Fotografiile alb-negru ale gimnasticii româneşti

*Interviu cu Camelia VOINEA, coordonatoarea lotului olimpic de gimnastică

 

 

  Privesc o fotografie alb-negru. Rotterdam, 1987, Campionatul Mondial de Gimnastică. România mai are nevoie de trei note de 10, ca să depăşească imposibilul şi să treacă înaintea URSS. Privesc, din nou, fotografia, realizată imediat după concursul la sol. Din ea răzbate surâsul unei adolescente frumoase şi gingaşe ca un mărţişor. Este Camelia Voinea (n. 1 martie, 1970), coordonatoarea de astăzi a lotului naţional, calificat la JO de la Paris. Din spatele timpului, fata îmi zâmbeşte cald şi mulţumită. 10-le obţinut de ea şi de celelalte două coechipiere (Aurelia Dobre şi Daniela Silivaş) aduce României medaliile de aur! Martie, 2024. O doamnă maturizată frumos, care şi-a păstrat zâmbetul adolescentin, încrezător şi sincer... Aceasta a rămas Camelia Voinea. Alături de eleva ei, Sabrina, nimeni alta decât fiica sa (desemnată gimnasta anului 2023), caută, din nou, podiumul olimpic. Poate, îl va găsi la Paris. Poate, în altă parte, dar va veni! Sportul îi răsplăteşte întotdeauna pe cei cutezători, întrucăt Camelia Voinea continuă să creadă în actualitatea fotografiilor alb-negru...

 

 

 

 

-Ați făcut parte din marea echipă a României de la sfârșitul anilor 80... Campioană mondială în Olanda, dar ultima dată când am depăşit, în clasamentul pe echipe, formaţia sovietică. După generația Nadiei, am avut decenii la rând numai generații de aur. Nicio discontinuitate! Care e secretul?

-Secretul a fost o pregătire intensă sub supravegherea unor mari specialiști. Plecarea din ţară a soţilor Karolyi nu a însemnat sfârşitul performanţei, aşa cum credeau mulţi. La Rotterdam, de pildă, la Mondialele din 1987, s-au obţinut 5 medalii de aur şi multe altele. Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Ecaterina Szabo, Celestina Popa, Eugenia Golea şi cu mine am format o echipă foarte bună şi omogenă.

-Sunteţi considerată creatoarea unor elemente de gimnastică inovatoare. Care sunt acestea?

-Da, pentru a întrece sovieticele, considerate mari favorite, în frunte cu regretata Yelena Shushunova (a decedat în 2018) şi Svetlana Boginskaya. A trebuit să le surprindem cu ceva nou. Primul element, pe care l-am executat în premieră, a fost la sol, un DUBLU ÎNTINS SALT ÎNAINTE. Al doilea a fost la bârnă și se numește ȘURUB GRUPAT DE PE UN PICIOR (AUERBACH).

-Aţi primit nota 10 pentru solul prezentat. Astăzi, e mai greu de obținut nota maximă decât atunci?

-Da, cu siguranţă, este mai greu. Nimeni în aceste vremuri nu a luat notă maximă. Gimnastica a crescut mult, din punct de vedere tehnic. E greu să diferenţiezi gimnastele, deşi sistemul de punctaj a evoluat şi el.

-Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ce ați aduce în zilele noastre?

-Aș aduce, în primul rând, specialiștii de excepție și mai mult public la competițiile de gimnastică. Astăzi, lumea s-a cam îndepărtat de sport, în general. Sau nu-i mai place să privească...

-Când v-ați întors în ţară, după câţiva ani petrecuţi în Italia, România era altfel... Nici gimnastica noastră nu mai era aceeași. Care să fi fost cauzele, obiective sau subiective?

-Cauzele nu le cunosc, dar eu întotdeauna am iubit și iubesc gimnastica românească. De fapt, fără întrebări şi răspunsuri interpretabile, eu nu doresc decât să fac cât mai multe pentru această frumoasă disciplină sportivă. Sper să și reușesc!

-Când ați acceptat să fiți coordonatoarea lotului olimpic, nu v-a fost teamă să luați, practic, totul de la început? Performanţele, mai mult conjuncturale, nu mai erau aceleaşi. Vă plac provocările?

-Nu-mi este frică de nimic, în afară de Dumnezeu! Am considerat această numire o onoare, pentru că îmi doresc ca gimnastica noastră sa revină acolo unde îi este locul, unde a aşezat-o marea ei tradiţie.

-Ce e mai greu în gimnastică, să-ți păstrezi supremația sau să o recapeți?

-Şi una, și alta. Astăzi, au crescut în performanţă multe ţări care, pe vremuri, nici nu contau în întrecerile pentru medalii. Lupta pentru podium este mult mai acerbă.

-O antrenați pe Sabrina, fiica dumneavoastră, cea mai bună gimnastă a țării, în 2023... Dacă ar fi să o comparaţi cu marea gimnastă care ați fost, ce ați constata?

-Eu îmi doresc ca Sabrina să-mi depășească rezultatele, pentru că este tânără și are timpul în favoarea ei. Drumul nostru are un singur țel, medalia olimpică! Admit că ziua de mâine e ceea ce nu mi s-a întâmplat mie...

 

 

 

-La ce întrebare, care nu vi s-a pus niciodată, ați fi vrut să răspundeţi?

-Întrebarea ar fi dacă gimnastica românească apreciază toată munca mea, ca sportivă și antrenor, pentru gloria adusă acestei țări... În viaţă, însă, multe întrebări rămân fără răspuns, iar unele răspunsuri, fără întrebări...

 

Leonard POPA, martie 2024

 

 

 

  FATA CARE ÎMBLÂNZEŞTE APA

 

 

  *Interviu cu Simona RADIŞ, Sportiva Anului 2023

 

 

 

 

  Pe Simona Radiş, fata coborâtă din Avrămenii Botoşanilor (n. 5 aprilie, 1999), până şi apa o îndrăgeşte... Din 2020, când a început să o îmblânzească, val după val, vâslind mereu în căutarea marilor performanţe (alături, desigur, de Ancuţa Bodnar) nu a cunoscut înfrângerea. Multiplă campioană europeană şi mondială, campioană olimpică la Tokyo (2020), Simona este regina incontestabilă a gândurilor şi speranţelor cu care mergem la Paris, în vară. O stea condamnată la strălucire...

 

 

 

-Din 2020, nu ai mai pierdut nicio cursă importantă, indiferent de anvergura ei. Europene, Mondiale, JO... Ai fost desemnată de către Federaţia Internaţională de Canotaj, încă din 2020, o stea în ascensiune (Rising Star). Până unde poate urca aceasta?

