Interviu cu Eva DARVAŞ-COVRIG (fostă componentă a celebrei echipe Ştiinţa Bacău)

"Nu poţi să te dedici total unui sport,  dacă ştii că viitorul tău nu are nici o legătură cu acesta"  

*Interviu cu Eva DARVAŞ-COVRIG (fostă componentă a celebrei echipe Ştiinţa Bacău)

…Antrenorul Eugen Bartha  găsea aurul acolo unde unii n-ajungeau nici pe hartă. Aflase într-o zi că, în oraşul unde crosa şi pucul făceau legea, o fată se încăpăţâna cu ambiţie şi talent, cât toţi munţii Harghitei la un loc, să-şi croiască un alt drum spre performanţă. Până s-au prins alţii că în Miercurea-Ciuc handbalul  ţinea ascunsă una dintre cele mai bune jucătoare ale tinerei generaţii, Eva DARVAŞ era deja în tricoul Ştiinţei, la Bacău! Eva a fost pregătită ca un luptător de guerilă cubaneză să ia locul într-o bună zi titratelor ei coechipiere, care după ce îşi făceau datoria în marile bătălii din anii 80, obişnuiau să se retragă pe alte câmpuri de luptă. Eva Gal-Mozsi (astăzi Jensen), Elena Leonte (sub numele de Grolz a jucat în tricoul Germaniei la Olimpiada din 1992), Mariana Oacă-Tîrcă…plecau pe rând. Eva continua să  rămână  la Bacău, să le suplinească şi să le facă uitate, prin forţa braţului său şi a dăruirii cu care a luptat până în ultima sa zi băcăuană...  Bunăoară, SPORTUL BĂCĂUAN a descoperit-o pe Eva DARVAŞ-COVRIG, fostul inter stâng al Ştiinţei, la Alicante, în Spania, ţară devenită, parcă, un exil al fostelor noastre glorii handbalistice  din deceniul al optulea.

Leonard POPA

-Cum a fost începutul? De unde atracţia către handbal, într-un oras în care erau la putere hocheiul şi patinajul? Am locuit 4 ani în Miercurea-Ciuc, dar n-am văzut decât meciuri de handbal masculin în Divizia Judeţeană. Fete n-am văzut jucând…

-Încă de mică, îmi plăceau  toate sporturile şi participam la diferite activităţi sportive  şcolare. Am practicat bob-sanie, patinaj şi am jucat hochei cu băieţii de vârsta mea,  pentru că tatăl meu era arbitru de hochei. Aveam, însă, un vecin pe nume FULOP LASZLO care era antrenor de handbal şi care, în fiecare zi când se întâlnea cu tatăl meu, îl bătea la cap să vin să dau probe la handbal. Aşa  că  într-o bună zi am fost să văd şi să particip la un antrenament. Aveam 14 ani şi uite că am rămas la handbal, lăsând toate celelalte  sporturi deoparte. In 1981, eram în selecţionata  Harghitei şi luam parte la jocurile inter-provinciale. Inainte erau mulţi observatori care căutau tinere talente în zone unde handbalul nu era un sport de masă, cum este Miercurea-Ciuc. De aici, am avut oferte pentru a juca în echipa de junioare a Rulmentului Braşov, unde era antrenor Remus  Dragănescu,  sau la Cluj, unde antrena Dan Cîrjoescu. In 1982, am plecat la Cluj,  absolvind treapta a doua de liceu şi jucând totodată la C.S.S. Cluj Napoca.  In 1984, la sfârşitul campionatului, apare domnul  Tadici de la Zalău, cu o ofertă  pentru echipa de acolo…

-L-ai refuzat  pe Tadici şi ai venit la Bacău…

-După terminarea fazei naţionale de junioare, care se jucase la Ploieşti, ajungând în finală şi câştigând titlul national, m-am pomenit acasă, la Miercurea-Ciuc, cu Eugen  Bartha, antrenorul Bacăului,  dar şi cu Remus Drăgănescu, de la Braşov. Amândoi au încercat să-mi convingă părinţii să mă transfer la echipa lor. Gândind că Zalăul  era prea  departe de casă, în final, am ales Bacăul,  pentru că avea o universitate, oraşul era frumos iar  caracterul antrenorului era diferit faţă de al celorlalţi.

-Era o orientare a sportivelor din Covasna şi Harghita spre Bacău!  Nu spre Tg.Mureş- unde era o echipă bună, nu spre Odorhei- unde existase o echipă cu tradiţie, nu la Cluj...capitala Ardealului! Fetele-şi ce fete !- veneau la Bacău. Cui sau cărui fapt i se datorează asta?
-Datorită lui Eugen Bartha! Dânsul a fost acela care a ştiut să ne convingă să facem  handbal profesionist şi să ne  creăm un viitor, venind la Bacău şi jucând într-o echipă universitară.
-In 1984-1985, erai la Bacău, în echipă cu Vasîlca, Târcă, Gal (Moszi), Lunca...Am câştigat titlul atunci, fără probleme. Am ratat, însă, Cupa, în faţa Iaşului (locul 6 în campionat!). Cum decurgeau antrenamentele cu Eugen Bartha, ce-ţi mai aminteşti despre el?
-A fost ceva extraordinar!  Eram doar în primul an la Bacău şi  câştigam campionatul,  învăţând practic  handbal,  de la un antrenor exigent. Cu el  nu mergea să persişti în greşeală, te ajuta să avansezi,  te corecta şi îţi explica ceea ce nu-ţi reuşea, se interesa de viaţa ta în afara terenului de joc.  Ce mai,  cred că a fost singurul antrenor al Bacăului căruia nu i se putea reproşa nimic! El a fost acela care a pus baza handbalului feminin.
-A urmat o perioadă foarte bună pentru tine, fiind convocată de mai multe ori la loturile naţionale de tineret...In 1984, te-am văzut la Trofeul Carpaţi desfăşurat la Bacău. Erai în echipa aceea cu Steluţa Rupa, Liliana Ţopea, Denisa Romete...A fost o generaţie bună care promitea mult, dar care n-a confirmat până la capăt..Cum comentezi perioada respectivă?
-Problema la lot era că fiecare antrenor avea favoritele lui şi doar pe lângă acestea mai  existam şi restul…Se treceau cu vederea multe lucruri, în cazul jucatoarelor care proveneau de la cluburile unde selecţionerii erau antrenori. Cine a stat la lot ştie despre ce vorbesc. Nu era o colaborare între prima echipă şi tineret. Când ceva nu funcţiona sus, nu-şi arunca nimeni privirea spre generaţia următoare. Eu cred că, treptat, se puteau introduce jucătore tinere la lotul de senioare,  menţinându-se  nivelul  mondial.

-In 1985, participi cu Naţionala, la Seul, la Campionatul Mondial de tineret. Din echipă, mai făceau parte Esztera Laszlo, Gabi Horga, Lidia Butnăraşu, Corina Nisipeanu… Antrenori, Drăgănescu şi Bădulescu...In final, locul 7, dar am bătut Norvegia şi Iugoslavia...Tu ai jucat în 4 meciuri şi ai marcat 7 goluri...Puteam mai mult? Incepea să se facă diferenţa între handbalul nostru feminin şi celelalte puteri handbalistice, la nivel de tineret şi junioare?                                                         

-Da, se putea face ceva mai mult! Cel puţin locul doi sau trei, întrucât primul era asigurat mai mereu  URSS-ului. Păcat că la naţională nu era o continuitate de tehnicieni. A fost o generaţie bună de jucătoare, acelea născute în perioada 66-67-68-69. A lipsit, totuşi, cineva care să le şlefuiască talentul incontestabil. Diferenţa dintre noi şi celelalte competitoare? Noi  eram o adunatură de handbaliste care încercau să demonstreze ceea ce ştiam şi învăţam de la cluburi, nu aveam um model handbalistic, care să ne fi călăuzit prímele reguli de viaţă sportivă. Era o luptă de supravietuire pentru toate, eram inocente din toate punctele de vedere! Dar nu eram răutăcioase, nu ştiam şi nu pretindeam  multe lucruri! Noi ne uitam şi ne comparam cu celelalte echipe din lume  care erau prezente în competiţie şi singurul lucru pe care-l  puteam face  era să ne gândim la deosebirile faţă de alţii, nu să le şi comentăm! Atunci credeam că totul se va schimba în viitor. Dar standardul de la lotul nostru era total  diferit faţă de ce vedeam la alţii. Condiţiile de antrenament si de alimentatie erau modeste, nu aveam nici măcar leocoplast sau spirt pentru accidentările uşoare. Trusa de prim ajutor era invizibilă!  Singurul lucru ce ne prisosea era REFLEX (o alifie specifică-n.n.). Se cerea mult şi se ofereau puţine în schimb. Totul se baza pe ce ştiai tu de la clubul tău de origine. Şi, cum erau multe stiluri de joc, cine crezi că jucau? Acele fete care erau din echipa de unde erau antrenorii lotului. Tot timpul se ierarhizau jucătoarele în funcţie de golurile marcate,  nu după munca în echipă, nici după  eficienţa în aparare sau atac. Eu jucam cam tot timpul în apărare, nu prea apucam să marchez…

-În 1985-1986,  câştigăm şi Cupa şi campionatul, dar cu alţi antrenori, cu Mengoni şi Petrea…Bartha a plecat, urmat de Eva Gal, la Tg.Mureş, unde avea să pună bazele unei noi echipe puternice, Mureşul...Cum a fost despărţirea de Bartha? De ce a plecat de la Bacău? Voi, jucătoarele, cum aţi resimţit această despărţire?
-Meritul câştigării Cupei şi campionatului  înca era al lui Bartha. Noii antrenori  au preluat o echipă care, deja, avea bazele puse si un stil propriu de joc. Personal, aveam tot timpul contact direct cu antrenorul Bartha, întrucât  în 1987 dorise să mă transfere la Mures. Plecarea  lui  de la Bacău a fost legată de sănătatea sa precară, de gropile pe care le săpau ceilalţi din jurul său,  pentru a-i ocupa postul de antrenor.

