-a pierdut din spectacolul jocului.

-România joacă, nu peste mult timp, cu Lituania şi Belarus în preliminariile Europeanului (P.S.: a câştigat ambele partide), faza a doua..Ce aşteptări aveţi de la această ediţie? Ce-i lipseşte Naţionalei pentru a fi mai prezentă pe podiumul marilor întreceri?

-Urez mult succes echipei naţionale, în noua ediţie europeană! Am constatat, însă, că între minutele 45-50 se întâmplă ceva cu jucătoarele noastre. Trebuie găsit omul care să ne scoată din impas. Nu este uşor! Este un moment al jocului extrem de important, psihologic vorbind. Dacă intri cu avantaj în ultimele zece minute, altfel gestionezi finalul.

-Cu cine mai ţineţi legătura dintre fostele coechipiere de la Ştiinţa?

-Noroc cu Facebookul, că aşa ne mai găsim prin lumea aceasta! Mai vorbesc cu Riţa, Maria (Florea), Moriko (Torok).  Îmi pare nespus de rău de Lauriciu (Lunca), Dumnezeu s-o aibă în  pază! A fost principalul liant al echipei, între jucătoare…

-Ce vă place la handbalul de azi şi ce nu?

-Îmi place că este dinamic dar, din păcate, în detrimentul spectacolului, cum am mai spus. În încheiere, vă mulţumesc mult pentru  acest interviu şi, de asemenea, tuturor celor care au fost alături de mine şi de această minunată echipă a Ştiinţei,  unică în campionatul nostru, aproape două decenii…. Să dea Dumnezeu să auzim numai de bine!

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-Şcoala 181 Bucureşti 34-30 (17-14)

FETELE  CU BALTAG ŞI CELE CU PĂPUŞI ÎN POŞETĂ

      Cu Alina Bucă, alături, nu mori de foame….Fata ştie cum să deschidă desaga adversarului şi, dacă ar fi sărit coarda mai mult în copilărie, n-am mai fi văzut-o azi la Bacău. Detenta o dă, însă, de gol. Mai întâi, trebuie sa plesnească binişor braţele celor care îi ies în cale timp de vreo 20 de minute (cât a ţinut echilibrul pe tabela de marcaj în întâlnirea cu Şcoala Max Gavrilă), după care acestea îi iau frica şi Alina poate înscrie liniştită, gol după gol, aşa cum a făcut-o cu bucureştencele de 9 ori, fiind depăşită doar de Ana Ciurariu (cu un plus de şase goluri, 15, stabilit şi prin transformarea a 5 aruncări de la 7 metri) şi Diana Badea de la oaspete (o excelentă jucătoare, pentru care agenţii de recrutare se vor izbi cap în cap)- marcatoare a 10 goluri. Oricum, dacă am pune gând rău celor de deasupra noastră, numai Anei şi Alinei le-am da baltagul în primire, fără instructaj de protecţia muncii…Deocamdată, nu e cazul. Ştiinţa joacă ceea ce ştie în faţa echipelor fără îngeri de pază şi cu păpuşile în poşetă. Nu ne putea pune probleme pe răboj o formaţie care, şi în cazul unei victorii, ar fi pierdut la masa verde, dacă ne scârţâia orgoliul (bunele intenţii ale patronului nu coincid cu fiţuicile Federaţiei!)…În teren, cu un 7 decimat de accidentări (Iulia Faig- care e aşteptată la echipă precum americanii după al Doilea Război Mondial şi Cornelia Ţocu- o liană dintr-un trecut în care credeam în minuni), fără individualităţi (ăstora nu le mai place şcoala, doar foşnetul din buzunarele pe care nu le avem), dar cu speranţa în ceea ce le iese- surprinzător- câteodată, studentele şi-au adjudecat cu unduiri de blues o partidă utilă ca un antrenament. După un 6-6 în min.9, Ştiinţa a tot câştigat, pe nesimţite, lungimi de undă, precum într-o întrecere de ambarcaţiuni uşoare. În conformitate cu ceea ce şi-au dorit arbitrii- să fluiere a gol, ca marfarele, în fiecare minut- întâlnirea a fost o reuşită deplină. Ar mai fi şi jumătatea cealaltă a paharului, cea goală, dar din aceea nu suntem învăţaţi să sorbim decât atunci când joacă naţionala de fotbal şi îl prindem pe generalul Iordănescu suflând în trompetă, spunându-ne  că e flaut…Nu fetele pierd războaiele!