-De urcat, nu știu dacă ar mai avea unde. Scopul și dorința mea sunt să rămân cât mai mult la înălțimea unde am reușit să ajung. Și știți vorba: ”este greu să ajungi sus, dar este mai greu să rămâi acolo!”... De aceea, caut mereu să mă autodepăşesc, să caut noi limite. Când sportivul nu le mai găseşte, performanţa dispare.

-Anul 2023 ți-a adus, firește, laurii cuveniți. Ai primit, din partea Comitetului Olimpic și Sportiv Român, titlul de Sportiva Anului 2023. Ce reprezintă pentru tine acest Premiu de Excelență?

-M-a bucurat această distincție. Sunt mici încurajări care contribuie la motivația de a merge mai departe și de a cuceri noi titluri. Un sportiv are nevoie întotdeauna de această motivaţie, de recunoaştere, chiar dacă nu o afirmă explicit.

-Se apropie Jocurile Olimpice... Când vei pleca spre Paris, ce nu vei uita acasă?

-Într-adevăr, Jocurile Olimpice se apropie și, cu siguranță, voi pleca acolo cu un bagaj mare de antrenamente, experiență, motivație și încredere. Nu va fi uşor. Statutul de favorite, cu care pornim pe acest nou drum olimpic, eu şi colega mea, Ancuţa Bodnar, nu e suficient pentru a urca pe podium şi a repeta succesul de la Tokyo, dar sper ca toate să iasă bine. Pentru asta ne-am antrenat.

-Ești o fire superstițioasă? Cum petreci orele dinaintea finalei?

-Înainte de cursă, noi luăm micul dejun cât se poate de normal, vorbim, în cameră ascultăm muzică, înainte să ieşim, ne dăm cu mir și pășim mereu cu piciorul drept pragul ușii. Odată ajunse la bază, ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut.

-Cum reușești să treci peste momentele critice care, desigur, apar în desfășurarea momentelor de vârf ale competiției? Ce e mai important factorul fizic sau cel psihic?

-Cel mai important este psihicul. Mulți sportivi puternici au pierdut curse, fiindcă nu au știut să își gestioneze emoțiile. Eu mă consider o persoană puternică și mă automotivez foarte bine.

-Ce alte sporturi îți plac? La 14 ani, când ai început canotajul, după o selecție făcută în școală, cum se făcea pe vremuri, bănuiesc că știai mai puține despre această disciplină sportivă... Nu ți-a fost teamă de necunoscut?

-Îmi place să urmăresc mai multe sporturi. Din fiecare ai de învăţat câte ceva. Cât despre teamă, nu a fost un impediment atunci când am luat decizia de a pleca de acasă. Practicarea canotajului de performanţă presupune şi aceasta. Aș putea spune că am curiozitatea de a vedea locuri noi și de a cunoaște alți oameni. Au fost, deci, suficiente motive care au contribuit în luarea acestei decizii.

-Care a fost cel mai greu moment al carierei tale sportive?

-Făcând parte din lumea sportului şi urmărind tot timpul performanţa, am întâmpinat şi momente dificile, în care am simţit că, fizic, dar, în special, psihic, nu mai pot continua. Acela a fost momentul în care primul gând a fost să renunţ şi să merg acasă, să abandonez sportul de performanţă. Însă, alături de colega mea şi echipa din spatele nostru, am reuşit să-l depăşesc. O spun cu o oarecare mândrie, întrucât acest episod din viaţa mea m-a ajutat să devin mai puternică, mi-a dat curajul interior şi m-a împins către performanţele obţinute până astăzi. Să fii femeie nu este uşor, dar eu am o vorbă, suntem puternice, putem face orice şi, dacă avem oamenii potriviţi alături, suntem de neoprit şi de neînvins.

-Canotajul românesc are un trecut legendar și un prezent strălucitor. Are și viitor? În alte sporturi, există această teamă de ziua de mâine, că nu vine nimeni să ia locul trecutului şi prezentului...

-Cu siguranță, are și viitor! Generația actuală de sportivi este tânără și tinerii care vin din spate au timp să crească și să ni se alăture. Au suficiente repere. Vistieria de medalii a canotajului românesc e plină. Nu a dispărut niciun moment continuitatea. Discontinuitatea e periculoasă, pentru că nu se ştie dacă mai găseşti tăria, declicul, să-ţi revii...

-Ce are canotajul românesc în plus faţă de celelalte discipline sportive, din moment ce ne aduce, în continuare, cele mai mari satisfacţii, indiferent de competiție? 11 ambarcațiuni calificate la Jocurile Olimpice!

-Avem oameni implicați, profesioniști, cu care lucrăm, și dedicare. Avem o mentalitate bună și o viziune clară asupra viitorului. Se poate observa, totuși, că întreg sportul românesc a început să meargă în direcția potrivită. Dar trebuie să fie răbdare, fiindcă nu se pot face minuni de pe o zi pe alta... Marea perfornanţă se naşte greu.

 

Leonard POPA- UZPR Bacău

 

 

Sulejman DEMOLLARI, cel mai bun stranier din istoria fotbalului românesc:

 

“Pe jumătate, mă simt român!”

 

  Mulţi dintre fotbaliştii străini care au sosit în fotbalul românesc au venit din motive strict financiare. Când a ajuns la Dinamo Bucureşti, în 1991, Sulejman Demollari era, deja, un nume cunoscut în fotbalul unei Europe în plină transformare geo-politică. Demo nu s-a mulţumit, însă, doar cu statutul de cel mai longeviv stranier în Divizia A (patru sezoane), ci a ales să fie şi...cel mai bun! Un titlu pe care i l-au acordat gazetarii şi microbiştii, toţi cei ce l-au văzut evoluând pe stadioanele ţării, când fotbalistul albanez demola apărările adverse şi dinamiza jocul lui Dinamo anilor 90...

 

-Demo, pentru cei care nu cunosc povestea venirii tale în România, aminteşte-ne, te rog, cum s-a întâmplat...