-În 1986-1987, câştigăm campionatul, dar pierdem Cupa, cu noua echipă a lui Bartha, Mureşul...A fost răzbunarea maestrului? Sau începe declinul în handbalul băcăuan? In 1987-1988, pierdem şi Cupa şi campionatul, ambele fiind câştigate de Mureşul Tg.Mureş!
-Nu a fost nicio răzbunare a maestrului! Pur şi simplu, s-a format o echipă nouă, după un stil de joc eficient, impus de un antrenor cu sănătoase principii proprii, care a vrut să  repete experienţa băcăuană la Tg. Mureş. Neputinţa Bacăului de a menţine acelaşi stil, după plecarea lui Eugen Bartha, când  au venit şi au plecat mulţi antrenori, fiecare cu câte o idee nouă, cu favoritele sale titulare de drept, a condus la coborârea şi, în final, la doborârea ştachetei de performanţă.

-In 1988-1989, terminam campionatul pe 3, dar câştigam Cupa Cupelor, în finală cu formaţia sovietică  Kuban Krasnodar. Ce îţi mai aminteşti din cele două meciuri cu rusoaicele?
-In aceşti ani, au fost multe momente de fericire şi dezamăgire în viaţa mea… Câştigarea Cupei Cupelor, când nu am apucat să joc finala acasă, din cauza unor persoane care, la vremea respectivă, ma invidiau prosteşte, din mai multe motive, a fost unul dintre momentele neplăcute! In acel an,  s-au întâmplat multe lucruri, prea multe! Unele se pot comenta, altele nu, deoarece  se poate face mult rău la diferite persoane, care se cred maeştri ai handbalului, dar care, ca oameni, nu au nicio valoare.  Să revenim, însă,  la întrebare… S-a făcut un pas mare, pentru a ajunge în finală, după dubla manşă  cu formaţia din R.D.Germană, Rostock pe Don. Atunci s-a văzut clar că avem forţa necesară jucării unei finale de cupă europeană si, de ce nu?, posibilitatea de a o câştiga.  Norocul ne-a ajutat ca, până în finală, să nu ne întâlnim cu echipa sovietică, văzută drept marea favorită. In dubla manşă cu Krasnodar,  am jucat primul meci în deplasare şi returul la Bacău. Din păcate, aşa cum am spus, meciul decisiv l-am văzut din afara terenului de joc. Cuiva de club nu-i venea bine  pe chelie  să stau, cel puţin ca rezervă, pe bancă. Deveneam mama primului meu băiat  în septembrie, un copil minunat care acum joacă şi el handbal, deci nu am putut trăi acea victorie unică din viaţa oricărui sportiv pe terenul de joc, ci doar ca spectatoare!  Ce să-ţi spun? Am trăit finala  pe jumătate, dar m-am bucurat pentru fete, căci meritam, după atâta muncă,  să putem aduce prima bucurie în handbalul feminin băcăuan. Nu ştiu câţi ani trebuie să mai treacă, pentru ca Bacăul să mai realizeze o asemenea performanţă!

-Ce s-a întâmplat după plecarea de la Bacău? Unde ai mai jucat?                                                    -In primii ani de după revoluţie, a început destrămarea echipei de handbal. Refuzul conducerii de  club de a avea grijă de jucătoare,  rapacitatea unor persoane din conducere de a se  îmbogăţi rapid,  cu mărci şi dolari, făcând negoţ pe spatele clubului, au fost cauzele principale ale declinului. Eu mi-am plătit cu banii mei dezlegarea de la club! In 1991, participam la un turneu în Germania şi Spania,  invitaţi fiind de echipa Laurei Lunca. La întrecere, lua parte şi o echipă, Elda Prestigio,  care activa în liga a doua,  cu obiectiv de a urca  în prima divizie spaniolă. Ei bine, prin Laura, m-am transferat la această formaţie, unde am jucat 3 ani.  În primul an, am ajutat echipa să urce în prima categorie, iar  în ultimul,  să  joace în Cupa Spaniei (Copa del Rey),  ajungând pentru prima dată în sferturi de finală. În perioada 1994-1995, am jucat în Alicante (Union Alacantina), iar în  1995-1996, doar   jumătate de campionat, deoarece am născut aici al doilea băiat, în1996. În sezonul următor, am revenit la aceeaşi echipă, care şi-a schimbat doar numele, Mar Alacant. De aici, m-am retras din activitate în 2002, dar  în 2003,  având titlul de antrenoare de handbal,   încep să antrenez echipa de cadete şi junioare a clubului. În acest răstimp, conlucrez  cu antrenorul Gheorghe Sbora (actualmente, în Cipru-n.n.) care antrena prima echipă. În Elda, m-am ocupat de o echipă de băieţi juniori, (2006-2007) şi copii la nivel şcolar.     

-Astăzi, mai ai vreo legătură cu handbalul?
-Da, urmărind evoluţia copiilor mei în handbal şi încercând să aplic din cunoştinţele mele handbalistice  amândurora. Ei au handbalul în sânge, le place…Doar au crescut în jurul unui teren de joc, uitându-se la handbal! Îl practică, însă,  din plăcere,  fără grija pe care am avut-o eu, de a trăi din handbal…

-Revin la putere ţările din fosta Iugoslavie? Mai pot pierde ţările nordice supremaţia? Uite ce s-a întâmplat la ultimul Campionat European…
-Cred că în aceste ţări a fost un schimb de generaţie,  dar încetul  cu încetul, vor reveni în prima linie, datorită cunoştinţelor foştilor handbalişti şi handbaliste, ce au început să  predea ştafeta prin cunoştinţele lor viitoarei generaţii. Nici fostele ţări iugoslave, nici acelea nordice nu şi-au spus ultimul cuvânt. Ceea ce în România nu se întâmplă încă!

-In ţară, când ai  fost ultima dată?

-Cred ca în 2002. E ca la noi, vacanţa de vară e scurtă şi, mai  tot timpul, nu avem aceleaşi zile de vacanţă toată familia împreună.

-Ştii că Bacăul e acum în a doua divizie şi nu prea se mai întrevede un viitor strălucit? Dacă mâine ţi s-ar încredinţa echipa şi ţi s-ar fixa ca obiectiv revenirea în prim-planul handbalistic, cu ce ai începe? Care ar fi primele măsuri pe care le-ai lua?
-Câteodată, urmăresc ştirile de pe  internet  şi văd ce se  întâmplă la Bacău, a doua mea casă. Astea sunt vorbe mari  de a antrena echipa. Cred că ai acolo multe persoane la rând care urmăresc să ajungă antrenori la fete, dar…Inceputul e de jos, să se pornească de la bază, să fie educate fetele de mititele că efortul depus  azi este pentru ca mâine să trăiască bine. Nu poţi să te dedici total unui sport,  dacă ştii că viitorul tău nu are nici o legătură cu acesta.  Cu ce aş începe? Buna întrebare!  Este nevoie de o selecţie la nivel şcolar, dar să aibă cine să se ocupe de asta  şi obligatoriu să-i placă handbalul.  In ziua de azi,  asta nu mai există. Aşa că, la treabă cu lumea căreia  îi place handbalul şi are de gând să i  se sacrifice!  Cred că prima dată aş pune preşedinte pe cineva   cu bani, cum ar fi  DEDEMAN. Nu ştiu cine este ca persoană, dar atâta timp cât are bani să sponsorizeze naţionala de fete, ar trebui să aibă bani şi pentru echipa Bacăului, oraşul unde atâta lume l-a ajutat direct sau indirect să fie cine este. Cred că proprietarul  Societăţii DEDEMAN era vânzător la depozitul de mobilă…Nu crezi că am dreptate?  Să nu aducem în discuţie băieţii de la Stiinţa… CU BANI SE FAC TOATE!  Uite, la Vâlcea, au bani să aducă jucătoare din Spania şi nu sunt ieftine, crede-mă. In Spania au adus jucătoare şi antrenori şi tot ce au avut nevoie, la începutul anilor 90…Cât timp  au avut bani,  toate au mers bine, iar  când s-a terminat cu banii, gata,  le vând afară.  Parcă seamănă cu ce s-a întâmplat la  Ştiinţa Bacău! 

Interviu cu voleibalista Vali RUSU (Alba Blaj)

Vali RUSU, regina din Mica Romă:

“Bacăul este o emblemă a voleiului feminin românesc!”

…Vali RUSU, componenta formaţiei- revelaţie a actualei ediţii de campionat, Alba Blaj, ar putea fi un lider de echipă, indiferent unde ar evolua. Jucătoare cu personalitate, care nu cedează, cu una cu două, lupta la fileu,  Vali are o carieră sportivă ancorată şi în palmaresul Ştiinţei, pentru care a jucat o perioadă, nefiind uitată nici astăzi de suporterii băcăuani.

Leonard POPA

-Vali, unde ai descoperit mingea de volei? Care ţi-a fost traiectoria sportivă?

-Am început voleiul în orasul meu natal, Topliţa (judeţul Harghita-n.n.), la vârsta de 14 ani, cu profesorul Marius Macarie, cel care mi-a fost antrenor la junioare timp de 5 ani si care îmi este antrenor şi  în prezent, la Volei Alba Blaj. După ce am terminat junioratul, am jucat la Târgu-Mureş, a doua mea casă, după care au urmat Penicilina Iaşi, Ştiinţa Bacău şi SCMU Craiova,  iar acum Volei Alba Blaj…
-Aşadar, când a fost primul contact cu Bacăul?

-Se ştie foarte bine că Bacăul reprezintă o emblemă a voleiului românesc, iar în perioada când activam acolo,  la junioare, se desfăşura şi pregătirea lotului naţional, din care am făcut şi eu parte.

-Cum ai caracteriza perioada băcăuană?

-Pot să spun că am învăţat foarte multe la Bacău şi, totodată, ţin să-i mulţumesc pe această cale  domnului Florin Grapă. Perioada petrecută la Bacău a fost una pozitivă pentru mine, deoarece am lucrat la un alt nivel.
-Acum, joci la Blaj, o nou-promovată surprinzătoare. Care e secretul ascensiunii echipei din Mica Romă?