Leonard POPA

MARINA EROTOKRITOU: THE ARTIST, A TRUE COPY OF HER OWN CREATION

THE ARTIST, A TRUE COPY OF HER OWN CREATION
  

One of the most surprising representations of Cypriot contemporary painting (waiting for a general recognition) is Marina Giannou Erotokritou. Born on 21 June 1979, in a family of parents-refugees (with some Polish origines), after their town, Achna, had been occupied by Turkish troops, during the war in 1974, the artist lived and spent her childhood in the free zone of the district of Famagusta. She followed the secondary education courses at the College St. George from Larnaca, then, she graduated a specialisation in Marketing at Faculty of Finance. She began painting still at the tender age of 5 years, studying paint-art in various private schools, for a period of 8 years. She had tried several styles and techniques, on different materials. In the last 9 years, she lived in Nicosia, where participating in a few workshopuri organised in the capital city of Cyprus. She exposed works in collective exhibitions in Cyprus, Greece and Italy, enjoying the attention of  critics and the specialized press. With a surrealistic tone, her creations materialized in a few projects, of which we mentioning: "The outlook of Woman" (10 works) and "The Man", a series of male-portraits. In the first of these, Marina Erotokritou is trying to externalise a woman's inner world. By performing the work in her own workshop, as completion, the artist felt that she identifies, as a matter of fact, with her own creation. The result is a projection of her own soul.  The artist captures living inside, her contours speaking as well as  unspoken words, the colours are their steam… When the artist considered that they are not the absolute expression, takes their place, transforming herself into her own creation. Her presence between her works not distinguished her, on the contrary… Finally, you don’t know which is the artist and which is her creation…In what follows here, it is a selection from the plastic universe of Marina Giannou Erotokritou, who is coming for the first time in Romanian space, like a rainbow from  Aphrodite’s Wonderland.

Leonard POPA

  

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-CSU TÂRGOVIŞTE 40-26 (22-11)

AM ÎNTÂLNIT COMETA HALLEY

     Unii o văd doar la 75-76 de ani…Noi o întâlnim de două ori pe an. Cometa Halley- nu ştiu de ce alţii îi încurcă denumirea şi îi spun CSU Târgovişte- ne poartă noroc din poartă în poartă. Mai greu ne este în primele 5 minute, până ce fetelor noastre le dispare rujul de pe buze. Nu există exerciţiu mai tonic pentru sănătatea cuiva decât să dea în campionat peste echipa căreia dacă nu reuşeşti să-i înscrii 40 de goluri mai bine te laşi de handbal (va divulg o taină: a fost creată de Domnu’ pentru a-ţi ieşi în cale să te îmbărbăteze, când ţi-e viaţa mai grea)…Am fost la meci nu pentru că mă pasionează luptele dintre trandafiri (ah, daca nu ar fi ţepii ăia!) şi păpădii, ci pentru că am vrut să văd ce fac handbalistele noastre când rămân singure pe teren…Spre lauda lor, nu trag jaluzelele şi, chiar dacă în oraşul lui Bacovia rănile se vindecă abia după ce trec corbii clasamentului (adică primele clasate, aceleaşi din ultimele 4-5 sezoane), o frântură de cer e suficientă pentru a ne arăta şi noi aripile. Portarul Diana Ivanov are stofă de viitor (asta am constatat-o încă din sezonul trecut), nu trebuie să o preocupe oglinzile fermecate. Le admir mult pe Cornelia Ţocu şi Ana Ciurariu, pentru răbdare (eu n-aş avea puterea să văd de-atâtea ori cum se desfac şi se repară ceasurile!)…Sunt urmele celor care au trecut pe aici, îndreptându-se spre orizonturi mai bune. Laura Verşescu e fata din puşculiţă. Am tot ţinut-o ascunsă pe o linie secretă (extrema stângă, folosită doar din greşeală), până ce a devenit conştientă, alături de noi, de calităţile pe care le are…Diana Rău e pasiunea cu care zboară fluturii pe şesurile primăverii. Cealaltă Diana e un Manole care poate construi frumos dacă acceptă şi sacrificiile. De pivotul Iulia Faig, ţi-e dor ori de câte ori o vezi numai pe lista oficială a echipei (pentru că la Buzău, în amicalele din vară, ne-am dus să ne lăudăm, în loc să ne mulţumim doar cu salutatul generalilor!)…Sunt multe care îţi vin în minte când întâlnesti Cometa Halley (rămasă acum şi fără coada de foc, Ramona Ciobanu, atâţia ani, stâlpul de sprijin al chindiei târgoviştene…dar şi cu o şoaptă de speranţă-Andreea Buzăţoaia)…De ce n-om fi întâlnind-o în fiecare zi, sau-măcar- etapă de etapă? Sâmbătă, jucăm la Piatra…Bine ar fi să ne întoarcem stânci!

Leonard POPA