-Totul s-a datorat unei întâmplări fericite. Iniţial, un student albanez, Vasil Toce, care făcuse facultatea la Braşov şi juca fotbal acolo, a venit cu echipa la Bucureşti şi, trecând pe lângă stadionul lui Dinamo, în zi de antrenament, i-a solicitat lui Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al bucureştenilor, un joc de pregătire. Lucescu, aflând că este albanez, l-a întrebat imediat cum ar putea lua legătura cu mine, întrucât mă urmărise în cupele europene, cu Dinamo Tirana şi Naţionala de tineret, şi îi plăcusem. Fiind după 1990, ca şi în România, fotbaliştii albanezi au avut dreptul să părăsească ţara şi să activeze în campionatele străine. De această oportunitate, am beneficiat şi eu, care am ales să vin la Dinamo, pe un contract de 3 sezoane. Asta se petrecea în 1991. Numai că, la venirea mea la Bucureşti, Mircea Lucescu plecase la Brescia, în Italia, şi mulţi dintre fotbalişti îşi pregăteau, deja, bagajele, să urmeze aceeaşi cale. Dinamo avea, însă, un lot suficient de puternic, cu Florin Prunea, Dorinel Munteanu, Tibor Selymes şi, sub comanda lui Florin Halagian, a reuşit să câştige titlul. Îmi amintesc că, în meciul decisiv cu Steaua, am marcat unicul gol al partidei, din penalty, şi asta m-a propulsat definitiv în inima suporterilor alb-roşii. Cu banii câştigaţi, mi-am cumpărat imediat un Mercedes, pe care l-am folosit,la început, doar în România, întrucât, în Albania, în anii aceia, erau încă multe restricţii. Aşa am ajuns să fiu primul jucător străin din istoria clubului Dinamo. După mine, au venit portarul naţionalei albaneze, Musta, care a decedat, din păcate, în 2007, în Canada, şi ghanezul Nelson...Ce să mai spun? În numai 6 luni, am învăţat româneşte, pentrtu că stăteam în cameră cu fraţii Costel şi Marian Pană. Nu am avut nevoie de profesori. Ei le-au ţinut locul foarte bine....

-Aşadar, la Dinamo, ai început şi ai evoluat, până aproape de final, sub comanda lui Florin Halagian... Ce îţi mai aminteşti despre acest antrenor atât de exigent?

-Când am ajuns în vestiar la Dinamo, toţi îi ştiau de frică. Era numit dictator. Eu, însă, m-am înţeles foarte bine cu dânsul, în ciuda severităţii sale. Nimic nu se poate face în sport fără disciplină! Halagian era un maniac al disciplinei şi ordinii. Aşa am luat titlul în sezonul 91-92, când secundul Armeanului era Viorel Hizo, omul său de încredere care i se potrivea ca o mănuşă.

-Ştiu că ai avut şi o tentativă de a trece la Steaua, marele rival...

-S-a întâmplat după al treilea an petrecut la Dinamo, unde lucrurile au început să scape de sub control. Preşedintele clubului, Vasile Ianul, a intrat în puşcărie, iar exodul fotbaliştilor continua spre ţările vestice. Eu mi-am zis să continui în România, unde eram extrem de îndrăgit, şi am început pregătirile cu Steaua, în cantonamentul de la Braşov. Numai că la finalul acestuia, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Suporterii dinamovişti, văzând că le tot pleacă fotbaliştii, s-au revoltat, au năvălit peste noua conducere şi i-au cerut să mă aducă imediat înapoi. N-am avut ce face şi m-am întors la Dinamo, unde am mai stat 6 luni, după care m-am transferat în Grecia, la Panionios, apoi, în Ungaria, la Gyor, şi, în cele din urmă, am ajuns în Italia, în Liga a 4-a. De acolo, m-am retras din fotbal şi m-am întors acasă, la Tirana. Perioada petrecută la Dinamo a fost, însă, cel mai frumos capitol din viaţa mea.

-La Bucureşti, ţi-ai adus şi familia...

-Da, la un moment dat, a venit şi soţia, Etleva, care s-a apucat de facultate şi a devenit studentă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de limbi străine, secţia franceză-engleză. Atunci ni s-a născut, tot la Bucureşti, şi primul nostru copil, fetiţa, Suevi. De aceea, când spun că sunt pe jumătate român, nu greşesc! Băiatul, Dario, s-a născut, mai târziu, în Italia. De câtva timp, am devenit şi bunic, datorită Suevei, care a dat naştere unui băieţel, Etien. Pe el, chiar am să-l fac fotbalist! Revenind la studenţia soţiei, să vă povestesc şi o întâmplare hazlie. În 1992, am făcut 4-4 cu Rapidul iar eu am marcat 3 goluri. Luni, după meci, m-am dus la facultate, la Etleva, care tocmai dăduse un examen. În timp ce o aşteptam, un profesor m-a recunoscut şi a venit direct la mine. Ce-ai făcut, Demo, ieri, ne-ai înscris 3 goluri! mi-a spus el foarte serios. Am înlemnit, era un suporter al Rapidului. Să ştii că, dacă are examen cu mine soţia, n-o trec. 3 îi pun! Am rămas mut. Nu i-am zis nimic Etlevei, dar noaptea m-am tot gândit ce-i de făcut... Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, soţia , deja, trecuse examenul cu el şi primise nota 10 Atunci am înţeles cel mai bine câtă pasiune provoacă fotbalul!

-Albania a înregistrat, în ultimii ani, un progres fotbalistic deosebit. Care e secretul?

-Secretul e unul singur. Foarte mulţi fotbalişti albanezi joacă, acum, în campionate puternice din afară. Aşa am ajuns să ne calificăm la turneele finale. Sigur, nu contăm pentru primele locuri, dar nici nu vom fi uşor de întrecut. Asta cred că e valabil şi pentru naţionala României.

-Dacă tot a venit vorba de turneul final european, cine crezi că îl va câştiga?

-După părerea mea, Franţa are cele mai multe şanse. Este cea mai în formă formaţie şi constantă.

-În încheiere, ce ai vrea să le comunici suporterilor români care nu te-au uitat nicio clipă?

-Să fie fericiţi şi să aibă răbdare cu noua echipă naţională care se formează astăzi. Iar dacă îşi mai amintesc ceva din fotbalul anilor 90, de generaţia de aur a lui Hagi, să-şi amintească şi de cel care a venit din altă ţară să joace la Dinamo, a îmbrăcat tricoul alb-roşu de 100 de ori şi a marcat 39 de goluri. În toată această perioadă, a primit un singur cartonaş galben, pe care i l-a arătat celebrul Ion Crăciunescu, într-un joc cu Ceahlăul, la Piatra-Neamţ. Nu pentru un fault, ci pentru o simulare. A fost singura dată când am încercat altceva, iar eu nu eram obişnuit să păcălesc fotbalul.Nu l-am trişat şi i-am oferit totul. Atuinci, însă, interpretând atât de prost o partitură falsă, arbitrul şi-a dat seama imediat şi m-a penalizat. După meci, Crăciunescu mi-a şi spus, de altfel, că, de era altul în locul meu, îi arăta roşul, fără ezitare...

 

 

Bogdan RATH (antrenorul Naţionalei de polo):

OBIECTIVELE NOASTRE S-AU SCHIMBAT!