-Cu siguranţă,  totul se datorează domnului primar Gheorghe Valentin Rotar, fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil. Aş vrea să mai precizez că o mare contribuţie în ascensiunea noastră o au suporterii, care vin în număr foarte mare, meci de meci, şi creează o atmosferă superbă-după părerea mea, unică în ţară,  în momentul de faţă. Cred că am demonstrat că se poate face performanţă şi intr-un oraş mic. Atâta timp cât există susţinere şi bunăvoinţă, sunt convinsă că Blajul va fi o prezenţă frumoasă în voleiul românesc.

-Cum ţi se pare actuala ediţie de campionat? Care ar fi plusurile şi minusurile sale?

-Acest campionat este unul destul de disputat, drept dovadă ca au fost unele surprize, şi cred că vor fi până la final.  Plusuri si minusuri vor exista întotdeauna, dar important este că încet-încet ne apropiem şi noi mai mult de pofesionalism.
-Cum vezi configuraţia finală a campionatului?

-Greu de spus.Nu mă hazardez, deocamdată, în pronosticuri.
-Aţi întâlnit deja în câteva rânduri echipa din Bacău. Ce impresie ţi-au lăsat jocurile cu Ştiinţa?

-Cum am mai spus, Bacăul este una din echipele de top ale campionatului, cu jucătoare valoroase.  Bineînţeles că meciurile împotriva Ştiinţei sunt dificile,  deoarece întâlneşti o echipă bine aşezată în teren.
-E benefică prezenţa tot mai numeroasă a stranierelor în campionatul nostru intern?

-Este foarte bine că unele cluburi reuşesc să transfere jucătoare străine, întrucât acestea cresc valoarea campionatului.
-Ce se întâmplă la nivel de Naţionala? Realizăm şi jocuri bune, dar clacăm pe ultima sută de metri...

-Cred că în viitor vom avea mai multe de spus cu echipa naţională, dacă se va continua pregătirea junioarelor în centre de excelenţă,  aşa cum s-a început aici, la Blaj,  şi la Târgu-Mureş.

-Cum te vezi peste 10 ani ?

-Nu obişnuiesc să-mi planific viaţa, dar asta nu înseamnă că nu am ţeluri. Sper să fiu sănătoasă şi poate că atunci când voi renunţa la cariera de jucătoare, mă voi apuca de antrenorat.

Interviu cu fostul mare antrenor de handbal băcăuan Alexandru MENGONI

„…Nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul!”

*Interviu cu fostul mare antrenor băcăuan de handbal Alexandru MENGONI

…Era mai talentat decât Gaţu, cu care juca pe acelaşi post, dar a luat trenul de la Bucureşti şi a adus handbalul în 11 pe malurile Bistriţei…A făcut parte din una dintre cele mai bune echipe ale provinciei handbalistice a anilor ‘60, Dinamo Bacău…A fost antrenorul pe care Eugen Bartha l-a lăsat în locul său  să ducă gloria Ştiinţei mai departe…A creat 7-le care avea să câştige Cupa Cupelor în 1989, cel mai important trofeu sportiv al Bacăului, la jocurile colective…Autorităţile de atunci au încercat să prezinte o altă realitate, n-au reuşit nici ele până la capăt…Are har, ambiţie, amintiri  şi experienţă cât toţi antrenorii oraşului la un loc…Dacă i s-ar da o echipă pe mână, în doi-trei ani, s-ar bate la titlu…Din păcate, de tot atâţia ani, n-a mai călcat în nicio sală de sport din România, nu l-a mai căutat nimeni…Ignoranţa celor care nu-şi cunosc  şi nu-şi respectă trecutul l-a înfrânt…Sper că nu l-a şi învins.. Numele lui: Alexandru MENGONI!

Leonard POPA

-1962…Până în acel an, handbalul băcăuan înregistrase un singur succes notabil. În 1950, o echipă feminină de handbal în 11, foarte puţin cunoscută astăzi, Locomotiva Bacău, a ocupat locul 4 în ierarhia naţională.  Dumneavoastră aţi luat trenul şi aţi venit cu totul aici.  Puţini ştiu acest episod. Detaliaţi-l vă rog…

-În anul acela, Lascăr Pană făcuse o echipă de handbal la Bacău. Încă se mai juca în 11, dar România era campioană mondială, şi la băieţi şi la fete. In perioada 1956-1964, handbalul românesc a dominat lumea. A trecut foarte uşor de la handbalul în 11, la cel în 7. Nu putea nimeni să i se împotrivească. Eu eram sergent-major şi jucam la Dinamo. Făceam, însă, parte şi din lotul naţional de tineret. Pe postul de conducător de joc, mulţi mă vedeau mai talentat decât Gaţu. Eram mereu adversari cu echipa lui şi îi învingeam fără probleme. Când am plecat la Bacău, Mozer, celebrul handbalist, coleg  la Dinamo, n-a vrut să mă lase. Am ajuns, însă, aici.

-Despre Mozer s-a spus că ar fi fost cel mai talentat handbalist român, mai talentat decât Gruia. Cum era ca om?  Generaţia mea l-a prins foarte puţin. Mi-l amintesc de la Campionatul Mondial din 1967, când stătea stânjenit pe banca de rezerve…Deşi am  luat bronzul atunci, nu s-a bucurat nimeni. Mersesem în Suedia în postura de campioni mondiali, titlu obţinut în 1964. Competiţia se disputa din 3 în 3 ani…

-Mozer, pe lângă faptul că era un handbalist extraordinar, era şi un mare hâtru. Făcea o grămadă de glume. Prin 1960, am inaugurat un teren în aer liber la Călăraşi şi am jucat lotul de tineret, din care făceam şi eu parte, cu lotul naţional de seniori. Ei aveau porţii duble la masă, noi mai puţin, dar pe teren, eu le-am dat o grămadă de goluri. Noaptea, în dormitor, după ce am adormit extenuat, Mozer mi-a pus gheaţă în pernă…M-am trezit strănutând, dar acela a fost ca un botez…Hans Mozer juca inter şi a fost campion mondial cu echipa în 1961 şi 1964. La ediţia din 1964, desfăşurată în Cehoslovacia, a fost golgeterul turneului cu 32 de goluri.  Practic, lui i se datorează acel titlu mondial.

-Aţi venit, aşadar, la Bacău…Ce echipă avea Dinamo atunci, vă mai amintiţi?

-Era o echipă care, în ciuda schimbărilor repetate, cu handbalişti care veneau şi plecau peste noapte, rămânea mereu în primele locuri, după Steaua, Dinamo Bucureşti şi Timişoara. La Bacău, erau mulţi tineri, Anca, Negovan, Isaur, Betendorf…Majoritatea provenea  de prin Banat, unde erau mulţi etnici germani. Aceştia au introdus handbalul România. Când am câştigat primele titluri mondiale la fete şi la băieţi, Federaţia germană şi-a trimis oamenii la Bucureşti, să vadă care e secretul performanţei. Când au văzut că avem o singură sală omologată, Floreasca, s-au ruşinat. Ei cu infrastructura sportivă, noi cu talentul nativ. Nu ne puteau face faţă. Ne năşteam cu handbalul în sânge…

-Da, cred că aveţi perfectă dreptate, dacă e să citim loturile naţionale de atunci, la fete şi la băieţi, ai impresia că sunt selecţionate germane: Tellman, Redel, Kunst, Hnat, Irene Ghunter, Maria Scheip, Mora Windt, Magda Haberpursch…La Bacău, se consolida, însă, handbalul masculin. Fetele încă nu începuseră marea performanţă. În 1967, se întâmplă însă ceva important în oraş. Formaţia de fotbal Dinamo Bacău reintră în circuitul primei divizii, graţie unui lot de excepţie, dominat de Emerich Dembrovschi, handbaliştii de la Dinamo Bacău ocupă locul 3, în clasamentul primei divizii, cu Papp, golgeterul competiţiei- marcator a nu mai puţin de 100 de goluri-, iar fetele de la Textila Buhuşi promovează în Divizia A.  A fost 1967 anul de graţie al sportului băcăuan?

-Se poate spune şi aşa…La Bacău, toate sporturile  luaseră un avânt puternic. Începeam să contăm tot mai mult în competiţiile naţionale. In 1966-1967, Steaua era pe val. Incă mai jucau Otto Tellman (a murit la începutul anului în curs, în Germania, ţara sa natală, unde se retrăsese după pensionare-n.n.), Bulgaru, apăruse Gruia…Pe stadionul din Parc, unde ne disputam partidele de acasă, a fost un meci de senzaţie. In min. 16, bucureştenii conduceau cu 3-1. Scorul nu trebuie să surprindă. Pe vremea aceea, se penaliza  foarte greu jocul pasiv. Dacă aveai abilitatea să plimbi mingea, puteai sta şi 10 minute în atac. Ei bine, din momentul acela, Steaua n-a mai înscris nici  măcar o dată. Am câştigat meciul cu 6-3! De ciudă şi ruşine, steliştii în frunte cu antrenorul Kunst-Ghermănescu au tăiat-o la gară imediat după meci, prin spatele stadionului, să nu dea ochii cu spectatorii, care veniseră  la meci să-i vadă la lucru şi pe campionii mondiali din 1964…In anul următor, Steaua avea să cucerească Cupa Campionilor, după ce a învins pe teren neutru, în Germania, reprezentanta Cehoslovaciei, Dukla Praga (13-11, la Frankfurt pe Main…Formaţia bucureşteană era antrenată de Octavian Niţescu, cel care, în scurt timp, avea să sufere un infarct fatal, în timpul unui antrenament cu echipa pe Stadionul Tineretului, unul dintre primele decese întâmplate pe un stadion din România-n.red).  Şi cu Dinamo ne-am vândut scump pielea, la Bucureşti. Am jucat pe Velodrom şi, la 6-6, Horobăţ a înscris golul 7 pentru noi, în ultimul minut. Toţi dinamoviştii au sărit pe arbitru să anuleze golul, a fost un scandal enorm. Până la urmă, s-a modificat foaia de arbitraj, la vestiar, după meci, şi rezultatul a apărut 6-6. A fost partida  portarului nostru Puiu Ioil, care a apărat senzaţional, şi al lui Horobăţ, autorul a 5 goluri din 7!