 

 

   Polo românesc a produs întotdeauna jucători de mare valoare, indiferent de audienţă sau rezultatele din marile competiţii internaţionale. Nenorocul a fost că aceşti sportivi nu au jucat împreună, făcând parte din generaţii diferite, sau au făcut-o foarte puţin. De multe ori, mă întreb care ar fi fost destinul acestui sport, în România, dacă Spânu, Rath, Hagiu sau Radu ar fi făcut parte din aceeaşi reprezentativă... Bogdan Rath, actualul antrenor al Naţionalei noastre, care tocmai a obţinut biletele pentru JO de la Paris, în urma rezultatelor şi, mai ales, a evoluţiei foarte bune de la ultimul Campionat Mondial (şi nu doar printr-un concurs de împrejurări favorabile!) este, cu siguranţă, cel mai titrat dintre ei. Vicecampion mondial cu selecţionata Italiei, participant la două ediţii olimpice şi inclus, tot de atâtea ori, în Echipa Lumii, tehnicianul român încearcă acum să repoziţioneze polo nostru pe harta mare a performanţei, micşorând decalajele şi diferenţele care ne separă de formaţiile de top. Un prim pas a fost făcut la Doha.

 

 

-Domnule Rath, v-aţi născut la Bucureşti, în 1972, şi aţi început să practicaţi polo, la 8 ani, o vârstă la care băieţii descoperă, mai curând, fotbalul. Cum s-a întâmplat minunea?

-Adevărul e că, la vârsta respectivă, jucam de toate, şi fotbal, şi handbal, şi atletism. Până la urmă, am ales să practic organizat polo, întrucât îmi plăceau şi mingea, dar şi apa. Apoi, a contat mult exemplul fratelui mai mare care, deja, era într-o echipă de polo.

-Activitatea de performanţă aţi început-o la Sportul Studenţesc, după care aţi trecut la Steaua. Ce însemna polo românesc în perioada respectivă? Mă gândesc că, atunci, în ţară, existau doar vreo patru bazine, dar România avea câteva rezultate notabile. Un loc 4 la Europene, o prezenţă la JO din 1996,la Atlanta...

-Deşi erau mai puţine bazine decât astăzi, înainte de 1989, dar şi câţiva ani după revoluţie, sportul românesc a fost în plină afirmare. Polo, de pildă, era organizat în două divizii şi derbyurile primului eşalon erau transmise LIVE la unicul post de televiziune din ţară. Entuziasmul era mare şi atragerea copiilor către sportul de performanţă nu era o problemă, nu apăruseră calculatoarele şi telefoanele mobile. Polo are două componente, jocul cu mingea, oarecum asemănător cu handbalul, şi înotul. Dacă ai practicat, în special, brasul şi îţi place handbalul, poţi face transferul către polo.

-După sezoanele de la Steaua, aţi ajuns în Italia unde, prin căsătorie cu o fostă mare poloistă, campioană mondială şi olimpică, aţi obţinut şi cetăţenia italiană. Cu Naţionala peninsulară, aţi devenit vicecampion mondial (2003) şi european (2001). V-aţi adaptat repede la ceea ce se joacă în Italia...

-Da, pentru că nu erau diferenţe uriaşe între ceea ce făcusem în România şi ceea ce se pretindea în Italia. Sigur, erau altă infrastructură, alte obiective... În Italia, am jucat până în 2012, când m-am retras de la Ortigia Siracusa, trecând anterior pe la Paguros Catania, Savona, Posillipo Napoli (câştigătoare de Cupa Cupelor) şi Leonessa Brescia. După retragere, am continuat să joc polo în Malta, unde campionatul se desfăşura vara şi la care participau toţi marii poloişti ai lumii. Se şi plăteau foarte bine aceste participări.

-Din 2022, aţi preluat, într-un moment dificil, Naţionala României...

-A fost o situaţie grea, pentru că polo românesc nu mai obţinuse o calificare la Mondiale de 11 ani, iar la JO nu mai eram prezenţi de 3 ediţii. Între timp, se schimbaseră două generaţii de jucători. Primul semn că putem face mai mult a fost participarea la Cupa Mondială, unde am învins, prima dată în istorie (Federaţia a fost înfiinţată în 1930) Serbia! A urmat, apoi, Europeanul, unde ne-am câştigat grupa cu Olanda,Slovenia şi Slovacia şi ne-am clasat finalmente pe locul 8. Asta ne-a permis să ajungem la Campionatul Mondial de anul acesta. Am nimerit într-o grupă infernală, cu Ungaria şi Italia, două dintre favoritele la titlu. Am jucat,însă, fără complexe şi, în destule momente, de la egal la egal. Cred că jumătate din meciuri.

-Cu Italia, am suportat o grămadă de eliminări, iar portarul nostru, Marius Ţic, a parat 5 penaltyuri din cele 7 pe care le-au primit italienii. Şi partida cu Muntenegru, decisivă pentru locul 8, am avut-o în mână. Am condus cu 4-1! Am cedat mereu în ultimul sfert.

-Sigur, până la urmă, lipsa de experienţă la un asemenea eveniment şi-a spus cuvântul. Una peste alta, jocul nostru a atras atenţia adversarilor, care au înţeles că obiectivele noastre s-au schimbat. Calificarea la JO de la Paris a venit pe acest fundal de progres şi nu datorită unui noroc! Africa de Sud s-a retras din competiţia olimpică, dar nu a făcut-o de pe o poziţie superioară nouă. Prezenţa africanilor la JO se făcea până acum, respectându-se principiul olimpic al reprezentativităţii continentelor. Diferenţa de valoare între ceea ce se joacă acum în Africa şi polo din  celelalte ţări este, însă, una enormă. S-ar fi ajuns în situaţia altor sporturi unde decalajele dintre echipele din continente diferite creează dezechilibre valorice vizibile. Deranjant este că s-a dat şansei de care am beneficiat o importanţă mai mare decât felului în care ne-am atras-o, prin joc, nu printr-o întâmplare. Dacă pierdeam, de pildă, meciul cu China, câştigat în extremis cu 9-7, nu mai vorbeam astăzi despre Paris. Mai ales că adversarul cunoştea foarte bine adevărata miză a partidei.

-Între timp, au fost stabilite şi grupele olimpice. Iarăşi, greu... Croaţia, Italia, Grecia, SUA, Muntenegru.

-Nu ne este teamă de nimeni.La JO, toate echipele participante sunt tari, sita Mondialului a cernut valorile. Vom aborda fiecare partidă aşa cum am făcut-o în primele două reprize cu Italia şi Muntenegru, cu încredere în propriile posibilităţi.

-O ultimă întrebare... Cum aţi convinge un copil de 8 ani să se apuce, astăzi, de polo şi nu de altceva, ce i-aţi spune?

-I-aş spune că îl aşteaptă un drum foarte greu..., pentru că îl va durea tot corpul, până nu se opreşte din activitate. Va lua lovituri nenumărate şi dureroase, o să-i fie frig foarte des, va sta foarte multe ore în apă şi în sala de forţă, va alerga prin zăpadă ore întregi, zile, săptămâni, luni şi chiar ani buni...Când alţii o să meargă, el trebuie să alerge şi, când alţii se odihnesc, el trebuie să meargă. Numai aşa îi va depăşi pe cei din faţa lui! O să trebuiască să doarmă devreme şi să renunţe la multe...O să-i fie foame şi sete non-stop. Va călători cu toate mijloacele de transport multe ore şi la toate orele...O să renunţe la prieteni, la sărbători şi chiar familie...Va trebui să nu se plângă niciodată la părinţi, că nu-l bagă să joace antrenorul său ori de alte nedreptăţi, să nu creadă numai în noroc şi să aibă tăria să-şi facă autocritica. Trebuie să asculte ceea ce spune antrenorul şi nu cum o zice. O să-l doară rău sufletul, când va fi lăsat acasă, dar trebuie să accepte şi să lupte în continuare. asta trebuie să suporte! Dar, când o să intre la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, îşi va da seama că totul a meritat şi că ar face din nou tot ce a făcut la infinit...

 Iulia FAIG:

La Bacâu am crescut, m-am descoperit ca om și jucătoare!

Dacă s-ar face o selecţie printre fetele care s-au perindat în lotul Stiinţei Bacău în ultimul deceniu, ar rezulta un 7 competitiv cu care handbalul băcăuan ar fi fost prezent, probabil, pe prima scenă,iar numele Iuliei Faig nu ar fi lipsit dintre titulare. Iulia a ales, însă, ca şi alte foste jucătoare, o altă perspectivă. A rămas,însă, aceeaşi tenace şi ambiţioasă persoană, de care suporterii băcăuani îşi vor aminti întotdeauna cu plăcere şi respectul cuvenit liderului unei generaţii...

-Iulia,ce a mai apărut nou în viața ta de handbalistă?

-Ei bine, odată cu terminarea studiilor am decis să iau parte la o experiență în afara țării și aici vrei să-i mulțumesc din nou doamnei Gabriela Manea pentru încrederea acordată, eu devenind jucătoarea unui club sportiv unde ea a activat la un înalt nivel. Din fericire, am reușit să mă integrez foarte bine, chiar dacă nu știam limba, mi-am dat tot interesul să o învăț cât mai repede, fiind într-o țară străină-Italia, cu mulți oameni frumoși in jurul meu. Mi s-a părut minimul necesar .

-Cum e in campionatul italian?

-Campionatul italian nu este unul profesionist. Aici găsești foarte multe jucătore și antrenori care fac handbal doar din pasiune, foarte admirabil de altfel. Nivelul este ridicat de așa- zisele "straniere" jucătoarele profesioniste care vin din afară, care bineînțeles au o mare responsabilitate, presiune şi așteptări ridicate din partea tuturor. Totuşi, nimic cu care sa nu mă fi confruntat până atunci. Dar asta îți permite și să ai mai mult timp liber la dispoziție, pe care eu mi-l ocup in mare parte antrenând juniorii clubului.

-Mai sunt și alte românce?

-In campionat sunt și alte românce,însă până acum nu am avut norocul să le am colege, doar ca adversare.

-Ce ne poți spune despre echipa ta ?

-Anul acesta fac parte dintr-o echipă mai mult decât frumoasă, cu care impart aceleași principii și valori când vorbim de handbal, un lucru fundamental pentru mine. Echipa face parte din campionatul de A2 și are ca obiectiv promovarea în A1. Până acum, avem maximul de puncte, suntem una dintre favorite. Sigur, strada este destul de lungă, dar eu am toată încrederea că vom reuși.

-Personal,ce obiective de viitor ai?

-Înainte să ajung aici, nu am luat în considerare faptul că aș vrea să rămân mai mult de un an, însă am avut norocul să întâlnesc oameni atât de frumoși, cu care am avut o chimie fantastica din primul moment. Ei nu m-au făcut să simt "greul" uneia care vine dintr-o altă țară fără să știe limba, fără să cunoască cultura, mentalitatea etc. Îmi place Italia și încet dar sigur îmi construiesc drumul meu ca jucător, antrenor și sper ,cât mai curând, ca profesor.

-Cum privești spre trecut,cu. .mânie sau...nostalgie? Mă gândesc, desigur,la Știința...

-"Știința...draga de ea!" Cam așa sună în capul meu. Are și va avea mereu un loc special în viața mea, la fel ca și fostele mele colege și bineînțeles, antrenorii, care nu au avut deloc o muncă ușoară. La Bacâu am crescut, m-am descoperit ca om și jucător. Și sunt foarte recunoscătoare pentru toți acei 6 ani. Un regret ar fi...faptul că nu am avut ocazia să-l mai salut o data pe dl. Florin Grapă, cel care mi-a fost director și profesor la universitate. Chiar dacă nu am avut o relație foarte strânsă cu el, l-am apreciat foarte mult pentru omul care era, care a fost…

Leonard Popa

 

Cu Kristina Liscevic, despre handbal şi...muzicâ!

Pe Kristina Liscevic (n.20 octombrie 1989,la Sombor/Serbia), actuala handbalistă a Dunării Brăila, după mai multe sezoane în Liga Florilor,nu știi cum să o recomanzi...Cea mai valoroasă speranță din Cupa Campionilor (2011), Cel mai bun playmaker din campionatul Franței (2012) sau Cea mai buna jucătoare străină din campionatul României (2020 și 2021) ? Cert este că sportiva din Serbia este printre cele mai valoroase handbaliste care au activat vreodată în campionatul nostru. Ambiția și perseverența au adus-o repede în inima tuturor celor care au văzut-o jucând. Kristina e un munte de încrâncenare în joc și o fată deosebit de sensibilă în afara terenului. De curând,am ascultat -o cântând și am rămas uimit de talentul său puțin cunoscut. O voce care divulgă un artist autentic. Când se va retrage în țara natală, în urma ei va rămâne un cântec care va aminti de o mare handbalistă (nu întâmplător, în Serbia, numele său stă lângă cel al Svetlanei Svetlana Ceca Kitic ,suprema vedetă a handbalului de peste Dunăre,de atâtea ori prezentă la Bacău, grație Științei Maxima). Sau,poate,invers... Să ne bucurăm, deocamdată, că le avem printre noi. Și fata, și cântecul...

Leonard Popa

-Kristina,cum ai inceput handbalul? La Sombor,unde te-ai născut?