-Ce mai ştiţi de cei doi? Pe primul l-am cunoscut şi eu, era băcăuan, locuia în spatele Pieţii Centrale…Soacra lui deţinuse Cinematograful Flamura Roşie, în centrul oraşului.

-Nu am mai ţinut legătura, am auzit că, la un moment dat, a plecat în Israel.  Horobaţ a murit în mizerie, la Iaşi, uitat de toată lumea, deşi a fost un talent uriaş. Şi acum îmi amintesc ziua în care a venit la Bacău, să se legitimeze la noi. Când a intrat la Abator, unde luam masa împreună cu fotbaliştii, purta bască pe cap şi ne-a întrebat direct: „Mă, care sunteţi handbalişti? Vreau să joc la voi!”…Spre surprinderea noastră, care începuserăm să râdem, Lascăr Pană i-a spus imediat „Hai, vino!”. Îl ştia de pe la Iaşi, unde jucase la un liceu de construcţii. Ce jucător! Avea palmele ca o lopată. Arunca la poartă, de-i sărea braţul din încheietură. Pe atunci, nu erau medicii şi tratamentele de azi. Acum, la cea mai mică accidentare, te şi duci la operaţie în străinătate. Uite-o pe Cristina Neagu de la Oltchim…Pe Horobaţ îl învăţase unul cum să-şi pună umărul la loc şi, după meci, în vestiar, se „opera” singur, fără să crâcnească. L-am văzut de nenumărate ori făcându-şi operaţia asta…

-Aţi fost coleg de echipă şi cu alţii, astăzi, antrenori cunoscuţi…Cu Milovan, de exemplu, şi pe dânsul l-am avut invitat în paginile „Sportului Băcăuan”…

-Milovan era un inter de excepţie. Avea însă o mare pasiune, porumbeii. Dacă îl scăpam în târg, uita de meci. Stătea ore întregi şi îi admira acolo. Şi el era bănăţean, s-a retras acasă, după un timp, devenind un antrenor cunoscut.

-Cum erau antrenamentele cu Lascăr Pană? Era o persoană inflexibilă, cum se spunea?

-Lascăr Pană impunea nişte antrenamente empirice. Ne obliga să alergăm câte 20 de kilometri, de la teren până la Letea şi înapoi. Căuta să-l imite în toate pe Oprea Vlase. Odată ne-am revoltat, am adus paturile de dormit, mulţi dintre noi fiind militari în termen sau în Miliţie stăteam în unităţile Ministerului de Interne- şi le-am aliniat pe teren, ca într-un dormitor. A ieşit scandal, ne-au băgat la arest şi ne-au interogat la Securitate. Lascăr Pană avea pe cineva la Ambasada Greciei şi era  susţinut politic. Întotdeauna i se dădea dreptate.

-În 1968, v-aţi retras…

-Da, terminasem Facultatea şi visul meu era să devin antrenor. In 1969 eram, deja, la CSS Bacău. Antrenam o echipă de junioare, din care cea mai talentată era Diana Lupescu, viitoarea mare actriţă. Juca extremă dreapta, un adevărat lider de echipă. Din păcate, în clasa a 12-a s-a îmbolnăvit şi a fost nevoită să renunţe la handbal. Ar fi ajuns, însă, o sportivă excelentă.

-Aţi tot continuat la CSS Bacău, până aţi ajuns secundul lui Eugen Bartha, la Ştiinţa...

-Prin 1975, directorul Baciu de la DJATM se mută de la Buhuşi la Bacău şi îşi doreşte să facă o echipă mare de fete aici. Îl aduce cu el şi  pe Eugen Bartha, antrenorul pe care îl luase de la Petroşani şi care ocupase cu Textila locul III, în prima divizie (1973-1974). Cu ceea ce se adusese de la Buhuşi şi cu ceea ce aveam eu la CSS Bacău, am creat   o echipă care, în ediţia 1978-1979, a adus titlul naţional la Bacău. Din prima formaţie-campioană a Ştiinţei, le amintesc pe portarul Ioana Beligan-Vasîlca, pe Viki Amarandei-golgetera campionatului, Riţa Florea, Cati Marian, Lili Văcaru-actuala doamnă Tadici, descoperită de mine la o şcoală de pe Câmpul Poştei. Imi amintesc că, în sezonul acela,  pe 2, a venit Constructorul Baia Mare, antrenată de Pilică Popescu, cel care avea să pună  bazele Oltchimului (pe atunci, Chimistul-n.n.), cu jucătoare transferate de la Bacău. În 1979-1980, repetăm isprava, dar în anul următor, Braşovul lui Remus Drăgănescu trece în faţa noastră, iar eu revin la CSS Bacău. In 1985, Bartha se mută la Tg.Mureş şi preiau Ştiinţa alături de Costel Petrea, doi ani, în care recucerim titlul. Urmează, apoi, o altă plecare şi încă o revenire, la începutul lui 1988. Nu stau decât trei luni, întrucât la o deplasare în străinătate, am un conflict cu vedeta echipei de atunci, Mariana Oacă-Tîrcă (actuala antrenoare a formaţiei braşovene-n.n.) şi, la întoarcerea la Bacău, sunt demis, considerându-se că e mai bine să fie sacrificat antrenorul. Imi ia locul Mihai Pintea, care va câştiga, cu aceeaşi echipă, fără să schimbe nimic, Cupa Cupelor…

-Reveniţi, totuşi, pe banca tehnică a studentelor în 1990, după Revoluţie…

-Da, când ne clasăm pe locul 2, apoi, în anul următor cucerim titlul, ultimul din palmaresul clubului, alături de Eugen Cucu (1991-1992, n.n.).

-Urmează celelalte echipe din cariera dvs…, IMU Bacău,Vâlcea, Săvineşti, Buzău,  dar la Ştiinţa nu v-aţi mai întors. În 96-97, aţi pus umărul la câştigarea titlului  şi Cupei cu Oltchim, în 2000-2001-locul al treilea în campionat cu Fibrex…Cele mai frumoase momente cred că au rămas totuşi partidele din Cupele Europene, jucate cu Ştiinţa în anii 80…

-Sunt jocuri care nu se uită. De pildă, duelurile cu sârboaicele de la Radnicki Beograd, la care evolua şi Svetlana Kitic, considerată cea mai bună jucătoare din lume la vremea respectivă….Îmi amintesc că, după meciul de la Bacău, la protocolul organizat la Restaurantul Decebal, s-a organizat şi un concurs de dans, un kazaciok, la care au participat Moriko Torok de la noi şi Svetlana Kitic de la ele…A câştigat  sârboaica, deşi nici Moriko a noastră nu s-a lăsat mai prejos. Apoi, finala de Cupa Campionilor din 1986, cu Spartak Kiev. Se întâmplase după accidentul nuclear de la Cernobîl (26 aprilie-n.n.). Când am jucat meciul retur de acolo, nu cunoşteam proporţiile dezastrului, întrucât în ţară nu se făcuse prea multă vâlvă. Probabil, autorităţilor le era teamă ca nu cumva să nu facem deplasarea. Se considera că o echipă aşa mare ca Ştiinţa nu trebuie să se teamă de o…explozie nucleară!

-Aţi pomenit de Moriko Torok…Vă pun o întrebare dificilă. Cine a fost, în opinia dvs., cea mai valoroasă handbalistă română din istorie? Ea –aşa cum au afirmat mulţi- sau Mariana Tîrcă? Amândouă au jucat la Bacău…

-Moriko era genul de jucătoare care, până nu înscria 15 goluri, nu se liniştea. Era în stare să sară la gâtul arbitrilor să prelungească meciul, numai  ca să-şi facă ea norma…Cred, totuşi, că Mariana Tîrcă a fost peste tot ce a evoluat vreodată în campionatul României…

-Care ar fi formaţia  de vis pe care aţi antrenat-o în toată această perioadă?

-Aceea cu Ioana Vasîlca, Filofteia Daniloff, Mariana Târcă, Lidia Drăgănescu, Lenuş Ciubotaru, Adriana Popa, Laura Lunca, Marilena Petrea, Eva Darvaş…Primeam greu gol şi aveam atacul  orientat  pe diagonală. Atacam mereu oblic, punându-ne adversarele în dificultate. Toate jucătoarele stăpâneau perfect tehnica de aruncare la poartă, toate se apărau exemplar.

-Avansaţi o soluţie pentru ca echipa de handbal feminin a oraşului să revină în prim-planul competiţional…Ce aţi întreprinde imediat, dacă aţi fi antrenorul echipei?

-Aş lua-o de la capăt. Aş căuta tot ce e mai bun şi de perspectivă pe o rază de 100-200 km în jurul Bacăului şi aş face o nouă echipă. Şi acum sunt convins că handbalul se pliază foarte bine pe ceea ce pot face fetele din Moldova. Ele nu evită lupta directă cu adversarul, sunt mai bărbătoase din fire.

-Nu v-a  căutat nimeni să vă propună aşa ceva?

-Nu şi nu sunt eu omul care să se afişeze pe la uşile cluburilor, să creadă alţii că vreau să le iau locul. Nu m-a căutat nimeni nici când s-au aniversat 40 de ani de la înfiinţarea clubului. Am citit în ziare că s-a organizat aşa ceva.

-Dar nu v-a mai văzut nimeni, nici măcar  la sală…

-Nu, pentru că de vreo 4 ani de zile, n-am mai călcat în nicio sală de sport din România. Experienţa de la Buzău, unde am fost ultima dată, a pus capac la toate. O jucătoare care a fost şi pe la Bacău, jumătate de an, suficient timp ca echipa să retrogradeze şi apoi să se desfiinţeze, a făcut tot posibilul să plec de la echipă. Nu-i convenea să se antreneze, iar formaţia să aibă nişte obiective clare. S-a tot plâns şefilor că antrenamentele sunt prea istovitoare, până ce aceştia i-au dat dreptate. N-a durat mult şi echipa a alunecat pe tobogan. Aşa se face antrenorat în România!

-

interviu Lidia BUTNARASU (fosta mare handbalista a Stiintei Bacau)

“Nu vreau să-mi aduc aminte cum au reuşit interesele să distrugă o  aşa echipă mare!”

*Interviu cu Lidia BUTNĂRAŞU-LIVADARU, fosta mare handbalistă a Ştiinţei Bacău

   Lidia Butnăraşu (n.24 octombrie 1967) a păşit în lumea marei performanţe sportive, răsărind ca un crin dintre ciulinii Giosenilor, poate, şi pentru a-i contrazice pe cei care susţineau că legendara echipă a Ştiinţei Bacău din anii ‘80 s-a bazat pe jucătoare importate prin abilitatea lui Grigore Olteanu (preşedintele de atunci al clubului) ori  şarmul şi priceperea antrenorului Eugen Bartha. Lidia a fost cel mai important inter creat, nu doar şlefuit, la Bacău! Ea nu a venit singură de la Gioseni, ci urmată, de-a lungul timpului, de alte două nume de rezonanţă ale formaţiei studenţeşti, sora sa, Lucica, şi buna ei prietenă Eugenia Jitaru. Toate trei au avut parte de girul şi ochiul de geniu al regretatului profesor Marcel Păunică, cel care le-a avut eleve, într-o şcoală care nu avea nici măcar un teren de sport! In perioada de graţie a Ştiinţei, Lidia Butnăraşu a fost una dintre principalele guri de foc ale Bacăului, secondând-o cu brio pe Mariana Oacă-Târcă, în partidele din cupele europene ale anilor 80, ori punându-şi semnătura pe trofeul adjudecat de băcăuance  în Cupa Cupelor 1989, după o dublă manşă de vis cu formaţia sovietică Kuban Krasnodar (22-19 şi 22-22). Astăzi, Lidia BUTNĂRAŞU-LIVADARU este o persoană respectată în San Sebastian (Spania), oraşul său de reşedinţă, imaginea ei glorioasă rămânând, însă, acasă, la Bacău, ca un port-drapel al Ştiinţei de odinioară.

Leonard POPA

-Doamnă Lidia Butnăraşu, aţi nimerit direct în linia întâi…La mijlocul anilor `80, Ştiinţa Bacău era-deja- o mare echipă. Se adunaseră vreo 5 titluri naţionale, dar preşedintele Grigore Olteanu şi antrenorul Eugen Bartha îşi doreau mereu mai mult. Ţinând cont că, la vremea respectivă, ţările nordice şi Vestul nu contau decât pe Republica Democrată Germană, putem spune că, în partea asta a Europei, şi aici la Bacău (!), se vedea cel mai bun handbal feminin din lume! Veneau sârboaicele, cu Svetlana Kitic, sovieticele cu Turcina-astăzi, un respectabil preşedinte de club, la Kiev…Dar eu vă întreb, aşa cum o fac cu toată lumea, cum au fost începuturile? Cine v-a adus la handbal?

-Eram elevă, la Gioseni, şcoala nu avea teren de sport, dar avea un profesor tânăr, entuziast, care urma să ajungă un nume important pentru handbalul masculin băcăuan. E vorba de regretatul Marcel Păunică. Nu jucase handbal de mare performanţă, mai mult fotbal, la o echipă de prin judeţ, dar la şcoală îşi făcea treaba conştiincios. Practic, el m-a descoperit…

-Aţi urmat parcursul obişnuit în vremea aceea, fiind legitimată la CSŞ...Cine vă era antrenor? Manoliu? Dacă nu era el, sigur, era Cucu…Cu băieţii, se ocupau Sergiu Popovici, Dumnezeu să-l ierte, şi Gheorghe…Nu se mai pomeneşte  nimic, astăzi, de nici unul…

-Când am fost legitimată la CSŞ Bacău,  în 1982, la recomandarea lui Marcel Păunică, antrenor era prof. Eugen Cucu. Într-adevăr, la CSŞ Bacău, lucrurile erau tratate foarte serios. Asta s-a văzut mai târziu, când eficienţa muncii de acolo avea să se regăsească în rezultatele echipelor de senioare. Să nu uităm că, la vremea respectivă, la Bacău, exista şi un campionat judeţean puternic, unde ajungeau mai toate fetele crescute la CSŞ…

-A urmat trecerea la echipa de senioare, la Ştiinţa...Care era atmosfera la echipă? Mai plecaseră dintre marile valori, Moriko Torok-cea mai valoroasă handbalistă română din toate timpurile, Eva Gal, Doina Copocz…, dar veneau mereu altele şi altele, iar  titlul nu era în pericol. Rămânea la Bacău, surpriza era când mai pierdeam câte un meci prin deplasare… De obicei, îl pierdeam ca să le luăm adversarelor  jucătoarele cele mai bune în sezonul următor!

- In 1985, am terminat junioratul devenind  campioană naţională cu echipa de junioare I. Trecerea la echipa mare a fost destul de dicilă, mai ales că în formaţia Ştiinţei  erau adunate cam toate valorile handbalului românesc, Ioana Vasâlca, Laurica Lunca, Filofteia Danilof, Mariana Oacă, Eva Darvaş, Georgeta Cervenciuc…Antrenorul Eugen Bartha dădea, însă, şi o şansă tinerelor. Îmi amintesc că, în anul acela, echipa juca în Cupa Campionilor (actuala Ligă a Campionilor-n.n.), fiind eliminată în sferturile de finală,  numai datorită unui singur gol, primit în ultimul minut de joc, la Belgrad, cu Radnicki, echipa Svetlanei Kitic, considerată atunci cea mai valoroasă handbalistă a lumii (22-19 la Bacău  şi 22-26 în deplasare-n.n.). Atmosfera era, însă, bună. În anul următor, deşi Eugen Bartha s-a întors acasă, la Tg.Mureş, Ştiinţa a câştigat Cupa şi campionatul. Ba mai mult, sub comanda noilor antrenori, Alexandru Mengoni şi Costel Petrea, am ajuns în finala Cupei Campionilor, după ce am eliminat pe Polisens Stockholm (34-18 şi 21-18), Iskra Partizanske (29-22 şi 17-23) şi Buducnost Titograd (30-23 şi 31-30). În ultimul meci, am întâlnit marea  echipă a Uniunii Sovietice, Spartak Kiev, poate, cea mai bună formaţie de club a tuturor timpurilor, şi, fireşte, am pierdut, după un meci foarte strâns, la Bacău (22-23 şi 23-29). Cu sovieticele, aveam să ne întâlnim, din nou, în semifinalele aceleiaşi  competiţii, anul următor, când am fost eliminate, tot după două jocuri echilibrate (17-20 şi 24-28). Apoi, pentru al treilea an consecutiv, în ediţia 1987-1988, cu antrenorul Alex.Eftene pe bancă, ne-am întâlnit încă o dată şi, din nou, am ratat promovarea (24-26 şi 23-27). Insă, la Cerkasîi, unde am jucat meciul din deplasare, noi am condus în permanenţă, chiar şi la 4 goluri diferenţă, până prin minutul 50 al partidei, când arbitrii au reuşit să întoarcă definitiv scorul în favoarea echipei antrenate de Igor Turcin. Îmi amintesc că, în meciul respectiv, am marcat 4 goluri, fiind a doua golgeteră a Ştiinţei, după Mariana Oacă-Târcă…

-În sezonul următor, 1988-1989, n-am mai luat campionatul…Invincibilitatea Ştiinţei căpătase o breşă. Am câştigat, însă, ceva mult mai preţios, Cupa Cupelor! Aţi fost în teren…

-Da, sunt amintiri de neuitat. Antrenori deveniseră Mihai Pintea şi Costel Petrea. Am ajuns în finală,  eliminând pe rând, formaţiile din Turcia, Republica Democrată Germană, Ungaria şi Bulgaria, cam tot Estul european. În finală, am jucat-inevitabil- cu o formaţie din fosta Uniune Sovietică, Kuban Krasnodar. Am câştigat la Bacău cu 22-19 şi am făcut 22-22 acolo. Ne-am întors acasă cu trofeul, iar în oraş a fost sărbătoare!

-Mai ţineţi minte echipa de atunci? Cine mai era în lot?

-Cum să nu?! Ioana Vasîlca, Eugenia Jitaru, Marlena Petrea, Eva Darvaş, Adriana Popa, Filofteia Danilof, Georgeta Cervenciuc, Gabriela Antoneanu (Manea), Elena Ciubotaru, Emilia Luca, Laurica Lupuşor-Lunca, Angela Brânduşoiu, Marinela Petrea…

-Cu cine mai ţineţi legătura astăzi?

- Cu fostele mele colege m-am reîntâlnit pe Facebook, cu Mori (Maria Torok-Duca), Edit (Torok-Matei), cu Eva (Darvaş-Covrig)... Cel mai mult ţin legătura, însă, cu prietena mea, fostul portar la Ştiinţei Bacău, Angela Şuştac Brânduşoiu…

-Aţi avut la echipa Bacăului mai mulţi tehnicieni care, în vremea aceea, se creşteau unii pe alţii, ca într-o familie cu mai mulţi copii…Cum era Eugen Bartha, ca antrenor?  Altul mai important, care să fi realizat atâtea pentru handbalul băcăuan şi într-un interval atâta de lung, nu am mai avut. Treaba făcută de el la Bacău o compar mereu cu aceea făcută de  Titi Teaşcă şi Costică Rădulescu, creatorii lui Dinamo, echipa de legendă a fotbalului local. Nici despre el nu se mai spune mare lucru, deşi, la un moment dat, Sala Sporturilor îi purta numele…Nu ştiu a cui a fost ideea să se renunţe la denumirea aceasta, dar a fost o idee proastă, a unuia care, sigur, nu i-a  cunoscut  activitatea..Ca şi cu stadionul. Multă vreme a purtat fel de fel de nume, nesemnificative pentru sport, dar nu s-a gândit nimeni să-l denumească Emerich Dembrovschi, geniul nostru fotbalistic, ca să nu i-l  mai schimbe nimeni, niciodată…

- Eugen Bartha, ca antrenor şi persoană, a fost foarte important pentru mine. Dumnealui a venit acasă la părinţii mei şi i-a convins să mă lase să fac handbal de mare performanţă. Aşa a  procedat în cazul multor  jucătoare, avea o putere de convingere uluitoare.