-Am început handbalul în orașul meu, Sombor. A fost ceva accidental, datorită fratelui meu mai mic care practica fotbalul și obținuse o mulțime de medalii și premii Nouă ne plăcea să jucăm acasă tot felul de sporturi, așa că am dorit să încep și eu să practic fotbalul sau voleiul.Parintii mei, însă,au găsit mai potrivit pentru vârsta mea handbalul, în ciuda împotrivirii mele. Chiar daca nu -mi plăcea acest sport , antrenorul meu m-a rugat să încerc puțin mai mult. După numai doi ani,eram deja în echipa națională și atunci a fost momentul când handbalul a început să fie foarte interesant pentru mine. Imediat după această,am semnat primul meu contract profesionist cu Steaua Roșie Belgrad și până astăzi, nu m-am mai oprit din alergare.

-Ai plecat foarte repede în campionate din afara Serbiei...Metz, Ungaria, Astrakhanovska, Kuban Krasnodar, Ungaria din nou, Esbjerg și, în cele din urmă, România,la Vâlcea și Brăila. O mulțime de țări cu un handbal diferit. Nu a fost dificil pentru tine să te adaptezi?

-Deloc! A fost o experiență minunată și chiar aș recomanda sportivilor să încerce ei înșiși să joace în diferite părți i ale lumii,unde să găsească handbalul care le place cel mai mult, să învețe diferite limbi, să întâlnească culturi diferite, mentalități diferite, pentru că aceste lucruri înseamnă aur pentru viitorul lor, după ce se vor lăsa de handbal sau de oricare alt sport practicat ori muncă depusă.

-Care au fost principalele diferențe între echipele în care ai jucat?

-Pe scurt... Metz a fost un excelent început pentru mine. O mare experiență și un handbal de mare calitate am întâlnit la Esbjerg: handbal rapid, o ligă puternică, întotdeauna în topul clasamentelor, handbaliste de clasă, goluri spectaculoase, strategii minunate, antrenamente dure,o mare cultură și oameni distinși, orașe superbe, o limbă frumoasă... Am iubit totul și am primit tot ce predispozițiile corpului meu au avut nevoie.…Nu mi -au plăcut timpul petrecut și evoluția meal din Ungaria. A fost o perioadă grea pentru mine. Nu m -am regăsit mental, așa că, după numai un sezon, am decis să fac o schimbare, să mă transfer la o echipă de Cupa Campionilor, așa cum era, Astrachan,din Rusia,la acea dată. După două luni, șefii clubului m-au trimis, împreună cu alte 6 fete care se întorseseră cu medaliile de aur de la Jocurile Olimpice la Kuban Krasnodar, pentru că Trefilov ne dorea în echipa lui, fără ca nimeni să ne întrebe dacă doream acest lucru. Kuban nu m-a plătit la timp, așa că am luat hotărârea înțeleaptă să pun capăt contractului după câteva luni.Stiu că 3 cluburi in doar câteva luni nu dădeau bine in CV ul meu,dar a fost o experiență singulara în acel moment. Într-un final,am ales România, din motive personale,dar asta s-a dovedit a fi,în sfârșit,o experiență minunată. Aici am întâlnit oameni cu o mentalitate și o cultură similare celor din Serbia. Am avut norocul să joc pentru cluburi mari, precum Vâlcea și Brăila. La Brăila,de pildă, sunt realmente fericită să joc de mai mult timp și chiar mi-am propus să -mi închei cariera sportivă aici, în aproximativ un an și jumătate.

-Unde ți-a plăcut mai mult?

-Topul meu de preferințe arată astfel: Esbjerg,Metz și România... Brăila este,cu adevărat,un club foarte bine organizat. Are un președinte super ambițios, antrenori pricepuți și o echipă ca o familie, care crește zi de zi. Aici poți să discuți despre orice, despre problemele de sănătate, despre tine,ca persoană...Se investește în lucruri bune,se dă atenție detaliilor și asta se face cu dragoste. Efectiv, te simți ca acasă și te obligă să dai tot ce ai mai bun din tine să câștige echipa și tu personal. Aștept să văd cum vom încheia sezonul în ligă și în Cupa EHF.

-Ai fost mereu nominalizată printre cele mai bune handbaliste din Serbia...Ai obținut o mulțime de premii individuale...Cea mai valoroasă speranță din Cupa Campionilor, Cel mai bun playmaker din campionatul Franței,Cea mai valoroasă handbalistă străină din campionatul României...Nu e suficient?

-Cu siguranță, este extraordinar să vezi asta și, totuși, dacă ești în teren iar echipa ta nu este în top,asta contează mai mult decât orice premiu individual, poate să -mi schimbe starea de spirit, întrucât postul meu este de centru și datoria mea e să organizez echipa să joace cât mai bine, să o pun în situația de a marca. Așa că, dacă voi mai obține vreun premiu anul acesta înseamnă că am făcut o treabă bună și aș fi fericită o dată în plus! Consider că orice jucător se antrenează să fie cea mai bună soluție pentru echipa să, vârsta nu are nicio importanță!

-Ce s-a întâmplat cu Serbia în Campionatul Mondial aflat în plină desfășurare? Nu a avut o evoluție convingătoare...De ce?

-Serbia trece printr-o o schimbare de generații dificilă. Așa că pentru unele dintre jucătoare a fost prima ediție de Mondial la care au participat. Niciodată nu au jucat la un asemenea nivel și va trebui să treacă timp până se vor integra în sistem. Ele au jucat bine și inteligent,au arătat un bun nivel timp de 45 de minute, după care au clacat,din lipsă de experiență. Dar ele au luptat,au contat în joc și pentru asta, eu sunt mândră de ele.

- Care sunt gândurile tale de viitor?

-Cum am mai spus, intenționez să mă retrag după aproximativ un an și jumătate,dar vreau să o fac cu și mai multe medalii. Așa că mă pregătesc intens pentru businessul meu extrasportiv.. Muzica e un hobby,dar aș vrea să mă confrunt și cu alte aspecte, să văd eu însămi cât de multă pasiune pot găsi acolo.

- Aș spune că ești o foarte bună cântăreața,ai o voce profesionistă... Când ți -ai descoperit acest talent?

-Toata viața mea am fost îndrăgostită de muzică.Familia mea m-a crescut cu muzică.In casa noastră, radioul era deschis toată ziua. Tatăl meu și unchiul meu au avut o mică formație, când erau tineri, așa că nu am fost niciodată departe de muzică. Cu timpul, am inceput să cânt la chitară singură și să -mi scriu cântecele. Apoi, i-am cunoscut pe cei de la studioul muzical Lee și pe Mireya Gonzales.Asa că am sfârșit prin a forma un grup împreună, să înregistrăm un clip (cu Henry Mendez) "I'm gonna win",pe care îl pregătim special pentru Final 4 din Champions League. Actualmente,am deja câteva cântece pregătite,dar realmente sunt încântată de cât de creativă și profesionistă este Mireya. Așa că voi aștepta până ce ea va avea inspirația și timpul pentru un nou proiect. Am mai spus, muzica este plăcerea mea și modul meu de a mă reseta când am nevoie de liniște pentru mine,de a scăpa de stress. Și va rămâne așa, probabil, încă multă vreme....