-Dar Grigore Olteanu? Cum de reuşea să aducă la Ştiinţa atâtea jucătoare de valoare? La Revoluţie, deşi la Bacău nu s-a aruncat nici măcar cu o piatră, unii din interiorul clubului l-au dat jos, spunând că e comunist. Aşa era moda atunci. Vroiai să scapi de unul, strigai pe stradă după el “Bă, comunistule!”…Cât de OK a fost treaba asta, s-a văzut la vreo doi ani după aceea, când echipa a dispărut în anonimat.

-Domnul Grigore Olteanu a însemnat foarte mult pentru Bacău, mai ales pentru handbal. Era unicat…

-Ce a urmat după plecarea de la Bacău? Se ştie că aţi urmat fluxul deschis de alte foste jucătoare ale Ştiinţei către noul pol al handbalului feminin românesc, Chimistul (devenit, ulterior, Oltchim-n.n.)…Dar după aceea? La un moment dat, reapăruseţi în lotul Bacăului, apoi pe la Piatra…

- In 1992 am plecat la Rm. Vâlcea, unde am jucat până în 1994. Rezultatele sunt cunoscute: cupe europene, campionat şi cupă. Imi doream să fiu mămică şi în 1995 ianuarie, s-a născut Lucian Alexandru. În luna august, am plecat în Germania la Borussia, Dortmund, unde am jucat până în 1998. Satisfacţii sportive? Cupa Germaniei în 1997, jocuri în cupele europene, iar  in campionat, mereu în primele pozitii. In 1998, m-am întors în România şi am jucat la Piatra Neamţ. In 1999 am plecat în Italia, la Siracusa, cu care am ieşit campioană a  Italiei în 2000. Ca orice sportiv, îmi doream să particip la Jocurile Olimpice, mai ales că eram la sfârşit de carieră sportivă. Dumnezeu m-a ajutat şi am reuşit să particip cu naţionala  la Jocurile Olimpice de la Sydney (2000). In 2001 am jucat, din nou, la Piatra Neamţ, unde era antrenor profesorul Alexandru Mengoni, de care mă legau începuturile carierei. M-am accidentat la genunchi, am fost operată, dar am ales să devin a doua oară mămică, de data aceasta a unei fetiţe pe nume Iasmina Sorina. In 2002 am plecat în Spania, cu soţul meu, Sorin Livadaru, şi copiii, ţară unde locuim şi în ziua de azi.

-Ce mai reprezintă handbalul pentru dvs.? Copiii ce fac? V-au urmat exemplul sportiv?

-Am iubit şi iubesc handbalul, nu pot sta deoparte. Antrenez la diferite şcoli din San Sebastian. Copiii mei au făcut mai multe sporturi, dar nu aşa de intens ca mine. Fac sport la un nivel mai mic, însă şi asta este foarte important pentru sănătatea lor.

-Aveţi o soră, Lucia...Şi dânsa a jucat la Ştiinţa. Ce face în prezent?

-Lucia este în Italia . Dansa a fost formata la Bacau, dar a jucat mai mult la Valcea...

-In încheiere, o întrebare care ascunde suficientă revoltă şi amărăciune…Cum de a fost posibil, dnă.Lidia Butnăraşu, să dispară o echipă atât de mare precum Ştiinţa deceniilor 7 şi 8? Cine a fost de vină? Sistemul creat în 89 sau nimicnicia unora din  birourile clubului?

- Nici nu vreau să-mi mai amintesc, dle Popa. Nu vreau să-mi aduc aminte cum au reuşit interesele să distrugă o  aşa echipă mare! Unii dintre vinovaţi trăiesc, alţii s-au dus, Dumnezeu să-i ierte şi pe ei…Sunt multe de vorbit. Poate, când ne vom vedea la Bacău… Ok?

Interviu Gabriella-Ibolya SZUCS

“…Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine!”

…Există oameni care se nasc pentru a nesocoti meridianele. Oriunde s-ar afla în lume, adună atâta simpatie din jur, încât- în cazul lor- graniţele nu-şi mai au rostul. Un asemenea exemplu este  Gabriella SZUCS, “steaua” Zalăului handbalistic, fata care face- alături de alte câteva nume importante- să strălucească Superliga noastră feminină, un campionat  poziţionat indiscutabil mai bine decât locul obţinut de Naţională, la ultimul turneu final european. Născută la Oradea (31 august 1984), într-o familie care a practicat  sportul de performanţă (tatăl- printre cei mai cunoscuţi fotbalişti ai lui FC Bihor, în anii 80, când făcea echipă cu celebrii fraţi Kun, mama-handbalistă, dar şi o soră mai mică, Nikolett, handbalistă şi ea, în campionatul Ungariei), Gaby deţine cetăţenia maghiară, dar nu cred să existe vreo selecţionată care să nu-şi dorească să o aibă în rândurile sale. Prezenţa ei în oricare echipă a lumii atrage privirile ca un magnet, şi ale  specialiştilor, şi ale spectatorilor…Aş spune că, din acest punct de vedere, absenţa sa de la recentul Campionat European din Serbia a fost o pierdere resimţită de toată suflarea handbalistică. Aflată la vârsta maturităţii sportive, Gabriella Szucs, un veritabil pod de dragoste şi prietenie care trece de pe un mal pe celalalt al Tisei, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în performanţa sportivă. De aceea, interviul realizat înainte de întrecerea din Serbia va avea, în mod sigur, şi o continuare…

Leonard POPA      

-Gaby, îţi mai aminteşti primii paşi în handbal? Ce anume te-a îndemnat spre acest sport?

-Când eram mică, am început să fac gimnastică ritmică. Eram, însă, plină de energie, îmi plăceau şi alte sporturi, baschetul, handbalul…Până la urmă, am rămas la handbal. Aveam, deja, 11 ani, dar făceam câte două antrenamente pe zi, acasă, la Debrecin, sub îndrumarea profesorilor Komáromi Éva, Szilágyi Attila şi  Boros Ferenc…Nu am regretat nicio clipă alegerea de atunci.

-Care a fost prima echipă profesionistă la care ai jucat?
-Am avut un debut precoce…La 14 ani, jucam în Liga întâi, la  DVSC Debrecen. Aceasta a fost prima echipă profesionistă la care am evoluat.

-Care au fost cele mai plăcute momente din carieră?

-Momente memorabile?!  La 14 ani şi jumătate, am participat la un meci în Cupa EHF, şi, la un moment dat,  am ''furat'' mingea de la una dintre cele mai bune jucătoare ale Europei, Bianca Urbanke, după care am marcat pe contraatac...Iţi dai seama că toată sala a fost în delir!  Sau în Turcia, la Campionatul European de junioare, unde am primit titlul de cea mai bună jucătoare...Au fost multe asemenea momente, nu pot uita nici jurământul depus la Olimpiadă, unde am participat cu naţionala Ungariei, în două rânduri, eveniment  care este visul oricărui sportiv.
-Cum te simţi în campionatul României? Eşti de ceva timp aici, scurta perioadă petrecută acasă, la Debrecen, n-o mai pun la socoteală…

-Să-ţi zic ceva, eu sunt mândră că m-am născut la Oradea! Când am jucat acolo, cu Zalăul, meciul din finala Cupei EHF, cu Lada Togliati, anul trecut, spectatorii m-au primit uimitor! E un sentiment aparte să joci în oraşul în care părinţii ţi-au fost cândva sportivi. Parcă toţi suporterii te ştiu de-o viaţă. Despre timpul petrecut la Vâlcea, la Oltchim, ce să-ţi spun…A fost o perioadă super. Ce m-a durut e că nu am fost pe teren cât meritam şi cât vroiam, dar asta deja este trecut. La Zalău, formăm o adevărată familie şi asta se vede în rezultatele noastre. Toate jucătoarele iau în serios handbalul şi ne bucurăm pentru realizările fiecăreia dintre noi. Victoria e colectivă, nu individuală. De asemenea, sunt bucuroasă că lucrez cu antrenorul Tadici. E un specialist în adevăratul sens al cuvântului.

-Cunoşti şi Bacăul…L-ai vizitat de câteva ori, ultima dată, anul trecut, în campionat. Ne-aţi învins şi aici, în oraşul în care soţia domnului Tadici (Lili Văcaru-n.n.) a cunoscut marea performanţă handbalistică, primul titlu naţional al Ştiinţei, iar noi ne-am afundat…

-Îmi place Bacăul, am fost acolo şi cu Oltchimul, e un oraş frumos, cu oameni simpatici. Îmi pare rău că aţi retrogradat. La valoarea lotului pe care l-aţi avut, trebuia să rămâneţi în Superligă, nu ştiu ce s-a întâmplat.

-S-a tot speculat în presă că vei juca la Naţionala antrenată de Tadici…Informaţiile sunt contradictorii. Cert este că şi Ungaria, şi România ar avea nevoie de o handbalistă de tipul tău, care să facă ambele faze, atacul şi apărarea. Sunt tot mai rare asemenea jucătoare, handbalul a devenit un joc extrem de solicitant. Cam peste tot, se joacă la fel, cu două linii. La ce să se aştepte fanii tăi?

-Deocamdată, nu pot să le spun decât atâta: pentru un sportiv este o mare onoare să facă parte din echipa Naţională. Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine. Sunt recunoscătoare suporterilor care mă susţin şi mă încurajează, care sunt alături de mine şi la bine şi la rău. Iar dacă omul primeşte asta în ambele ţări... este un cadou imens de la viaţă!

-Eşti studentă la Facultatea de Drept, la Debrecen. Cum te vezi peste ani? Vei mai continua cu handbalul?

-Mai am puţin şi voi finaliza studiile universitare. E puţin cam greu să fac faţă solicitărilor, dar mă străduiesc. Încă nu a venit vremea să mă întreb ce voi face mai târziu. Sunt jucătoarea Zalăului şi îmi doresc un parcurs cât mai lung în cupele europene. In februarie, jucăm în 16-imi, cu portughezele de la Juve Lis, de care trebuie să trecem!

22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)

Străjer sub Akropole

*22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)

…A început handbalul, ca mai toate fetele din Bacău, cu profesorul Manoliu, la CSS…Se ducea la sală, însă, pe ascuns. Făcea parte din generaţia aceea căreia i se inoculase ideea că, pentru carte, trebuie să laşi mingea deoparte…Până la urmă, mama-fostă elevă în liceu a profesorului Vasile Baltă (care, nu peste mult timp, avea să ajungă preşedintele clubului Ştiinţa)- n-a avut ce să-i facă. Îi plăcea prea mult jocul cu mingea… Abia când a căpătat o răceală puternică, a înţeles că trebuie să facă o schimbare, dacă mai vrea handbal. Asta a înţeles şi antrenorul, care din „inter” a trimis-o în poartă, să alerge mai puţin, şi acolo a rămas, până astăzi! La finalul junioratului, o echipă cu ochi buni (Constructorul Baia-Mare) care ştia tot ce mişcă pe harta handbalistică a ţării a „furat”-o de la Bacău…Aşa a ajuns Gabriela Adafinei în poarta celor din Baia Mare, iar echipa de acolo, abia promovată, să se menţină în prima divizie. Cu puştoaica Bacăului! După un an însă, dorul de casă a adus-o mai aproape de meleagurile natale, la Iaşi…Era în 1991 şi TEROM se pregătea de o schimbare a generaţiilor, pe care le-a tot schimbat, până s-a desfiinţat cu totul, la sfârşitul anului trecut…În 1992, Ştiinţa Bacău câştigă ultimul său titlu naţional şi, fireşte, gândurile Gabrielei se mută cu totul la echipa de acasă, unde marile valori ale echipei începeau să plece afară. Lidia Drăgănescu, Emilia Luca…se transformă în amintiri (astăzi, în mare parte, uitate). În jurul Gabrielei Antoneanu (Manea) şi Adrianei Hriţcu  (Popa) se creează, însă, o formaţie de perspectivă, cu nou  transferatele (sau promovatele de la junioare) Izabela Paraschiv, Narcisa Lecuşanu, Roxana Berilă, Simona Stanciu…Printre ele şi Gabriela Adafinei, cu care poarta băcăuană se zăvorăşte câţiva ani. La sfârşitul lui 1994, studentele încă se mai aflau în plutonul fruntaş, terminând competiţia internă pe locul 4, cu aportul deosebit al Gabrielei între buturi. Dar anul respectiv nu aduce numai bucurii, ci şi regretul despărţirii de argintul său viu, Gabriela Antoneanu, care se transferă la Rapid. În ciuda ambiţiilor antrenorilor de atunci, Costel Petrea şi Paul Deboveanu, corabia începe să ia apă. În poartă, însă, rezistăm, întrucât Gabriela Adafinei îşi face treaba, iar în atac mizăm pe „clasa” Narcisei Lecuşanu, hotărâtă să-şi facă un nume, deşi intenţiile sale de părăsire a clubului sunt tot mai evidente.  La sfârşitul lui 1995, echipa termină campionatul pe locul 9 şi era evident că obiectivele realizabile  trebuiau urmărite de-acum  cu lupa. Până la urmă, inevitabilul se produce, Ştiinţa părăseşte primul eşalon şi pe fondul unor greşeli făcute în birourile clubului de către conducerea de atunci. Urmează o perioadă tulbure, cu partide de nivel secund, în care Bacăul începe să uite gustul marilor victorii handbalistice. Ici-colo, câte o promovare. O revenire mai mult conjuncturală, fără garanţia viitorului. Gabriela Adafinei îşi finalizează studiile universitare, devine pentru un timp profesoară la Liceul Letea, dar continuă să apere poarta Ştiinţei, sperând că zilele acelea de glorie vor reveni cândva…La sfârşitul anilor 90, răbdarea îşi atinge, însă, limita şi alege („cu ajutorul profesorului Ion Arsene, antrenorul de astăzi al Ştiinţei”) să se transfere în campionatul Greciei. O viaţă nouă şi o carieră luată de la capăt. La început, întrucât actele refuzau sa se întocmească, iar vizele de Grecia se obţineau greu, joacă sub un alt nume. Până într-o zi, când echipa sa adoptivă întâlneşte în campionat formaţia altei românce, sora unei portăriţe celebre, o adevărată legendă a handbalului nostru. Nu ştiu ce i-a căşunat aceleia că a venit la sală, nici mai mult nici mai puţin, cu poliţia, strigând peste tot că o româncă joacă pe fals…Noroc cu intervenţia conducerii de club care a făcut tot posibilul să-i prelungească „sejurul” elen…A urmat o perioadă extrem de  dificilă pentru Gabriela…Nu cunoştea limba, iar pentru a se întreţine a trebuit să se angajeze într-un restaurant, la spălat vase (diploma de studii nu era încă recunoscută, România nefiind membră a Uniunii Europene). La handbal, însă, nu a renunţat, îl iubea la fel de mult ca pe vremea când se zbenguia în copilărie  în cartierul Milcovului. A jucat la toate nivelurile, în judeţ, în Divizia B şi, de doi ani, la una dintre cele mai cunoscute echipe din Grecia, Feta Epirus Anagennisi Artas, în primul eşalon.  Pasiunea şi ambiţia nu au părăsit-o niciodată. Nici acum, la aproape 40 de ani (n. 6 februarie 1972), când este  considerată drept cel mai bun portar din campionatul elen. Ultima ispravă s-a consumat în actualul sezon când, participând în Cupa Challenge, echipa greacă a întâlnit în turul al doilea o formaţie din Portugalia, mult mai bine cotată, Colegio de Gaia. Fiind considerate fără şanse, grecoaicele au acceptat să joace ambele manşe în deplasare. În primul meci, scorul a fost egal, 28-28 (joc considerat în deplasare). În al doilea, egalitatea s-a repetat, 23-23, dar în ultimul minut lusitanele aveau un avantaj de două goluri! Gabriela a scos însă senzaţional două contraatacuri, permiţându-le colegelor să egaleze şi să se califice, în turul următor, unde vor întâlni formaţia turcă Uskudar BSK, la care activează, pe lângă Yeliz Ozel, fosta componentă a Oltchimului, româncele Patricia Vizitiu şi Talida Tolnai!

…Dar câte nu ar mai fi de povestit! După 22 de ani de handbal, Gabriela Adafinei (Tatarakis) rămâne aceeaşi fată sensibilă, refuzând publicitatea.Vine şi pleacă de la Bacău pe nesimţite. Cei care au cunoscut-o, ca jucătoare a Ştiinţei, i-au păstrat, însă, urmele în suflet…

Leonard POPA

Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare portar al Ştiinţei Bacău)

“Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora!”
*Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare  portar al Ştiinţei Bacău)

...Avea ceva din imaginea lăsată de cel mai mare portar al handbalului românesc, Cornel Penu: mustaţa, paradele senzaţionale, zâmbetul cu care îşi paraliza adversarii scăpaţi singuri pe semicerc...Dănuţ Vieru, un talent uriaş, a dominat la un moment dat topul goal-keeperilor noştri, dar era greu să-i convingi pe selecţioneri că la Bacău (sau Săvineşti) vor găsi cel mai bun portar din ţară! Ce partide memorabile continuau să se deruleze, însă, pe malurile Bistriţei!  Plecaseră de la echipă Deacu, Vasilache, Neşovici,  Covaciu…Steaua, Dinamo, Minaur, Timişoara tremurau, însă, în continuare. Bacăul juca mai mereu în opt…Poarta avea un stăpân care-i punea pe fugă pe toţi cei veniţi in pelerinaj aici: Dănuţ Vieru! Cu el, între buturi, a fost posibilă treapta aceea de podium în Cupa României, în 1991, când handbalul masculin românesc se încăpăţâna să rămână, încă,  în elita mondială (bronz la Mondialul din Cehoslovacia, 1990).

Leonard POPA

-Ai fost unul dintre cei mai îndrăgiţi portari ai Ştiinţei Bacău, dar nu ai rămas aici...De ce?
-Era o perioadă dificilă pentru handbal, cu Sechelariu primar, care nu vedea nimic în afara fotbalului. Cornel Păduraru, care era preşedinte la Ştiinţa, mi-a propus să devin vicepreşedinte şi să antrenez echipa de handbal ajunsă într-un anonimat total. Ar fi trebuit să alerg cu căciula în mână prin oraş după bani şi, cum ştiam că nu-i voi obţine, pentru că până şi ultima leţcaie se ducea la fotbal, am refuzat. Trecerea de la viaţa de sportiv la aceea de a avea un job era foarte delicată, dovadă fiind  ce s-a întâmplat cu foştii mei colegi din acea vreme. Majoritatea au încercat mai mult prin străinătate...Eu, având părinţii la Tecuci şi existând un post la catedra de handbal de  la Clubul Sportiv Şcolar,  am decis să mă înscriu la concurs. Am  luat titularizarea şi am revenit acasă. Cam asta a fost tot. Mă mai urmăreşte şi astăzi, însă, ceea ce mi-a spus nea Cornel Penu la un turneu de sală: "N-am vazut aşa ceva în viaţa mea! Eu, dacă aveam un sfert din talentul tău, eram imens. Din păcate, în cazul meu, a fost doar multă muncă". Intre noi fie vorba...a fost imens şi fără… talentul meu!
-N-ai jucat, însă, doar la Bacău…

-Am jucat la CSM Borzeşti, din 1980 până în 1982, când am venit la Bacău, unde am jucat până în 1996, când echipa a retrogradat. Atunci, cu scandalul acela, când au vrut să mă dea afară şi a venit Marcel Păunică, în locul lui Alexandru Eftene...După aceea, m-a vrut Otto la Fibrex, unde am stat până în 2001, când m-am retras... La 40 de ani, jucam cu Săvineştiul în cupele europene... Sunt multe de spus, pot scrie o carte…

-La Oneşti? Sincer, nu-mi amintesc să te fi văzut în poartă la Oneşti, îi ţin  minte doar pe Toth şi Ionescu…

- La Oneşti, în 80, erau portari Ionescu şi Dan Guiman, Toth s-a lăsat în anul acela.
Din cauza lui Bădiţa, care era antrenor, am jucat puţin în primul an. După aceea, a venit Zarzu şi l-am lăsat pe Ionescu pe bancă. Tot ce era mai bun la Oneşti era imediat luat la Bacău, aşa că am venit şi eu la Ştiinţa.