DIN ARHIVELE SPORTULUI BĂCĂUAN

ŞI NOI AM FOST ACOLO...

1956, un an important pentru toată lumea... Şi pentru istorici, şi pentru microbiştii băcăuani. Este anul în care izbucnesc mişcările anticomuniste iniţiate de studenţi, cele mai frecventate de către autori fiind evenimentele petrecute în Ungaria şi Polonia. La Budapesta, în 23 octombrie, Uniunea Sovietică intervine cu trupele sale (cantonate de mai mult timp pe teritoriul României) şi, după câteva zile de lupte (3 noiembrie), alături de AVH (poliţia secretă maghiară), ruşii ocupă capitala Ungariei. Premierul Nagy Imre (un reformist), este înlocuit cu Kadar Janos, omul Moscovei, care avea să deţină puterea până în 1988, când demisionează din funcţia de secretar general al PSMU. Nagy Imre este răpit în 21 noiembrie, în timp ce se îndrepta spre propriul domiciliu, şi va fi deportat în România, la Snagov, alături de alţi revoluţionari maghiari. În detenţie, Nagy este vizitat de Fazekas Ludovic (viitor ministru în guvernul Ceauşescu) şi Valter Roman (tatăl fostului premier Petre Roman), de fiecare dată, susţinând că e prim-ministrul Ungariei şi nu recunoaşte guvernul impus de sovietici. În aprilie 1957, Nagz Imre e readus la Budapesta şi, după un proces cu uşile închise, a fost condamnat la moarte (iunie 1958)...

La Bucureşti, conducătorul statului român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu putea rămâne insensibil la toate aceste schimbări de pe scena politică internaţională. Deosebit de abil în politica externă, Dej şi-ar fi dorit o implicare mai activă a României în disputa URSS-ului cu maghiarii. De pildă, să fi luat parte direct la intervenţia militară soldată cu ocuparea Budapestei, dar nu i s-a dat satisfacţie. Ar fi fost prea mult ca România să invadeze pentru a treia oară vecinii din Vest, în decurs de numai 4 decenii! În ţară, ecourile contrarevoluţiei maghiare s-au propagat, în special, în centrele universitare din Ardeal, Timişoara, Cluj, Tg.Mureş, dar autorităţile comuniste au reuşit să stingă repede focarele, arestând câteva sute de studenţi. La Budapesta, în urma insurecţiei, bilanţul fusese tragic: mii de morţi, 16.000 de persoane deportate şi peste 100.000 exilate...

1956 a fost un an bisect, care a debutat cu o zi de duminică... Nimic mai promiţător! La 26 ianuarie, se deschid Jocurile Olimpice de Iarnă, în Italia, la Cortina d Ampezzo. România trimite în peninsulă o delegaţie formată din 19 sportivi (13 bărbați și 6 femei), care au concurat la 4 sporturi cu 13 probe (8 masculine și 5 feminine). Cele mai bune rezultate obținute de delegația României au fost locurile 14 obținute de echipajul de bob de 2 persoane (Heinrich Enea și Mărgărit Blăgescu) și de cel de 4 persoane (Heinrich Enea, Nicolae Moiceanu, Dumitru Frățilă și Mărgărit Blăgescu). În clasamentul pe naţiuni, România nu reuşeşte, însă, să adune nici un punct... Încă nu eram pregătiţi pentru asemenea performanţe. La 25 februarie, vine din senin intervenţia lui Nichita Hruşciov din cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care denunță cultul personalității și crimele lui Stalin. Peste numai câţiva ani (iunie 1962), cel care a semnat ordinul de retragere a Armatei Roşii de pe teritoriul României (1958), avea să fie prezent la Bacău, în timpul unei vizite oficiale... A fost cel mai de seamă oaspete străin găzduit vreodată pe aceste meleaguri. 

În Oraşul lui Bacovia, traiul era unul liniştit, specific provinciei moldoveneşti, cu miros de tei la tot pasul şi plopi pe marginea drumului. Departe de vâltorea evenimentelor, lumea avea timp pentru toate. Fotbalul devenise şi el o pasiune. În februarie 1950, sub denumirea de „Dinamo”, se înfiinţase o echipă de fotbal care, peste puţin timp, avea să ajungă una dintre atracţiile sportive locale. La început, echipa a activat în campionatul orǎşenesc. Printre membrii fondatori s-au numǎrat Al. Neagu şi B. Teodorescu, acesta din urmă devenind primul preşedinte al clubului. În 1950, în România, se luase decizia să se treacă la sistemul competiţional primăvară (turul)-toamnă (returul), după modelul oferit de fratele mai mare de la Răsărit. La momentul respectiv, în campionatele României, activau peste 900 de echipe, ceea ce la o populaţie de aproximativ 17,5 milioane de locuitori (recensământul din februarie 1956) nu era tocmai rău... Naţionala îşi permite şi ea câteva deplasări amicale, în afara blocului comunist. La 22 aprilie, România învinge Iugoslavia la Belgrad (1-0, gol marcat de Cacoveanu, în min.83). În 17 iunie, pierdem revanşa cu Suedia, pe teren propriu (0-2), pentru ca peste 10 zile (28 iunie) să trecem de altă ţară nordică, Norvegia, cu 2-0. În septembrie, cedăm, însă, la rivala Bulgaria, cu 2-0. Până să obţinem marele rezultat de la Moscova (1-1, după ce tricolorii au deschis scorul prin Gh.Ene I!), contra URSS-ului lui Yasin şi Strelţov, nu mai era decât un an...