- Mi-l amintesc şi pe Zarzu, era un antrenor simpatic...Ionescu apăra în şort, Toth scotea mingile cu ce apuca, şi cu capul!…Mai erai la Bacău, când am retrogradat în 1996?

- A fost scandal mare în anul când s-a retrogradat… A pornit de la meciul cu PSG din cupele europene, de la Paris... I-am dat atunci un interviu lui Lucian Berdilă... A apărut în Deşteptarea. In anul acela, am pierdut acasă meciul cu Aradul, când pe mine nu m-au lăsat să joc, devenisem incomod şi vroiau să mă dea afară...Nu pierdeam niciodată meciul acela, dacă eram eu în poartă! Din cauza acelei înfrângeri s-a retrogradat! A urmat un scandal imens, ca la revoluţie, când l-au dat jos pe Grigore  Olteanu, preşedintele de atunci al clubului băcăuan.

- Ştiu scandalul cu Olteanu. O prostie imensă care ne-a costat, peste puţin timp, regresul handbalului feminin....Cine a fost ales, atunci, în locul lui?

-In locul lui Olteanu, l-au pus pe Dorin Melinte. Noi, sportivii, nu am vrut şi l-am susţinut în continuare pe Grigore Olteanu, dar el a renunţat...Era un om fin şi nu suporta astfel de incidente. Era coaliţia formată din Melinte, Petre şi Pintea. Daca Olteanu nu ceda, rămânea  preşedintele clubului  mulţi ani. Era susţinut de noi toţi şi nouă n-aveau ce să ne facă.

-După aceea, n-a venit Vasile Baltă? Dânsul era îndrăgit de sportivii clubului.

-Da, a fost puţin şi nea Vasile Baltă. Era un om deosebit, dar ca Olteanu nu era nimeni...

- La Bacău, se uită repede performanţa...Nu-ţi recunoaşte nimeni meritele decât pe moment, conjunctural. E bine să te vadă lumea la sală… Ce însemna Bacăul handbalistic în anii 80?  Ţineam noi  mereu piept marilor cluburi, Steaua, Dinamo..., dar rămâneam în afara podiumului. Ii încurcam însă. Era frumos şi asta. Se putea realiza mai mult?  Ce partide memorabile îţi mai aminteşti din perioada aceea?
- A fost o mare bucurie pentru noi să fim handbalişti la Ştiinţa. Aveam o echipă de fete superbă şi noi încercam să ţinem aproape de ele...Sala era arhiplină, ne cunoştea tot oraşul, eram stimaţi şi apreciaţi de toată lumea. Eram handbalişti adevăraţi şi foarte buni prieteni. Imi aduc aminte cu mare plăcere de un egal reuşit la Bucuresti cu Dinamo când, în ultimele secunde, am apărat un contraatac în faţa lui Cornel Durău, care-mi era şi prieten. De asemenea, de o victorie în faţa Stelei, la Bacău, când la ultima fază a meciului, am apărat o aruncare de la 7 metri, executată de Dragoş Dobrescu… Apoi, de un meci pierdut acasă cu Dinamo, la un gol diferenţă,  când fostul pivot al naţionalei, Ion Mocanu, a reuşit să-mi dea un singur gol pe contraatac, din multele situaţii pe care le-a avut, şi începuse să se bucure ca un copil.  La sfârşit, marele  Ghiţă Licu, campion mondial în două rânduri,  m-a luat în braţe sufocându-mă cu felicitări. Dar la fel de bine îmi amintesc şi de un meci cu Steaua, la Bucureşti, când Stângă, care se bătea pentru titlul de golgeter,  a venit să execute 7 metri. I l-am prins pe primul, pe al doilea şi pe al treilea! La al patrulea, l-a trimis pe Berbece...Renunţase să mă mai aibă în faţă!

- Colegii de echipă? Care ţi-au rămas mai aproape suflet?
-Am fost cu toţii foarte buni prieteni şi ţin legătura cu majoritatea, cu Vasîlca, fostul meu coleg de cameră din deplasări, cu Gârlescu, care a făcut junioratul cu mine, la Tecuci, cu finul meu Condruz, care acum e  în Canada etc. N-aş vrea să-i enumăr pe toţi, în schimb, n-aş mai vrea să particip la momente tragice, cum au fost dispariţiile foştilor mei colegi şi prieteni, Grigore Berbecaru şi Adrian Bondar…
-Costel Petre, Zamfir, Vasilache?
-Vorbesc cu Costel Petre la telefon din când în când. Nu prea mai vine pe la sală, s-a mutat la casă, la Mărgineni. Costel Petre s-a supărat tare, când cu generaţia pe care a avut-o, cu Ghiţă, Tărâţă, fraţii Farcaş, Grigoraş...I-au fost luaţi şi transferaţi la diverse echipe, iar el s-a ales cu praful de pe tobă. De Zamfir, ştiu că era prin Italia, nu l-am mai văzut de mult, iar Lucică Vasilache e la Timişoara, la LPS. Cu el mă văd mai des şi vorbim la telefon. Doar e tecucean de-al meu!

-Regrete din vremea respectivă? A existat vreo dorinţă neîmplinită?

-Regrete pot spune ca au fost mai puţine decât bucuriile. Poate faptul că am văzut destui portari cu prezenţe la echipele naţionale, deşi nu prea aveau ce căuta pe acolo... Eu, dacă nu am jucat la Steaua, Dinamo sau Baia Mare, nu am avut parte  nici măcar de o singură convocare...
-Cum era handbalul românesc atunci? Se juca mai mereu cu sala plină...Ce a mai rămas din el?
- Era frumos, erau echipe adevărate, cu jucători adevăraţi...Chiar şi echipele din coada clasamentului aveau jucători de mare clasă. La Relonul, jucau fraţii Samson, Zaharia, Rusu şi Zamfir.  La Cluj, Dan Petru, Tătaru şi Jurcă… La Arad, Deacu,Voitilă, Jenea şi Koleth, la Timisoara- Folker, Buligan şi Feher,  la Târgu-Mureş, spre finalul carierei, chiar Iosif Boroş! Ca să nu mai spun de Steaua, Dinamo sau Baia-Mare...La turneele de sală, participau toate cele 12 echipe şi, când le vedeai jucătorii, parcă pica sala pe tine! Cât despre ce-a mai rămas, acum,  din handbalul de odinioară, n-aş vrea să mai  comentez prea mult, ştii şi tu foarte bine!
-Care sunt cauzele-în opinia ta-a ieşirii handbalului românesc din grupul de elită mondial? Care a fost perioada care ne-a afectat cel mai tare? Când s-a greşit cel mai mult?
- Când toate ţările au evoluat şi noi nu, când fiecare sat din Occident are 2-3 săli de sport şi noi nu, când calculatoarele şi tehnica au apărut la noi când alţii se plictisiseră de ele, când de-abia mai avem o oră de educaţie fizică pe săptămână, iar alţii au câte două pe zi, când profesorii de educaţie fizică, umiliţi şi blazaţi, nu-şi mai fac treaba, când lipsesc cu desăvârşire modelele, când părinţii nu-şi mai văd capul de grija zilei de mâine, când alimentaţia este aşa cum este, şi câte şi mai câte, unde ai vrea să fim?!?
-Ce îţi oferă Tecuciul?!
-Nimic deosebit, sunt acasă printre prieteni, încerc să-mi fac treaba şi să-i învăţ handbal pe copiii care vor şi pot să înveţe.  Am activat 2 ani la Sighişoara la Centrul Olimpic, dar nu cred că era locul meu pe acolo, la câte "fitile" se băgau pe la federaţie de "binevoitori". Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora! Aşa că am revenit acasă. Aici, din ultima generaţie, au apărut fraţii Bujor, Mihai şi Gabi, precum şi Bodin Cătălin care a fost 4 ani la Centrul Olimpic, un copil deosebit, care din păcate a trebuit să renunţe la sport, din cauza unor probleme grave la coloana vertebrală, apărute nici eu nu ştiu de unde, la Sighişoara...Sunt mândru că i-am crescut de mici şi spune-i comentatorului de la Digi că sunt născuţi la Tecuci, nu la Târgu-Neamţ, cum a zis el...
-Cum se vede Liga Naţională de acolo?
-Mă uit cu plăcere la handbal, pentru că asta mi-a plăcut şi am făcut toată viaţa, cu toate că nivelul valoric lasă mult de dorit. Mă mai supăr pe ce văd, dar îmi trece...

-Un portar de valoare este un talent înnăscut sau se modelează?
- Sunt amândouă variante adevărate. Unii au avut doar talent, alţii doar au muncit. Când ai talent, mai şi munceşti pe deasupra şi mai găseşti pe cineva care are cu adevărat ce să-ţi spună, succesul e garantat. Sunt mulţi care se pierd, pentru că sunt învăţaţi de unii care ar trebui să stea deoparte... Fiecare părticică din spaţiul de poartă şi fiecare unghi ascund un secret pe care nu-l ştie multă lume! Dar, după cum ştii şi tu, în ziua de azi, toată lumea se pricepe la orice... Bani să iasă!