  În 1952, Dinamo Bacău a câştigat campionatul regional şi, trecând printr-un baraj de calificare, a promovat în eşalonul II divizionar. Printre realizatorii acestei performanţe memoria cronicilor îi păstrează pe: Şt. Birǎiescu, C. Cârnaru, I. Magheţ, Şt. Coidum, L. Ivanenco, D. ChiriIǎ, Em. Weber, Gh. Oprea, I. Creţea, C. Matei, M. Dinu... A fost doar începutul! În 1955, formaţia băcăuană câştigă seria a 3-a a diviziei secunde, cu o linie de clasament convingătoare: 24 de partide jucate, 16 victorii, 4 egalităţi şi doar 4 înfrângeri. La acestea se adaugă cel mai eficient atac din serie, 55 de goluri marcate, şi cea mai bună apărare, numai 23 de goluri primite. Din seria respectivă, au mai făcut parte alte două formaţii din aceeaşi regiune (în perioada 1956-1960, Regiunea Bacău a avut cel mai întins teritoriu din istoria sa, numărând 9 raioane şi 12 oraşe: Adjud, Bacău, Buhuși, Moinești, Piatra Neamț, Roman, Târgu Neamț, Târgu Ocna, Zeletin- cu centrul la Podu Turcului) : Flamura Roşie Bacău (locul 7) şi Flamura Roşie Buhuşi (locul 10, retrogradabil). Antrenorul echipei, Florian Ambru (n.1922), era un fost fotbalist bucureştean, care jucase pe postul de fundaş, la Ciocanul Bucureşti, Dinamo Bucureşti şi Dinamo Bacău (1954)- unde ajunsese ca detaşat de la centru... În 1950, debutase chiar şi în echipa naţională, într-o partidă amicală cu Albania, desfăşurată la Bucureşti (6-0), dar alte selecţii nu a mai avut. Aşadar, 1956 este primul an în care Bacăul ajunge în prima divizie fotbalistică a ţării. Din echipa care a realizat performanţa promovării au făcut parte: I. Varga, Em. Weber, D. Chiriţǎ, C. Matei, C. Cârnaru, L. Ivanenco, N. Oaidǎ, I. Sârbu, D. Lemnrǎu, I. Creţea, V. Stancu, Z. David, lor adǎugându-li-se pe parcurs: V. Giosanu, Gh. Lupeş, M. Cicerone, V. Alexandru, Gh. Dǎrǎban, Matei Gram şi Th. Hulea. Vedetele echipei erau considerate Cârnaru, Lemnrău, Creţea şi Oaidă. Acesta din urmă evolua pe postul de atacant şi a fost transferat la Bacău de la Dinamo Braşov (oraşul său natal). În cele două sezoane petrecute aici (1955 şi 1956), a reuşit să marcheze 12 goluri. În 1957, s-a transferat la Progresul Bucureşti, unde a devenit unul dintre jucătorii de bază, fiind selecţionat în lotul naţional cu care România a abordat preliminariile Europeanului din 1960 şi calificările olimpice. Ulterior, Nicolaie Oaidă a fost un apreciat antrenor, profesând chiar şi în străinătate, în Libia şi Egipt. Matei Gram încă nu ajunsese apreciatul marcator de mai târziu, când avea să se numere printre cei mai prolifici golgeteri din provincie (1960-1962), dar şutul său puternic şi precis începuse să atragă atenţia. Păcat că viaţa nu tocmai ordonată avea să-l scoată din circuit, înainte de revenirea Bacăului în Divizia A, în 1967, sub comanda lui Constantin Teaşcă.

Ediţia de campionat 1956 a debutat în 18 martie, iar băcăuanii au întâlnit în prima etapă, un adversar din aceeaşi familie, Dinamo Bucureşti. Rezultatul, previzibil, a mulţumit, până la urmă, pe toată lumea: 0-1, după un gol marcat de Niţulescu, în min.28... A fost ediţia de campionat care avea să înregistreze cele mai multe surprize. Numărul echipelor înscrise în întrecere, 13, făcea ca una dintre acestea să nu aibă joc într-una din etape. Cum-necum, la sfârşitul turului, pe primul loc, se situa CCA (17 puncte), în timp ce Dinamo Bacău, cu doar 7 puncte (3 victorii, 1 meci egal, 8 înfrângeri), ocupa poziţia a 11-a... A fost turul de campionat în care băcăuanii aveau să înregistreze cea mai severă înfrângere pe teren propriu, din întreaga lor prezenţă pe prima scenă: 0-8 cu CCA! Nu era, însă, totul pierdut. La numai două puncte de locul salvator, băcăuanii sperau într-un retur care să le permită rămânerea în Divizia A. Reluarea sezonului (12 august), le aduce aceeaşi înfrângere programată, 1-2 cu Dinamo, la Bucureşti. Pe 30 septembrie, în etapa a 20-a, dinamoviştii băcăuani declanşează bomba campionatului, învingând CCA, în Capitală, cu 1-0, şi părea că speranţele vor reintra în grafic. Nu a fost să fie... Cu un lot subţiat valoric, Dinamo Bacău va termina competiţia pe ultimul loc, în ultimele 6 etape, nemaireuşind să adune decât 2 puncte (5-0, acasă, cu Ştiinţa Timişoara). Cele 16 puncte din dreptul liniei de clasament au fost insuficiente pentru rămânerea în primul eşalon. Bacăul lua drumul Diviziei B, alături de Locomotiva Timişoara şi Ştiinţa Cluj, şi nu se ştia pentru cât timp. Entuziasmul iniţial pierise şi era limpede că trebuia o infuzie de nume noi, atât în teren, cât şi pe banca tehnică. Campionatul a fost câştigat de CCA, care la acea dată se confunda cu echipa naţională: portarul Ion VOINESCU, apărătorii Vasile ZAVODA II şi Alexandru APOLZAN, mijlocaşii Ştefan ONISIE şi Tiberiu BONE, atacanţii Gheorghe CACOVEANU, Francisc ZAVODA I, Ion ALECSANDRESCU şi Nicolae TATARU- adică eroii celebrului turneu organizat în Anglia, în luna octombrie, unde militarii obţinuseră 2 egaluri (1-1 cu Arsenal, 3-3 cu Sheffield Wednesday), o victorie (4-3 cu Lutton Town) şi o înfrângere (0-5 cu Wolverhampton Wanderers). Pe locul al 2-lea, s-a clasat marea rivală, Dinamo Bucureşti, reprezentanta noastră în prima ediţie a Cupei Campionilor Europeni (1955)- o competiţie care a reunit 16 formaţii şi care avea să fie câştigată de Real Madrid. Dinamo Bucureşti a parcurs două tururi. După ce a eliminat pe Galatasaray (3-1 şi 1-2), bucureştenii au clacat în faţa bulgarilor de la ŢDNA Sofia (viitoarea ŢSKA), cu 1-8 şi 3-2...

1956 s-a încheiat, competiţional vorbind, sub ecoul unui succes de răsunet al sportului românesc. În 6 iulie, naţionala feminină de handbal în 11 reuşea la Frankfurt pe Main să câştige titlul mondial, depăşind în finală reprezentanta ţării gazde (6-5), R.F.Germania. A fost primul trofeu pentru handbalul românesc, o ocazie suplimentară pentru autorităţile de la Bucureşti să ascundă opiniei publice faptul că epoca, încă, se consuma sub semnul terorii şi executărilor dictate de Tribunalul Poporului... În fond, nu trecuseră decât doi ani de la executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Nimeni, însă, nu părea să-şi mai amintească despre asta, nici măcar la Bacău, oraşul natal al fostului Ministru de Justiţie din Guvernul lui Constantin Sănătescu şi unul din reprezentanţii României la Tratatele de Pace de la Paris (1947)...(va urma)

Leonard POPA (UZPR)